Interviu realizat de Cleopatra LORINŢIU cu Excelența Sa, Domnul Adel MURAD, Ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Irak în România

I. Marginalii la un film documentar: «Luminile Islamului» ¹
«Lumea de azi vehiculează informaţia cu o viteză uluitoare. Se întâmplă ca o imagine sau un eveniment să devină o etichetă sau o explicaţie posibilă într-un chip fulgerător. Se vorbeşte despre Islam mereu, ştirile de presă dinspre ţările islamice se succed non stop. Într-o lume cu atâtea războaie, într-o lume a confruntărilor globale, opoziţia, neînţelegerea, gâlceava, cum o percepem noi adeseori, cei din spaţiul european, între şiiti şi suniti, a devenit de o vreme un leit motiv. Într-o formă teoretică, doctrinară, diferenţele dintre cele două principale curente au fost mereu puse în evidenţă de-a lungul timpului şi deopotrivă astăzi. Ele se refereau însă la elemente precise de ordin de interpretare, şi nu aveau o altă formă de manifestare decât o confruntare de idei şi de practici, nicidecum o formă de luptă sau înfruntare propriu- zisă.
Ca dovadă, faptul că, la Mecca, pelerinajul îl fac mereu, împreună, deopotrivă, şi unii şi alţii. Disputa doctrinară între aşa zişii fraţi duşmani, şiiţi şi suniţi este pe teritoriul teoriei mai mult, al literei scrise, dar nu pe acela al războiului propriu-zis. Şi atunci, de unde această faţetă a lucrurilor, de unde acest «război religios» despre care se vorbeşte ?
Rămâne să aprofundăm nuanţele acestor deosebiri de doctrină dintre şiism şi sunism, cele două curente principale ale Islamului. Este limpede însă că disputa teologică doctrinară nu justifică violenţa şi confruntarea brutală. Dacă cei care îi învrăjbesc astăzi pe suniţi contra şiiţilor şi invers, făcând o translatare falsă, ştiu acest lucru, rămâne de văzut.
Pentru lumea credinţei este însă important să accentuăm că Islamul este religia care pune mai presus de orice credinţa intimă şi implicarea personală, propovăduind supunerea faţă de divinitate şi stăpânirea patimilor de tot felul. » ²

• Cleopatra Lorinţiu: Excelenţă, tema pentru care vă cer sprijinul priveşte diferenţele de substanţă dintre şiism şi sunism. Astăzi, această diferenţă religioasă este mereu invocată ca explicaţie pentru situaţia din ţara dumneavoastră.

Adel Murad: Islamul a apărut pentru a pune capăt unei epoci a ignoranţei, epoca preislamică, în care de multe ori fetele erau jertfite la naştere. Doar băieţii erau lăsaţi în viaţă. Profetul Muhammad, pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, nu credea în diferenţele etnice, nici în superioritatea unei anumite rase. O dovadă în acest sens fiind faptul că cei doi însoţitori ai săi, Bilal Al Habashi (Abisinianul) muezinul Profetului provenea din Africa, iar sfetnicul său era Salaman Al Farisi, Persanul. O parte din cei care au răspândit luminile civilizaţiei islamice în lume nu au fost arabi, ci filozofi, învăţaţi de alte origini: persani, turci, albanezi.
De aici se vede universalitatea şi umanismul Islamului. principale curente au fost mereu puse în evidenţă de-a lungul timpului şi deopotrivă astazi. Ele se refereau însă la elemente precise de ordin de interpretare, şi nu aveau o altă formă de manifestare decât o confruntare de idei şi de practici, nicidecum o formă de luptă sau înfruntare propriu- zisă. Ca dovadă, faptul că la Mecca, pelerinajul îl fac mereu, împreună, deopotriva, şi unii şi alţii.

• Cleopatra Lorinţiu: Într-o forma teoretică, doctrinară, diferenţele dintre cele două principale curente au fost mereu puse în evidenţă de-a lungul timpului şi deopotrivă astazi. Ele se refereau însă la elemente precise de ordin de interpretare, şi nu aveau o altă formă de manifestare decât o confruntare de idei şi de practici, nicidecum o formă de luptă sau înfruntare propriu- zisă. Ca dovadă, faptul că la Mecca, pelerinajul îl fac mereu, împreună, deopotriva, şi unii şi alţii.

Adel Murad: În mod cert e aşa. Dar nu numai pelerinajul, ci toate ritualurile religioase, postul, savârşirea rugăciunii se aseamănă. În fiecare an milioane de musulmani merg în pelerinaj la Mecca îmbracaţi în veşminte simple, cu toţii egali în faţa Ka’bei, în faţa lui Dumnezeu, implorând iertare. Milioane de credincioşi, în aceleaşi veşminte simple. Nici unul nu se deosebeşte de celălat: africanul de şiit, zaiditul de sunit. Cu toţii sunt musulmani, de toate confesiunile, din toată lumea. Statele care au interese în zona Orientului Mijlociu sunt cele care agită acest climat în interes propriu.

• Cleopatra Lorinţiu: Totuşi, pare că este un conflict istoric, această confruntare între şiiti şi suniţi.

Adel Murad: Unii guvernanţi din statul safavit iranian şi din cel otoman, ale căror interese erau diferite, au tot aţâţat aceste conflicte de 300-400 de ani încoace. Acestea au fost scoase acut în evidenţă după căderea fostului regim irakian, în interesul anumitor state care joacă o carte în zonă.

• Cleopatra Lorinţiu: Eu m-aş referi mai degrabă la un sprit fratern care a guvernat relaţiile istorice dintre şiiţi şi suniţi de-a lungul vremii. Un observator din afară are impresia unui «conflict» confecţionat artificial şi întreţinut artificial.

