Nicolae ROTARU

The African continent is a complex, dynamic and interesting space. The two big parts, different from a cultural point of view – the northern Maghrebian part and the sub-Saharian, central and southern part – are each the frame for areas and sub-areas of security and development which generate religions confrontations, ethnical conflicts, involvement of former colonial powers in their former colonies and influences of great powers.
Africa generates geopolitical, strategic and economic interests with special socio-cultural implications.

Continentul african este un spațiu complex, dinamic și interesant. Cele două părți mari, diferite din punct de vedere cultural – partea maghrebiană de nord și sub-sahariană, centrală și partea de sud – sunt fiecare cadru pentru zonele și sub-domenii de securitate și dezvoltare, care generează confruntări religioase, conflicte etnice, implicarea fostelor puteri coloniale în fostele lor colonii și influențe ale marilor puteri.
Africa generează interese geopolitice, strategice și economice cu implicații socio-culturale deosebite.

Continentul african reprezintă întruchiparea cea mai evidentă a ceea ce se cheamă lumea contrastelor. Începând cu denumirea, contestată încă, şi explicată în mod felurit, de la, să zicem, termenul berber Ifriya (pietre) la denumirea provinciei romane Africa (Tunisia de azi) şi terminând cu viziunile (arhetipale) privind acest areal magnetic deopotrivă pentru cuceritori, exploatatori, comercianţi, colonişti şi savanţi, zisul spaţiu oferă multe sinapse de interes pentru orice cercetător.
Apropo de viziuni, atât în perioada precolonială, cât şi după eliberarea statelor naţionale, fie magrebiene, fie aparţinând aşa-zisei Africi negre (sub-sahariene), acestea s-au cristalizat prin raportare globală la interese exogene şi endogene. Astfel, s-au coagulat aspecte de tip rasist (populaţiile fiind considerate inferioare), paternalist (înapoierea urmând a fi redusă prin eforturi educative), exotic (păstrarea interferenţelor de tip tribal de dragul culturii sau sub-culturilor respective), umanitar (respectarea fără discriminare a drepturilor omului), solidarist (sprijinirea pentru a ieşi din sărăcie şi înfometare) şi colonialist (asumarea consecinţelor sclavagismului secular practicat de metropole în statele coloniale).
Toate aceste viziuni arhetipale au accent utilitarist ambiguu, interesele economice interferând cu cele rasiste gen barbarism, sălbăticie, sub-civilizaţie. E drept că marii colonizatori şi-au pus amprenta asupra culturilor şi civilizaţiilor africane, aşa încât limbile oficiale ale majorităţii statelor sunt franceză, engleză sau portugheză. Paradoxal sau doar din raţiuni antropo-sociologice, s-au operat ierarhizări şi diferenţieri arbitrare, anistorice, chiar anti-istorice, aşa încât s-a născut, în interiorul unei geopolitici identitare dinamice, un afro-pesimism manifest, un fenomen de respingere motivat prin datoria pe care ar avea-o pentru generaţiile actuale, foştii exploatatori.
Acest aspect este foarte vizibil în interiorul migraţiei africane spre civilizaţiile occidentale, mai ales către fostele metropole. Vizibilitate cu consecinţe etnice şi sociale complexe, chiar pernicioase, ca-n cazul aspectelor violente ce-i au ca actanţi pe magrebienii din marile oraşe franceze, mai ales cele recente de la periferia Parisului.
Nu lipsit de încordare şi conflictologie atipică este şi spaţiul transatlantic unde afro-americanii pun numeroase probleme de management politic.
Ambiguitatea şi debusolarea continuă să coexiste, un anume tribalism desolidarizat persistă în sistemul organizărilor statale africane. Efervescenţa africană e complexă şi multiplă, fie că se referă la zona eritreeană, fie că are etichetă somaleză sau se numeşte simplu „Cornul Africii”, fie că se cheamă libiană (cu trimitere la terorism) sau marocană (cu referire la criminalitate bancară şi trafic de droguri), fie că priveşte raporturile sud-africane cu noile democraţii din nordul ţării lui Mandela, Namibia, Bostwana, Mozambic şi Zimbabwe.
Etichetările mai vechi, ale unui Hegel care considera acest continent ca pe un spaţiu al copilăriei sau ale lui Malthus care vedea în Africa un areal al celor trei rele de căpetenie (războaiele, epidemiile şi foametea), continuă să aibă efecte în amalgamul referenţial plural actual, unde, ca actor geopolitic, „continentul negru” este ori dezavantajat, ori ignorat sau chiar marginalizat.

