Remus DOGARU

Victoria “revoluţiilor portocalii” din Georgia şi Ucraina alături de schimbarea tonului în cadrul politicii externe a Republicii Moldova după alegerile din aprilie 2005, au fost factori ce, la primă vedere, păreau a confirma victoria valorilor euroatlantice promovate de NATO şi UE. În consecinţă, la nivelul cancelariilor occidentale, senzaţia generală a fost aceea că democratizarea „Regiunii Extinse a Mării Negre” (Rusia, Turcia, Ucraina, România, Bulgaria, Moldova, Azerbaidjan, Armenia şi Georgia) este un proces ireversibil, ce obligă atât puterile mondiale, cât şi pe cele regionale la o reconsiderare a strategiilor proprii de abordare a problematicii geostrategiei regiunii.
Euforia succesului a dispărut rapid. Începând cu 2006, Rusia a dat de înţeles, atât statelor din zonă, cât şi comunităţii internaţionale, că acceptarea fostelor state satelit din Bazinul Mării Negre în cadrul structurilor euroatlantice (NATO şi UE) nu va fi tolerată. Aceste semnale externe transmise de Kremlin au fost însoţite de măsuri concrete: impunerea sancţiunilor economice la adresa Georgiei şi Republicii Moldova, blocarea accesului Ucrainei şi Georgiei în cadrul NATO (summitul NATO de la Bucureşti – aprilie 2008), acţiuni militare la adresa Georgiei (august 2008) şi câştigarea puterii politice în Ucraina de către candidatul prorus Viktor Ianukovici (2010).
Dar care este motivul pentru care un articol privind Ucraina este prefaţat de o prezentare a iniţiativelor geostrategice zonale ale Rusiei? Motivul este simplu. Ucraina este importantă pentru Rusia nu atât din punct de vedere economic (în prezent băncile vest-europene şi cele moscovite controlează în totalitate economia Ucrainei), cât mai ales din punct de vedere al suprafeţei sale.
Potrivit doctrinelor militare tradiţionale, neutralizarea forţelor armate şi ocuparea capitalei statului inamic reprezintă principalele obiective ale unei invazii militare. Pornind de la aceste principii, strategii militari ruşi au acordat şi încă acordă o atenţie specială configuraţiei frontului, dar şi adâncimii sale. Analizând situaţia existentă la actualele frontiere şi vecinătăţi ale Rusiei, se poate observa faptul că cea mai expusă frontieră este frontiera vestică. Câmpia Nord-Europeană, prin configuraţia geografică, oferă puţine bariere naturale care să permită realizarea unei protecţii eficiente a capitalei. Până în 1990, Rusia a încercat reducerea riscului prezentat de frontiera vestică împingând limitele acesteia spre vest, prin crearea sistemului de state satelit.
După pierderea acestei protecţii oferite de statele membre ale “Pactului de la Varşovia”, un ultim avantaj a fost oferit de cel al propriilor dimensiuni: cu cât graniţa vestică este împinsă spre vest, cu atât potenţialii invadatorii vor avea de străbătut o distanţă mai mare până la Moscova. Pentru o naţiune care în ultimii 200 de ani a avut de înfruntat 3 invazii militare, asigurarea graniţelor şi în special a celei vestice reprezintă unul din elementele importante ale oricărei strategii politice, militare şi economice. Promovarea intereselor proprii vor obliga Rusia să continue să exercite presiuni pentru a-şi extinde zona de influenţă spre vest, în detrimentul intereselor promovate de către Uniunea Europeană ce îşi doreşte o extindere a zonei de interes spre est.
În afara aspectelor militare din cadrul analizelor referitoare la statul ucrainean, orice analiză geopolitică trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:
– din punct de vedere geopolitic situaţia Ucrainei este una dintre cele mai complexe dintre toate cele ale fostelor republici unionale.
Dacă din punct de vedere militar, la un moment dat, Ucraina poate asigura un spaţiu de manevră pentru forţele militare ale Rusiei, din punct de vedere geopolitic ea reprezintă “poarta de ieşire” a Rusie spre Europa. Privită din acest context, includerea Ucrainei în alianţe economice, politice sau militare ce au ca rezultat transformare acesteia într-o barieră a Rusiei spre Europa este o situaţie ce va fi foarte greu de acceptat la Moscova;
– situaţia Rusiei şi a Ucrainei nu este simplă nici din punct de vedere istoric. Cele două state împart un destin comun derulat pe parcursul a aproximativ 350 de ani. Astfel, trecutul comun nu poate fi şters în câţiva ani, chiar şi în condiţiile existenţei unui puternic sentiment antirus în anumite zone ale Ucrainei (Galiţia spre exemplu);
– existenţa unei comunităţi extrem de numeroase de ruşi (aproximativ zece milioane de persoane), comunitate concentrată atât în zonele industriale ale ţării (bazinele industriale ale Doneţkului şi Dnepropetrovskului) cât şi în zonele limitrofe Mării Negre (peninsula Crimeea şi cele răsăritene limitrofe) permit Moscovei să fie prezentă la luarea deciziilor privind prezentul şi, foarte probabil viitorul, Ucrainei.