Adel Murad: Căsătoriile mixte între şiiţi şi suniţi sunt un lucru normal în Irak. Înainte, pe irakieni nu îi interesa dacă soţia este şiită sau sunită. În ceea ce priveşte Irakul, statele din zonă şi-au stabilit diferite agende. Din acest motiv se amplifică conflictele. Toate principiile propovăduite de Islam ca religie a toleranţei sunt în slujba omului ca acesta să fie integru, pentru binele său şi al seamănului sau. Religia islamică, la fel ca şi creştinismul, iudaismul sau budhismul, este o religie a înţelepciunii, a toleranţei, a dialogului, şi nu a violenţei.

• Cleopatra Lorinţiu: Şi totuşi, trebuie să recunoaştem faptul că există o realitate a islamismului radical, a terorismului care compromite ideea de pacifism a musulmanilor!

Adel Murad: Evident. Trăim acest lucru. În Irak, aceste acte teroriste, au devenit zilnice. Subliniez că ele nu au nici o legătură cu Islamul, deşi sunt comise în numele Islamului. Islamul este străin de astfel de atitudini. (noiembrie 2007).

II. De la dictatură şi război, spre democraţie. Un drum plin de dificultăţi

• Cleopatra Lorinţiu: Excelenţă, aţi avut acum ceva vreme, bunăvoinţa să punctaţi pentru noi, într-un serial de televiziune numit Luminile Islamului, câteva idei legate de prezenţa esenţială şi definitorie a Islamului în viaţa popoarelor. Pentru a completa cumva aceste reflexii, spuneţi-ne ce s-a întâmplat în această perioadă din urmă, cu credinţa, în ţara dumnevoastră. În această perioadă dificilă pe care a traversat-o Irakul, perioadă care a urmat dictaturii lui Saddam Hussein, în care a avut, de asemenea, enorm, de suferit.

Adel Murad: Irakul a traversat o perioadă critică, generată de escaladarea violenței sectare, ca urmare a extremismului religios practicat de organizația teroristă Al-Qaida, care nu acceptă opinia celuilalt…
Astfel se face că, după prăbușirea regimului Saddam Husein, la data de 9 aprilie 2003, și ocuparea Irakului de către forțele americane, Al-Qaida s-a aflat în fața oportunității uriașe de a intra în Irak și a-și regla conturile cu Statele Unite ale Americii, dar și cu poporul irakian, frontierele irakiene fiind lipsite de orice pază. Al-Qaida a comis primul atentat la data de 18 august 2003, asupra sediului ONU din Bagdad, provocând moartea șefului misiunii, Sergio de Mello, împreună cu 22 de funcționari ai săi și rănirea altor 100 de funcționari internaționali și locali, aflați în clădire în momentul atacului. Acea operațiune a însemnat prima declarație de război împotriva poporului irakian, care aspira la un Irak democratic, tolerant, nou…
Islamul al cărui stindard îl flutură Bin Laden nu este Islamul adevărat, tolerant, la care chema Profetul Muhammad în urmă cu paisprezece secole. La sfatul Profetului, primul grup din rândul adepților săi a emigrat în Abisinia creștină, dincolo de Marea Roșie, pentru a se salva de dușmanii noii religii. Iar astăzi, Al-Qaida îi ucide pe creștini, considerându-i eretici…
Al-Qaida dispune de baze active în Irak, Arabia Saudită, Iordania, Algeria, Afganistan, Pakistan, precum și în alte state. Al-Qaida încearcă să submineze Islamul, în numele Islamului.
Există unii șeici din moschei care instigă tinerii înarmați la moarte zadarnică sub pretextul obţinerii fericirii eterne cu fecioarele din paradis!
Dictatorul Saddam Hussein le-a creat o bază de acțiune în Irak, pentru a-i susține regimul și a stopa activitatea forțelor democratice care plănuiau debarcarea sa. După căderea lui Saddam, acele forțe obscure au ieșit la suprafață în Irak, primind ajutoare substanțiale din partea unor organizații islamiste care finanțează terorismul, din lumea arabă, în special din unele țări ale Golfului.
Poporul irakian și forțele sale democratice se luptă astăzi cu Al-Qaida prin toate mijloacele, pentru a înfrânge terorismul și a instaura pacea socială și toleranța în rândul irakienilor, respectarea creștinilor și a locuitorilor originari ai Văii Mesopotamiei.

• Cleopatra Lorinţiu: Biografia dumneavoastră a fost una cu totul excepţională. Să recunoaştem: în lumea contemporană puţini ambasadori au fost în viaţa lor partizani pentru libertatea poporului lor, dizidenţi, ziarişti, pentru ca apoi să intre în lumea diplomatică. E evident însă că toată această biografie constituie un avantaj în abordarea activităţii dumneavoastră de ambasador. S-a întâmplat să aveţi contacte acum, ca ambasador, cu foştii dvs. prieteni?

Adel Murad: Relațiile mele cu vechii prieteni de luptă și din politică nu au încetat niciodată. Eu nu am părăsit activitatea politică pentru a intra în diplomație. În cele mai multe dintre țările Orientului Mijlociu și, în special, în Irak, există o solidă interdependență între diplomație și politică. Eu am venit din lumea politică în cea diplomatică, dar nu am constatat vreo schimbare radicală. Pe vremea dictaturii, am activat ca reprezentant al opoziției în multe state și am stabilit numeroase relații cu ambasadori și diplomați, în perioada 1976-2003.
Relațiile mele cu camarazii din conducerea poporului kurd din Irak nu au fost întrerupte, eu fiind și în prezent membru al Biroului Politic al Uniunii Patriotice din Kurdistan, secretarul acestui partid fiind Președintele Republicii Irak, Jalal Talabani, de care mă leagă vechi relații, datând din anul 1975, când am fondat împreună Uniunea Patriotică din Kurdistan, pentru a opune rezistență regimului Saddam Husein, în colaborare și coordonare cu diferite forțe democratice irakiene.
Lupta mea îndelungată a fost încununată de căderea dictaturii, la 9 aprilie 2003, cu sprijinul comunității internaționale, pentru edificarea unui stat democratic federal, tolerant, unit.