Şi, totuşi, Africa vine la masa succesorală globală cu peste 10 la sută din populaţie, chit că doar cu unu la sută din PIB-ul mondial. Azi nu mai contestă nimeni că majoritatea indicatorilor socio-economici sunt relevanţi pentru o sărăcie evidentă şi generalizată. Dacă, de pildă, suntem de acord că în lume sunt cam 50 de stat sub-dezvoltate, mai mult de jumătate (unii statisticieni spun 33!) aparţin Africii. Cam 200 de milioane de oameni sunt sub-nutriţi şi un număr mai mare decât populaţia României suferă de înfricoşătoarea infecţie cu virusul morţii numit HIV.
Pare ciudat cum un spaţiu cu un subsol bogat, totuşi, în resurse minerale nu deţine decât puţin peste unu la sută din comerţul mondial, la care se mai adaugă aproape doi la sută din investiţiile străine directe.
E drept că spaţiul geografic african este prin sine însuşi contrastant, în condiţiile în care zece state sunt afectate în proporţii cvasitotale de viaţa deşertică numită Sahara cu miezul său mortal Sahel.
Sunt voci care spun că „scuturarea jugului colonial” (o denumire politică mai veche pentru independenţă!) a adus mai multe necazuri decât câştiguri. De pildă populaţia continentului s-a triplat rapid, în condiţiile în care resursele au stagnat sau au scăzut. Gustul democraţiei (cum se întâmplă în ţări în care acest exerciţiu se adoptă brusc, fără antrenament prealabil, cum e cazul şi cu România post-ceauşistă!) a fost receptat cu tendinţe anarhice, de liber arbitru. Populaţiile tribale au început migraţiile spre oraşe sau spre ţările „civilizatoare”, furnizoare de limbă şi obicei şi utilizatoare de resurse umană ieftină ca forţă de muncă şi de resursă economică, mai ales energetică. În Africa au fost contabilizate cam 150 de limbi şi, totuşi, s-a impus graiul unificator al colonistului. Valorile naţionale şi tradiţiile populare s-au desincronizat, s-au estompat, s-au înlocuit. Un anume soi de vrajbă şi-a insinuat microbii, aşa încât pe piaţa africană şi-a făcut apariţia o marfă periculoasă, scumpă, dar repede vandabilă: armamentul şi sămânţa morţii. Şi aici, ca şi pe continentul american în urmă cu mult timp, s-a iscat un conflict amplu Nord-Sud. Nordişii (magrebienii) se revendică a fi mai „apt combatanţi” faţă de sudiştii (Africii negre). În ciuda eforturilor Grupului 77 şi al Programului ONU pentru Dezvoltare, sudul african a rămas la periferia grupării anevoinţei planetare numite (dacă nu stigmatizate!) Lumea a Treia cu… trei categorii de dezavantajaţi: failed, fragile şi roque states.
Azi, mai mult ca oricând, pe tema Africa se poartă un info-war pe front larg scopul fiind, evident, informativ-dezinformativ, adică de tip diversionist-propagandistic scopul fiind acelaşi: supremaţia. Extensia doar s-a schimbat: semantica politică a post-bipolarităţii o reprezintă globalizarea. Artizan-autorii? Mişcările şi şcolile occidentale. Aceleaşi care au experimentat hegemonia, colonialismul, imperialismul, apartheidul, dominaţia şi dictatul; aceleaşi care au preferat o Africă reticulară, unui continent al statelor-naţiuni, o existenţă de tip precolonial, fără frontiere, ci doar cu spaţii de securitate tampon.
Şi, totuşi, oricât de (puţin) mercantil ar fi teritoriul african, fondul de marfă cea mai căutată (mâna de lucru) a dispărut. Mai bine zis, nu mai este vandabilă, fiindcă sclavia a fost abolită treptat, începând cu Congresul de la Viena, din 1815. Chit că acest comerţ a făcut să prospere unele ţări din vest (Benin, Coasta de Fildeş, Mauritania, Guineea, Senegal) datorită ecourilor lui imorale, alimentează şi azi (mai ales azi!) comportamente frustrative, conflictuale, revanşarde, reparatorii.
Teritoriu al contrastelor (geografice, istorice, socio-politice, religioase, economice, militare, climatice, culturale, financiare etc.), acest gigant (de 30 de milioane de kilometri pătraţi) continuă să furnizeze lumii globale ambiguitate şi insecuritate (gen haosul şi confruntările armate din ţări precum: Somalia, Ciad, Sudan, Liberia, Congo, Coasta de Fildeş sau Sierra Leone), dar şi motive de atracţie (fie chiar şi pentru diamantele liberiene, petrolul sudanez, gabonez sau angolez, fierul mauritanez, fosfaţii togolezi, cuprul zambian, staniul congolez, uraniul nigerian, aurul ugandez etc.).
Regionalismul puterii s-a coagulat şi aici, analiştii vorbind de cel puţin trei centri: Africa de Sud (pentru zona australă), Nigeria (pentru cea occidentală) şi Etiopia (pentru est). Nordul Africii fiind arab, toate cele cinci state mediteraneene (Egipt, Libia, Tunisia, Algeria şi Maroc) plus Mauritania au pretenţii … regionale.
