Claudio MUTTI

În faţa unei Europe care a sanctificat “principiul naţionalităţilor”, prin care însăşi Germania identifică Reichul – Imperiul – cu statul german, Nietzsche se reconfirmă încă o dată ca marele Inactual. Într-adevăr, dacă pe de o parte el respinge ca fenomen de décadence abstracţiile mondialiste, pe de alta vede în micul naţionalism, “această névrose nationale, de care Europa este bolnavă”, manifestarea unei “mici politici” care riscă să “menţină pentru totdeauna divizarea Europei în state minuscule”.
Cu toate acestea, Europa, care totuşi “ar vrea să reprezinte, cu orice preţ, în raport cu Asia, ‘progresul oamenilor'”, în fond, nu e decât o “peninsulă avansată” a Asiei. Într-adevăr, între Europa şi Asia nu există soluţie de continuitate: cea care le uneşte este Rusia, “imensul imperiu aflat la mijloc”. Nietzsche, care nu-şi ascunde propria admiraţie pentru anumite aspecte ale “geniului slav”, pe de o parte evocă posibilitatea unei alianţe ruso-germane, iar pe de alta doreşte ca Rusia să devină tot mai ameninţătoare şi să constrângă Europa să termine cu “mica politică”; astfel Europa va putea să capete “o voinţă unică (…) în măsură să-şi propună scopuri dincolo de milenii – ca, în sfârşit, comedia, prelungită chiar prea mult, a amestecului său de stătuleţe, ca şi multitudinea veleitarismelor sale dinastice şi democratice să ajungă, în sfârşit, la un epilog”.
Henry Corbin regăseşte ecoul acestei fraze a lui Nietzsche, care acordă persanilor primatul filozofiei istoriei, în declaraţia unui orientalist: “Numai spiritul iranian a ajuns să atribuie răului o origine metafizică şi să dea socoteală de opoziţia dintre bine şi rău prin intermediul unui dualism clar şi definitiv”. La această afirmaţie trebuie însă obiectat că recunoaşterea originii metafizice a binelui şi a răului exclude în mod logic caracterul “clar şi definitiv” al dualităţii, întrucât nivelul moral este depăşit de cel metafizic, care chiar pentru asta se află dincolo de bine şi de rău. Prin urmare, Corbin repetă în mod oportun cuvintele lui Adler, după care Nietzsche era un “inconştient Parsi zerva^nita” , adică un discipol al doctrinei care identifică Zervân akanârak, Timpul absolut dincolo de zeii Binelui şi ai Răului, cu Principiul unic al existenţei totale.