• Cleopatra Lorinţiu: Anii în care aţi fost aici ambasador au fost şi anii unor transformări radicale în Irak. Ne-aţi putea creiona în clipa de faţă etapa exactă politică şi socială în care este Irakul?

Adel Murad: Am prezentat scrisorile de acreditare Președintelui Ion Iliescu, la data de 19 octombrie 2004, și, din acel moment, în Irak au avut loc o serie de evenimente, cel mai grav fiind escaladarea violenței sectare între diferite grupuri ale poporului irakian, ca urmare a ingerințelor din exterior. Această situație a condus la alungarea a mii de familii irakiene de la căminele lor.
Dar datorită eforturilor depuse de Primul-ministru, domnul Nuri Al-Maliki, împreună cu forțele armate irakiene și triburile irakiene patriotice, a fost eliminat acel flagel social, care era pe punctul de a distruge în totalitate Irakul.
Spre sfârșitul anului 2007, actele reprobabile de violență sectară au scăzut în intensitate și, tot atunci, a fost semnat acordul privind retragerea trupelor americane și străine din Irak, urmând ca, la data de 31 decembrie 2011, ultimul soldat străin să părăsească Irakul, după ce au sprijinit efectiv poporul irakian la înlăturarea dictaturii care a stăpânit țara vreme de trei decenii întunecate.
În continuare sunt depuse eforturi susținute în vederea scoaterii Irakului de sub incidența Capitolului VII din Carta ONU, sub care a fost plasat în anul 1990 de către Consiliul de Securitate, care considera statul irakian o amenințare la adresa securității și păcii internaționale. În consecință, Irakul a fost privat de toate prerogativele unui stat independent. Rezoluția a fost emisă după ocuparea de către Saddam Husein a statului vecin, Kuweit, la data de 2 august 1990, fără nicio justificare, ci doar pentru a-și satisface pofta de expansiune. Înainte de aceasta, Saddam și-a târât țara într-un război zadarnic care a durat 8 ani, împotriva celuilalt vecin, Iranul, conflagrație în care și-au pierdut viața peste un milion de cetățeni din ambele țări și care a provocat pagube economice estimate de către instituțiile ONU la 300 de mii de miliarde de dolari, fără a mai lua în calcul dramele sociale care s-au abătut asupra celor două popoare musulmane prietene, iranian și irakian.
În prezent, Irakul traversează o etapă istorică extrem de sensibilă și periculoasă. Alegerile democratice care s-au desfășurat în deplină libertate la data de 7 martie 2010 au scos în lumină blocuri politice nesectare, ceea ce înseamnă că Irakul a depășit epoca sectarismului, listele câștigătoare fiind cele de mai jos.
1/ Lista Statului de Drept, condusă de Primul-ministru în exercițiu, Nuri Al-Maliki, care reunește șiiți și suniți.
2/ Lista Națională Irakiană, în fruntea căreia se află dr. Ayad Allawi, șiit de orientare liberală, apropiat de Occident și SUA. Lista, care concurează cu prima, cuprinde șiiți liberali și suniți liberali și extremiști și, de asemenea, un număr de susținători ai fostului regim Saddam Husein.
3/ Lista Coaliției Naționale Irakiene, al cărei lider este un tânăr din cunoscuta familie de clerici Al-Hakim. Această a treia listă este puternică și ostilă rămășițelor fostului regim. Majoritatea candidaților acestei liste sunt șiiți sprijiniți de Iran. Tânărul cleric Muqtada Sadr își exercită influența asupra acestei largi alianțe.
4/ Lista Alianței Kurde vine să realizeze echilibrul politic irakian, domnul Jalal Talabani fiind un președinte activ al acesteia. Toți membrii săi sunt kurzi, la care se adaugă un număr de creștini asirieni și turcomani. Formarea noului guvern nu poate avea loc fără colaborarea și alierea cu această Listă care reprezintă un sfert din cei 325 de membri ai Parlamentului.
Această alianță crede în federalism, în existența Regiunii Kurdistan într-un Irak democrat unit. Kurzii nu cred în separarea de Irakul bogat în resurse, cel de-al doilea mare producător de petrol din lume. Este demn de menționat că rezervele de petrol ale Irakului sunt estimate la aproximativ 298 miliarde de barili, adică cele mai mari din lume, depășindu-le pe cele saudite. Se preconizează ca în anul 2014 Irakul să exporte o cantitate de petrol de 11 milioane de barili pe zi.

• Cleopatra Lorinţiu: În calitate de ambasador aţi pledat de multe ori pentru atragerea investitorilor români către ţara dumneavoastră, explicând chiar avantajele unor investiţii posibile făcute mai ales în nordul Irakului.