Acest aspect, la care se adaugă şi cel magico-religios (de la animism la islamism), abdatează conflictele de interese, reaşează raporturile de forţe, alimentează asimetria, reconfigurează dominaţia, reactivează hegemonismul. Chiar şi cele trei mari blocuri lingvistice – Commonwealthul englez, Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF) şi Comunitatea statelor de limbă portugheză (CPLP) – atestă aceste tendinţe.
Conflictele de interese, însă, sunt exacerbate, aşa încât Africa deţine fruntea topului victimelor conflictuale armate. Aproape 17 milioane de suflete au statut de strămutaţi sau refugiaţi din cauza acestor încordări ale discordiei care sunt multiforme, intense, extinse în timp şi spaţiu, internaţionalizate sau regionale, civile, insurecţionale, armate, teroriste etc. De la Biafra din vremea Războiului Rece la mişcările somaleze „asistate”, maşina de război africană consumă 7 la sută din cheltuielile militare mondiale. Enorm pentru un teritoriu al subdezvoltării şi foametei.
Petro-dolarii, narco-dolarii, euro-diamantele, euro-metalele sunt contraoferta pentru armament. Care armament „rezolvă” probleme conflictuale de tipul celui considerat ca având loc între creştini şi musulmani între Sudan, Etiopia şi Eritreea, ce privesc cei trei S din Corn – Sudan, Somalia, Sahara – cum se numesc reţelele islamice din zonă. Plus că, judecând după încordările ultimului deceniu, armamentul este dezirabil şi în Zimbabwe (care, în 2005, se implică în conflictul din Congo, pentru a contracara tendinţele de lideriat zonal al Africii de Sud), şi în Burkina Faso, implicată în conflictul dintre Coasta de Fildeş ce antrenează şi Liberia. Nici raporturile conflictogene Eritreea-Etiopia generate de ieşirile la mare nu s-au stins, iar efervescenţa exacerbată în 2006, în Ciad, de rebelii sudanezi cere, tot, arme. Apoi „triunghiul de foc” Sudan, Etiopia-Eritreea, Angola reclamă, de asemenea, scule ale morţii.
La aceste aspecte (etnice, religioase, naţionaliste) putem adăuga, ca factori agravanţi, implicarea terţelor părţi (SUA, China, Franţa) legate de accesul la petrolul african, cel mai vizibil în Somalia ultimelor două decenii.
Deşi nu urgenţe eminamente africane, securitatea şi dezvoltarea reprezintă stringenţe ale acestei părţi a lumii. „Regiunile de securitate africane” ţin cont de aşa-zisele modele: „primar” (geografia continentului) şi „secundar” (cultură, etnie, limbă). Pildele „Sistemului de Securitate Latino-American” şi al Asiei de Sud-Est (ASEAN) sunt luate în calcul, dar specificul african determină alte coordonate de politică geostrategică legate, în principal de graniţe, de atribuiri, apartenenţe şi viziuni asupra unor macroteritorii (e.g. Pacificul). Astfel, pacea şi securitatea colectivă a fost „zonată” de politicieni şi strategi ai stabilităţii în nouă regiuni: Europa, Caucasia, Asia de Sud, Asia de Est, Asia de Sud Est, America, Pacificul, Africa Sud-Sahariană şi Africa de Nord – Asia de Vest, ultimele două vizând spaţiul de interes al acestei abordări. De altfel, două realităţi geopolitice, cu racord solid la ONU (Uniunea Africană şi, respectiv, Liga Statelor Arabe) sunt materializări ale nevoii de dialog, cooperare, schimb, asistenţă şi alte valori ale regionalizării de securitate.
Planningul de securitate a UA cuprinde şi cinci sub-regiuni – Nord, Vest, Est, Centrală şi Sudică – înglobate inovaţiei macro-regionale. Dar stabilitatea continentală presupune şi dificila misiune de gestionare a păcii prin raportare la (sau dinspre) Maghreb: Algeria, Libia, Tunisia, Maroc şi Mauritania, realitate armonică al cărui sâmbure (Maghrib) l-a constituit tripleta francofonă: Algeria, Maroc şi Tunisia.
Tabloul african, aşa cum se ştie, este unul foarte încărcat şi eterogen, o realitate de realităţi dinamice, o diversitate de diversităţi etnico-religioase, un amalgam geopolitic ce suferă retuşuri şi puneri în lumină, corecturi şi reaşezări coloristice, care să evidenţieze efort, voinţă, unitate şi multă înţelegere, sprijin, toleranţă din partea tuturor actorilor statali, din partea organismelor internaţionale din partea africanilor înşişi.

Repere bibliografice
1. Damon L., Igué L., 2003, L’Afrique de l’Ouest dans la compétition mondiale, Paris, Karthala
2. Dubresson A., Raison J.-P., 2003, L’Afrique subsaharienne : une géographie du changement, Paris, Armand Colin, Collection « U », 2e édition
3. Pétré-Grenoilleau O., 2005, Les traites négrières, Paris, Gallimarrd
4. Onişor C. şi alţii, 2009, Uniunea Europeană. Africa subsahariană, Bucureşti, Tehno-media
5. Rotaru, N., 2003, Criză şi dialog, Bucureşti, RAO
6. www. african-geopolitics.org: revue bilingue (français/anglais) trimestrielle sur l’actualité africaine
7. www. africaonline.com: site d’actualités sur le continent (en anglais)