Adel Murad: Încă de la prezentarea scrisorilor de acreditare, am acționat în mod constant pentru atragerea companiilor românești să investească în Irak. Am primit sute dintre acestea pentru a le stimula să activeze în Irak, așa cum lucrau în anii ’80.
Guvernul irakian a decis să acorde facilități societăților românești pentru a face investiții în Irak, dar acestea nu au putut depăși ezitarea, nejustificată, de a se deplasa în Irak, așa cum au procedat companiile din Turcia, China, Japonia, Franța, Coreea deSud, Emiratele Arabe Unite, Egipt, Siria, Iordania, SUA, Iran, Cehia sau Serbia.
Este regretabil că găsim doar un număr infim de oameni de afaceri români, în pofida primirii lor călduroase, în virtutea vechilor relații economice dintre cele două țări, Irak și România, care datează din anul 1958. România a fost alături de poporul irakian în momentul eliberării Irakului, în anul 2003, trimițând bravii săi soldați pentru a contribui la instaurarea securității în Irak.
Totodată, a avut curajul de a anula 80% din datoriile irakiene, deși nu este membru al Clubului economic de la Paris. În ultima perioadă, firmele românești au început să se îndrepte spre Kurdistanul irakian, zona de nord a țării care se bucură de liniște, pentru a investi. Printre acestea, Compania Blue Air.

• Cleopatra Lorinţiu: Ani de zile s-au purtat discuţii contradictorii asupra conceptului de Mare Orient Mijlociu Extins (sau cel de BMENA, The Broader Middle East and North Africa) un concept afişat de anumiţi analişti şi utilizat în politica internaţională. Dacă Orientul are fără îndoială unele caracteristici comune (legate de cultură, de comportament) există diferenţe atât de mari încât adeseori utilizarea conceptului este hazardată. Ce credeţi despre acest concept de geopolitică?

Adel Murad: Conceptul de Mare Orient Mijlociu este mai degrabă unul politic decât geografic. Instaurarea păcii în Orientul Mijlociu nu poate fi realizată fără rezolvarea problemei poporului palestinian. Soluția ideală constă în recunoașterea a două state alăturate, pașnice – Palestina și Israel – cu frontierele din 5 iunie 1967, adică înainte de ocupația israeliană a teritoriilor palestiniene arabe. Abia după rezolvarea acestei probleme s-ar putea vorbi de Marele Orient Mijlociu, pe baze tolerante, democratice, în care toate statele să se recunoască reciproc, pentru crearea unei noi stări, de democrație, în Orientul Mijlociu, care nu a mai cunoscut pacea de o sută de ani încoace…

III. Problema Kurdă

• Cleopatra Lorinţiu: Tragică şi impresionantă, istoria poporului kurd reprezintă una dintre nedreptăţile cele mai mari ale istoriei contemporane. Vorbiţi-ne puţin despre evoluţia Kurdistanului irakian şi despre actuala etapă parcursă. Ştiu că sunteţi apropiat de Institutul kurd din Paris, pe care am avut şansa să îl vizitez şi să fiu aproape de mulţi dintre promotorii săi. Azi, când vă adresez aceste întrebări este 16 martie şi se comemorează 22 de ani de la Martiriul de la HALABJA. Institutul kurd din Paris aduce, azi, omagiul său celor mai bine de 5.000 de kurzi ucişi de gazul chimic. Asemenea momente nu trebuie uitate niciodată, ele trebuie cunoscute astfel încât să nu mai fie posibilă reeditarea unor asemenea masacre. Vorbiţi-ne vă rugăm despre identitatea kurdă, despre istoria acestui popor, felul în care s-a împotrivit dictaturii lui Saddam Hussein şi felul în care trăieşte azi într-un Kurdistan irakian. Profit de acest moment spre a marca apropierea Anului Nou Kurd la 21 martie, un moment plin de semnificaţii şi important pentru kurzii din toată lumea.

Adel Murad: În zorii zilei de 16 martie 1988, avioane de luptă irakiene au decolat de pe aeroportul din Kirkuk, încărcate cu bombe chimice interzise pe plan internațional, și au distrus, fără vreo avertizare, un oraș liniștit, Halabja. În numai câteva minute, gazele otrăvitoare au omorât peste cinci mii de copii, femei și bătrâni, care s-au transformat pe loc în corpuri inerte. Gazele toxice au provocat moartea a sute de mii de animale domestice și păsări, au contaminat apele, aerul și culturile.
Acea otravă nu a încetat să provoace până astăzi mii de cazuri de cancer în rândul locuitorilor din Halabja și din orașele apropiate.

• Cleopatra Lorinţiu: Dar locul şi povestea kurzilor în istorie este una din pasiunile dumneavoastră, ştiţi atât de multe încât cu greu am putea condensa aici, în paginile de revistă istoria poporului kurd. Totuşi…

Adel Murad: Irakul are în componența sa o a doua principală naționalitate după cea arabă, kurzii, care reprezintă 25% din populația țării. Ei locuiesc din cele mai vechi timpuri în zona muntoasă din nord (orașele Erbil, Suleymania, Kirkuk, Dohuk, Khanaqin, Sheikhan, Doz, Kafri). Kurzii au o istorie îndelungată, care se întinde de-a lungul a mii de ani. Zona lor, Kurdistanul, a fost, vreme de cinci secole, scena unor lupte permanente între Imperiul Otoman și Imperiul Iranian Safavid. Limba pe care o vorbesc, limba kurdă, face parte din familia indo-europeană. Poporul kurd, conform dovezilor istorice și antropologice, precum și studiilor de specialitate, face parte dintre popoarele indo-europene (ariene), care au populat zona de mii de ani, fiind numiți mezi. Limba lor aparține ramurii limbilor iraniene vechi. Kurzii sunt menționați de către istoricul grec Xenofon (427-355 î. Ch.), pentru tenacitatea și rezistența lor, manifestate în timpul campaniei lui Alexandru Macedon în Orient. În dicționarele arabe, cuvântul îi definește drept locuitori ai munților, iar Xenofon i-a denumit ”karduchi”, cu ocazia trecerii prin zonă a armatei romane (400 î. Ch. ), pe care au atacat-o.
În zorii Islamului, se vorbește despre kurzi și despre aderarea acestora la valorile noii religii islamice, ei fiind iniţial, adepți ai zoroastrismului înainte de sosirea musulmanilor în Kurdistan. Unii dintre ei au îmbrățișat celelalte credințe monoteiste care predominau în Kurdistan, creștinismul și iudaismul. Cel de-al patrulea calif, Imamul Ali Ibn Abi Talib, face o referire la kurzi într-una din scrisorile sale adresate guvernatorului Irakului, numindu-i kurzii din nord și anume populația din nordul lanțului de munți și podișuri Hamrin (la sud de actualul oraș Kirkuk).
Kurzii au stabilit legături cu popoarele vecine – arabi, persani, azeri, turci, tadjici, beluci, asirocaldeeni – civilizațiile, culturile și obiceiurile întrepătrându-se de-a lungul istoriei, în mod normal, alteori în războaie sau cu ocazia schimburilor comerciale. La jumătatea sec. al XII-lea, se ridică în războiul împotriva cruciaților figura proeminentă a conducătorului islamic Saladin Ayyubidul, unul dintre cei mai mari suverani din istoria Islamului, cunoscut ca eliberator al Ierusalimului, personalitate istorică cu care arabii și musulmanii se mândresc deopotrivă până astăzi. Kurzii au fondat statul ayyubid în Siria și Egipt. Legendarul Saladin s-a stins din viață în anul 1193, în Siria, și a fost îngropat în Moscheea Omeyadă de la Damasc, pe mormânt fiind menționată originea sa kurdă. Mulți alți comandanți kurzi au fost îngropați în Kurdistan, în Siria sau Egipt. În Iordania și Palestina, există sute de familii palestiniene care se mândresc cu rădăcinile lor kurde. În Siria, de asemenea, trăiesc peste două milioane de cetățeni de origine kurdă, concentrați în zonele Alep, Damasc, Hama.
Cât despre populația Kurdistanului irakian, care face parte din națiunea kurdă – împărțită în prezent între Turcia, Irak, Iran și Siria – aceasta a suferit de nedreptate și asuprire vreme îndelungată, în special în sec. al XVI-lea, pe vremea celor două imperii, otoman și safavid, privată de libertate și de celelalte drepturi naturale.

• Cleopatra Lorinţiu: Dar cum a început de fapt aşa zisa «problemă kurdă» ? Această interesantă incursiune în istorie este binevenită, ne ajută să înţelegem rădăcinile adânci ale dificultăţilor prin care trece şi astăzi poporul kurd.

Adel Murad: Problema kurdă a apărut, cu claritate, în epoca modernă, odată cu ciocnirea dintre cele două imperii, safavid și otoman, în anul 1514, în bătălia de la Chaldiran, o confruntare sângeroasă dar nedecisivă, care s-a soldat, printre altele, cu împărțirea regiunii Kurdistan, în mod practic, între cele două state. Înainte de anul 1514, în Kurdistan ființau emirate independente conduse de familii latifundiare influente, ocupate cu problemele lor interne, dar tratamentul necorespunzător aplicat de șahul safavid Ismail și deosebirile religioase au condus la alăturarea acestora la statul otoman, pe lângă eforturile depuse de Mulla Idris Al-Badlisi (provenind din Kurdistanul turc), care a jucat un rol important în acest sens. Astfel că, în urma bătăliei de la Chaldiran, majoritatea teritoriilor Kurdistanului au trecut sub dominația otomană, altele mai mici sub dominația safavidă (Kermanshah, Luristan, Elam din Iran și Khanaqin, Hamrin și Mandeli din actualul Irak).
În anul 1515, Mulla Idris a fost autorizat de către sultanul otoman să încheie un acord cu emirii kurzi, care să includă recunoașterea de către statul otoman a suveranității acelor emirate asupra Kurdistanului și menținerea regimului ereditar, precum și sprijinirea Istanbulului în caz de invazie sau atac – în schimbul unor taxe anuale plătite de emirate (Butan, Baban în Sulaymaniya, Diyar Bakr) ca simbol al subordonării față de statul otoman – participarea, alături de oastea otomană, la luptele împotriva rușilor, iranienilor sau balcanicilor și pomenirea numelui sultanului, de la amvon, la rugăciunea de vineri.
În anul 1555, cele două imperii, otoman și safavid, au încheiat un acord bilateral cunoscut sub numele de ”Amasya”, acesta fiind primul tratat oficial dintre cele două state, în baza căruia a fost consfințită împărțirea Kurdistanului în mod oficial, cu stabilirea frontierelor, în special în provincia Shahrzor (care include astăzi Kirkuk, Sulaymaniya, Halabja, Zigear, Doz, Kosinjak, Akra, Erbil) și Qaris, Hakari, Bayzid, Diyar Bakr (zone kurde din Turcia de astăzi).
Aceste acorduri au fost urmate de altele, după cum urmează: Tratatul pentru stabilirea granițelor din 1639 între șahul safavid Abbas și sultanul otoman Murad al IV-lea, document ce a confirmat Tratatul Amasya referitor la hotarele dintre cele două imperii, adâncind problema kurdă, apoi alte tratate în 1823 și 1847, Acordul de la Teheran (1911) și Acordul de la Istanbul (1913) pentru trasarea granițelor între cele două state, iranian și otoman, urmat de Protocolul de la Istanbul, din același an.
Toate aceste tratate au consfințit împărțirea Kurdistanului în mod nedrept și fără consultarea populației din zonă. Problema kurdă s-a complicat de la o zi la alta și, mai ales, după răspândirea ideilor de eliberare națională arabă, kurdă, armeană și azeră în Orient. La începutul sec. al XIX-lea, țările europene au început să stabilească contacte cu Kurdistanul, atât prin intermediul călătorilor străini, al comercianților în căutare de bogății, de aur și mătase în Orient, al misionarilor germani, francezi, englezi și ruși, dar și prin unele consulate precum cele de la Tabriz, Istanbul, Teheran, Alep sau Damasc, cele mai importante fiind cele britanice, ruse, franceze și, ulterior, americane. Orașul Cairo a devenit un centru important pentru propagarea spiritului național kurd și tot aici a apărut și primul ziar kurd, în sec. al XIX-lea.
Toate aceste misiuni europene au exercitat un rol important în instigarea tinerilor naționaliști și a liderilor tribali kurzi împotriva Imperiului Otoman și apoi a celui iranian, pentru dobândirea drepturilor lor naționale, cele două state nereușind să-și extindă dominația asupra Kurdistanului din mai multe motive: rezistența kurzilor față de guvernatorii care au condus prin forță și impunerea de numeroase taxe, sosirea veștilor despre Renașterea Arabă și mișcările de emancipare a popoarelor, dar și topografia complexă a Kurdistanului și apărarea eroică de către kurzi a teritoriilor și bunurilor lor.
Putem afirma că intensificarea conflictului internațional în Orientul Mijlociu, în special între cele două puteri, britanică și rusă, a avut un impact negativ asupra viitorului poporului kurd, caracterul regional al problemei kurde devenind internațional, astfel:
1/ Contactul timpuriu stabilit de Rusia cu kurzii prin Consulatul de la Tabriz a provocat îngrijorarea guvernului britanic față de ambițiile expansioniste ruse și teama ca aceasta să nu se întindă până în Mesopotamia.
Compania Indiilor Orientale (britanică) a reprezentat cel mai important centru de culegere a informațiilor despre zonă, după cum au existat tentative franceze de pătrundere în Kurdistan prin expedițiile misionare.
Putem susține că America a fost prezentă în zonă, contrar pretențiilor sale de aplicare a principiului ”Monroe” de neimplicare în probleme politice în afara Statelor Unite.
2/ Tentativele kurzilor de a se apropia de străini, în special de britanici, la începutul sec. XX, în scopul obținerii unui sprijin politic și logistic, fiind evidente eforturile generalului Sharif Pașa în această direcție. În 1914, acesta a încercat să-i contacteze pe englezi pentru a oferi prietenia poporului kurd Marii Britanii, dar nu a primit niciun răspuns.
3/ Tratatul Sykes-Picot (1916). Reprezentanții Marii Britanii, Franței și Rusiei s-au reunit pentru negocieri secrete privind viitorul Orientului Mijlociu, în momentul în care înfrângerea Germaniei și a aliatului său, Imperiul Otoman, era iminentă. Acordul prevedea împărțirea moștenirii lăsate de Imperiul Otoman după încheierea operațiunilor militare pe toate fronturile de luptă în cel de-al Doilea Război Mondial, prin declararea armistițiului de la Mudros, la data de 30 octombrie 1918. Întrucât cea mai mare parte a Kurdistanului se afla sub stăpânire otomană, acesta a fost vizat, de asemenea, noua situație, adâncind efectiv complexitatea problemei kurde. Astfel, Tratatul Sykes-Picot este considerat primul tratat internațional care a implicat trei mari state și care a distrus speranțele intelectualității kurde în atingerea visului de autodeterminare. Ulterior, populația Kurdistanului irakian (provincia Mosul) a votat pentru aderarea la statul modern irakian și ruperea de Imperiul Otoman.
Situația Kurdistanului după Primul Război Mondial. Posibilitatea rezolvării problemei kurde a apărut, pentru prima oară, în urma Primului Război Mondial, probabil pentru crearea unei zone tampon între turcii din Anatolia (Turcia de astăzi) și popoarele care vorbesc limba turcă din Asia Centrală – Kazahstan, Turkmenistan, Kirghizstan, Tadjikistan și, în special, Azerbaidjan. Kurzii au făcut eforturi susținute pentru a li se auzi vocea la Conferința de pace de la Paris (1919), în speranța dobândirii drepturilor lor legitime, în special după ce președintele S.U.A., Woodrow Wilson, a afirmat dreptul popoarelor la autodeterminare în cele 14 articole binecunoscute. Dar kurzii, la fel ca celelalte popoare oprimate, nu aveau o entitate politică independentă pentru ca delegația lor să poată participa oficial la Conferință, astfel că l-au delegat pe generalul Sharif Pașa pentru a-i reprezenta și a expune cerințele lor legitime. Se cuvine menționat că șeicul Mahmud Al-Hafid, care provenea dintr-o influentă familie în plan religios, a chemat la separarea de capitala otomană Istanbul și înființarea unui stat kurd independent cu capitala la Sulaimaniya, care făcea parte din provincia Mosul. El i-a contactat pe ruși și, în august 1913, și-a trimis emisarii la consulii ruși de la Bagdad și Mosul, dar atitudinea acestora nu a fost favorabilă. Șeicul Mahmud Hafid intrat în luptă însoțit de peste o mie de vajnici luptători, în bătălia de la Shuaiba (Basra), alături de mii de fii ai triburilor arabe, pentru a se opune armatei britanice care a invadat Irakul prin Basra.
Cronicarii confirmă faptul că șeicul Mahmud nu s-a opus englezilor din simpatie pentru unioniștii turci, ci din solidaritate cu triburile arabe irakiene din sud și din zona Eufratului Mijlociu.
După finalizarea pregătirilor pentru Conferința de la Paris, Aliații au emis, în ianuarie 1919, o rezoluție cu următorul cuprins:
”Aliații și statele asociate au convenit că Armenia, Mesopotamia, Kurdistan, Palestina și țările arabe trebuie să se rupă complet de Imperiul Otoman.”
Pornind de la această rezoluție, reprezentantul kurd, generalul Sharif Pașa, a prezentat două note, însoțite de harta Kurdistanului, prima la data de 21 martie 1919, cea de-a doua la data de 1 martie 1920. De asemenea, el a cerut participanților la Conferință constituirea unei comisii internaționale pentru delimitarea frontierelor, în conformutate cu principiul naționalităților. În prima notă, se preciza că ”divizarea Kurdistanului nu servește cauza păcii în Orientul Mijlociu”, în timp ce se menționa în cea de-a doua notă că ”turcii demonstrează în mod deschis pentru a susține cerințele kurzilor, că manifestă toleranță față de aceștia, dar realitatea nu dovedește deloc acest lucru”. Sharif Pașa i-a cerut oficial președintelui Conferinței, Georges Clémenceau, să-și exercite influența pe lângă guvernul de la Istanbul pentru a preveni persecutarea poporului kurd. ”Este o datorie umanitară a Consiliului Suprem de a preveni o nouă vărsare de sânge, calea de asigurare a păcii în Kurdistan fiind renunțarea la proiectul de divizare a acestei țări (Kurdistan)” – se arăta în scrisoare.
Toate acestea demonstrează că problema kurdă a făcut un mare pas înainte, după război. În plenul Conferinței, Clémenceau a declarat că ”guvernul turc nu este capabil să gestioneze alte națiuni, în consecință nu prezintă încredere și nu este permisă revenirea sub controlul turcilor a unei națiuni care a suferit nedreptățile și oprimarea turcilor”.
Constatând simpatia crescândă a statelor europene față de cauza armenilor – datorată, probabil, apartenenței lor religioase – generalul Sharif Pașa a inițiat un acord cu reprezentantul armenilor, Boghos Nubar. Cele două părți au semnat acordul, în numele celor două popoare, documentul subliniind interesele și obiectivele lor comune: independența și eliberarea de sub dominația otomană. Textul acordului a fost înaintat Consiliului Suprem Aliat, în baza unui memorandum care a fost aprobat în principiu, reprezentantul britanic la Istanbul descriind acordul ca pe unul dintre cele mai fericite semne.
Tratatul de la Sèvres (1920). Generalul Sharif Pașa a reușit să introducă trei articole (62, 63 și 64) referitoare la problema kurdă în Tratatul de la Sèvres, încheiat de Aliați la data de 10 august 1920, fapt ce a consfințit în mod oficial procesul de internaționalizare a problemei kurde, deși Imperiul Otoman a încercat în repetate rânduri să definească problema kurdă ca pe o problemă internă, pe care este capabil să o soluționeze.
Tratatul de la Sèvres este considerat un document unic în istoria problemei kurde, întrucât prevedea reglementarea acesteia în etape și acordarea independenței într-un termen de șase luni. Aceasta reprezintă prima recunoaștere oficială internațională a drepturilor poporului kurd, în special a dreptului la autodeterminare, plasând problema în tradiția juridică a tratatelor internaționale. Kemal Atatürk a calificat acest tratat drept o condamnare la moarte a Turciei și a încercat prin diverse mijloace să obstrucționeze aplicarea acestuia. În consecință, Tratatul de la Sevrès a rămas cerneală pe hârtie, dar acest acord istoric s-a transformat ulterior într-o forță motrice pentru mișcarea națională kurdă.
Tratatul de la Sèvres nu a văzut lumina zilei din următoarele motive:
1/ apariția lui Mustafa Kemal Atatürk și a mișcării kemaliste de modernizare, extinderea zonei de influență a acesteia și înființarea Marii Adunări Naționale de la Ankara, care a înlocuit Autoritatea de la Istanbul;
2/ teama manifestată de țările europene, în special Marea Britanie, că bolșevicii ar fi putut profita de conflictul kemalist-european pentru a-și extinde influența în zonă;
3/ abilitatea lui Mustafa Kemal de a profita de conflictul internațional pentru a îngropa Tratatul de la Sèvres.
Prin urmare, nu a trecut un an și jumătate de la semnarea Tratatului și până la apariția ideii revizuirii sale din partea Marii Britanii, Franței și Italiei. Consiliul Suprem Aliat a adoptat o decizie în această privință, la data de 25 ianuarie 1921, și a invitat o delegație a guvernului de la Ankara pentru a participa la următoarea conferință, fapt ce indică recunoașterea de către Aliați a noii realități din Turcia. Dar noua Turcie a respins înființarea unui stat kurd în zona sa, prin respingerea Tratatului de la Sèvres și, în special, a celor trei articole referitoare la poporul kurd. Această poziție adoptată de Turcia a persistat după anunțul Marii Britanii, în aprilie 1924, privind impunerea mandatului său asupra Irakului, după lupte grele cu rezistența irakiană, pentru a-și înfăptui planurile colonialiste ce vizau popoarele și posesiunile statului otoman a căror soartă a fost decisă de Tratatul secret Sykes-Picot, încheiat în timpul Primului Război Mondial între Marea Britanie, Franța și Rusia țaristă, acord denunțat de comuniști după victoria Revoluției socialiste din Octombrie 1917.
Conferința de la Londra (1921). Conferința de la Londra s-a desfășurat în februarie 1921 și a abordat problemele nerezolvate, inclusiv problema kurdă. Aliații erau hotărâți să facă importante concesii în această privință, dar guvernul turc a insistat asupra rezolvării acestei probleme pe plan intern, mai ales că, așa cum se susținea la vremea aceea, kurzii doreau să trăiască împreună cu frații lor turci. Cu ocazia Conferinței de la Londra, guvernul de la Ankara a încheiat mai multe acorduri internaționale, care au consfințit legitimitatea juridică internațională a noului regim din Turcia, fondat pe ruinele vastului Imperiu Otoman. Apoi, noul guvern turc a anulat toate acordurile și tratatele încheiate de către guvernul de la Istanbul, inclusiv Tratatul de la Sèvres, iar armata otomană s-a retras din Balcani, din țările arabe din Golf și din Hidjaz. Toate acestea au contribuit la consolidarea poziției noului guvern turc. Astfel, eșecul Conferinței de la Londra a atras după sine o lovitură în plus dată speranțelor naționaliste kurde.
Tratatul de la Lausanne (1923). Ideea întrunirii Conferinței de la Lausanne a survenit în urma marilor victorii repurtate de către noul guvern turc asupra armatei grecești, Turcia apărând astfel ca un stat tânăr puternic, pentru prima dată după două secole. Noul guvern și-a îmbunătățit relațiile cu vecinul său, Uniunea Sovietică, și a inițiat convorbiri pentru încheierea unui tratat.
Tratatul de la Lausanne prevedea angajamentul Ankarei de a acorda majorității locuitorilor Turciei protecție absolută și libertăți fără discriminare, dar fără a se face vreo referire în mod explicit la kurzi sau la Tratatul de la Sèvres. Pentru kurzi, acest tratat a reprezentat o lovitură dură asupra viitorului lor, spulberarea speranţelor.
Prin aceasta, Aliații poartă întreaga răspundere morală față de poporul kurd. Problema s-a adâncit și mai mult, odată cu împărțirea poporului kurd, de jure și de facto, între patru state, de data aceasta, față de două.
Soluțiile juste au fost găsite numai în Irakul democratic federal, care a luat naștere după căderea dictaturii, la data de 9 aprilie 2003. Kurzii se bucură astăzi de drepturi depline și participă activ la procesul de democratizare și reconstrucție a Irakului. Reprezentantul lor, Jalal Talabani, a fost ales în funcția supremă în stat, aceea de președinte al Republicii Irak, cu ocazia primelor alegeri democratice din istoria modernă a țării, care au avut loc la data de 30 ianuarie 2005.

• Cleopatra Lorinţiu: Puteţi aprecia de fapt care este stadiul democraţiei în Irak, vorbim acum despre etapa din martie 2010, spun asta pentru că realitatea este fluidă şi interviul pe care aţi avut bunăvoinţa să mi-l acordaţi, s-a petrecut pe parcursul a nu mai puţin de trei ani… Azi, când îl finalizăm pentru Revista GeoPolitica, (în martie 2010) ce aţi mai putea adăuga despre democraţia irakiană?

Adel Murad: Primul câștigător la alegerile din martie este… democrația, care s-a întinat, de data aceasta, cu sângele a patruzeci de martiri și a zeci de răniți. Să o salutăm și, în același timp, să aplăudăm alegătorul irakian, care a avut curajul să sfideze moartea pentru a închide coperta cărții de istorie a dictaturii.
Se pare că Irakul, primul care a cunoscut exercițiul alegerilor în urmă cu cinci mii de ani, este și primul, din rândul arabilor, care le practică în mileniul al III-lea, cu această diversitate de candidați, al căror număr a atins 6200, bărbați și femei, clerici și laici, comuniști și naționaliști, membri de partid sau independenți, arabi, kurzi sau turcomani, musulmani, creștini sau sabeeni… în cea mai mare tragedie a conflictului dintre bine și rău… a cărei scenă a fost pământul Mesopotamiei, eroii săi – treizeci de milioane de irakieni, iar publicul – lumea întreagă. În primul act al acestei tragedii, lumea a descoperit dimensiunea cruzimii și hidoșeniei pe care o poate atinge natura umană, dictatorul aflat la putere, tiranul care guvernează vreme de 30 de ani, cu convingerea că fiii săi vor moșteni puterea… Dar această convingere s-a dovedit a fi o iluzie. Lumea arabă, în special, a învățat, din actul al II-lea al tragediei democrației, că o patrie pe calea emancipării nu poate fi la discreția unui grup social sau a unei confesiuni religioase, nici cu prețul a zeci de mii de jertfe umane.
O a treia lecție: parlamentarul pe care îl corup banii și își dezamăgește alegătorii eșuează din punct de vedere moral și electoral. Poporul onest și sincer este cel care alege guvernul, nu un conducător care îl numește pe unul sau îl înlătură pe altul.
Deși am asistat la o tragedie, momentele de bucurie nu au lipsit… Să vezi un irakian care a străbătut o distanță de 500 de mile, dintr-un stat american și până la secția electorală de la Washington, insistând să-și exprime votul în pofida opoziției șefului secției, care pretinde că pașaportul său nu este suficient… Să vezi un altul sosind la vot în căruțul cu rotile pe care și-l pune singur în mișcare… Să vezi un țăran kurd vârstnic coborând de la munte, bătând drumul pe jos pentru a-și da votul pentru un Irak democratic federal și pașnic, un Irak fără arme chimice și războaie deșarte împotriva irakienilor înșiși sau a statelor vecine… Să vezi un alt irakian care efectiv se târăște pe pământ pentru a ajunge la vot! Un bătrân trecut de nouăzeci de ani, o femeie care a jucat la nunta nepoților, un bărbat căruia nu i s-au vindecat bine rănile provocate de o explozie…
Este adevărat că mulți nu s-au maturizat din punct de vedere al conștiinței electorale, nu s-au vindecat pe deplin de bolile loialității înguste. Unii dintre ei nu înțeleg valoarea și forța votului lor în făurirea viitorului patriei, în determinarea calității vieții…
Acestea toate reprezintă lecții și învățături pentru frații noștri, astfel ca, după coborârea cortinei, tragedia să nu se mai repete, nici pentru actori, nici pentru spectatori.

Traducere din limba arabă realizată de Violeta MLADIN
Bucureşti, Martie 2010