Parmi les divers évènements de la politique internationale de l’année 1979, il y en a deux qui sont particulièrement importants à souligner, pour avoir contribué au bouleversement de la géopolitique mondiale basée à l’époque sur la confrontation entre les USA et l’URSS.
Il s’agit de la révolution islamique d’Iran et de l’aventure soviétique en Afghanistan.
Comme on le sait, la prise du pouvoir par l’ayatollah Khomeiny élimina un des piliers fondamentaux sur lesquels reposait l’architecture géopolitique occidentale, édifiée par les États-Unis à partir de la fin de la seconde guerre mondiale.
L’Iran de Reza Pahlavi représentait, dans les relations de pouvoir entre les États-Unis et l’URSS, en particulier au niveau géostratégique, un pion très important dont la disparition poussa le Pentagone et Washington à une révision profonde de la géopolitique des États-Unis dans la région.
En fait, un Iran autonome et hors de contrôle introduisait, sur l’échiquier géopolitique régional, une variable qui compromettait potentiellement toute la cohérence du système bipolaire.
En outre, le nouvel Iran, comme puissance régionale anti-étatsunienne et anti-israélienne, possédait également toutes les caractéristiques (en particulier, l’étendue et la centralité géographiques, ainsi que l’homogénéité politico-religieuse) pour prétendre à l’hégémonie sur une partie au moins du Moyen-Orient, en opposition ouverte avec les aspirations analogues et les intérêts d’Ankara et de Tel-Aviv – les deux solides piliers de la stratégie régionale de Washington – et d’Islamabad.
Pour ces raisons, les stratèges de Washington, conformément à leur «géopolitique du chaos» bicentenaire, poussèrent immédiatement l’Irak de Saddam Hussein à déclencher une guerre contre l’Iran.
La déstabilisation de toute la région permettait à Washington et à l’Occident de se donner du temps pour mettre au point une stratégie à long terme, et de «harceler sur ses flancs”, en toute tranquillité, l’ours soviétique.
Comme l’a révélé, il y a onze ans, Zbigniew Brzezinski, conseiller à la sécurité nationale du président Jimmy Carter, lors d’une interview donnée à l’hebdomadaire français Le Nouvel Observateur (15-21 janvier 1998, p. 76), la CIA avait pénétré en Afghanistan, en vue de déstabiliser le gouvernement de Kaboul, en juillet 1979 déjà, soit cinq mois avant l’intervention de l’armée soviétique.
La première directive par laquelle Carter autorisait l’action clandestine pour aider secrètement les adversaires du gouvernement pro-soviétique date, en fait, du 3 juillet 1979.
Le même jour, le stratège étatsunien d’origine polonaise écrivit une note au président Carter, dans laquelle il expliquait que sa directive conduirait Moscou à intervenir militairement.
Cela se réalisa parfaitement à la fin de décembre de la même année.
Toujours dans la même interview, Brzezinski rappelle que, lorsque les Soviétiques entrèrent en Afghanistan, il écrivit une autre note à Carter, exprimant l’opinion que les USA avaient finalement l’occasion de donner à l’Union soviétique « sa guerre du Vietnam”.
Le conflit, insoutenable pour Moscou, devait conduire, selon Brzezinski, à l’effondrement de l’empire soviétique.
Le long engagement militaire des Soviétiques en faveur du gouvernement communiste de Kaboul contribua, en effet, à affaiblir encore davantage l’Union soviétique, déjà en proie à une importante crise interne, aussi bien sur le plan politique que socio-économique.
Comme nous le savons aujourd’hui, le retrait des troupes de Moscou du théâtre afghan laissa toute la région dans une situation d’extrême fragilité politique, économique, et surtout géostratégique. En effet, dix ans seulement après la révolution iranienne, la région tout entière avait été complètement déstabilisée au profit exclusif du système occidental. Le déclin, contemporain et inéluctable, de l’Union soviétique, accéléré par son aventure en Afghanistan et, ultérieurement, le démembrement de la Fédération yougoslave (une sorte d’État tampon entre les blocs occidental et soviétique) dans les années 90, ouvrirent la voie à l’expansion des États-Unis – de l’hyper-puissance, selon la définition du ministre français Hubert Védrine – dans l’espace eurasien.
Succédant au système bipolaire, une nouvelle saison géopolitique allait s’ouvrir: celle du «moment unipolaire».
Le nouveau système unipolaire aura, toutefois, une vie très courte, qui se terminera – à l’aube du XXIe siècle, – avec la réaffirmation de la Russie en tant qu’acteur mondial et l’émergence concomitante, économique et géopolitique, de la Chine et de l’Inde, les deux États-continents de l’Asie.
Afganistan 1979. Destabilizarea Orientului Apropiat şi originea colapsului sovietic în geopolitica Statelor Unite
Printre diversele evenimente de politică internaţională din anii 1979, există două în particular important de a fi subliniate, pentru că au contribuit la răstunarea geopoliticii mondiale bazate în epocă pe confruntarea între SUA şi URSS.
Este vorba despre revoluţia islamică din Iran şi de aventura sovietică în Afganistan. După cum se ştie, luarea puterii de către ayatollahul Khomeini a eliminat unul dintre pilierii fundamentali pe care se baza arhitectura geopolitică occidentală, edificată de Statele Unite începând cu sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Iranul lui Reza Pahlavi reprezenta, în relaţiile de putere între Statele Unite şi URSS, în particular la nivel geostrategic, un pion foarte important, a cărui dispariţie va împinge Pentagonul şi Washingtonul la o revizuire profundă a geopoliticii Statelor Unite în regiune. În fapt, un Iran autonom şi în afara controlului a introdus, pe eşichierul geopolitic regional, o variabilă care compromitea potenţial toată coerenţa sistemului bipolar. Pe de altă parte, noul Iran, ca putere regională împotriva statului sunnit şi anti israelian, poseda toate caracteristicile (în particular, amploarea şi centralitatea geografice, incluzând şi omogenitatea politico-religioasă) pentru a pretinde omogenitatea, cel puţin a unei părţi din Orientul Mijlociu, în opoziţie directă cu aspiraţiile analoge şi interesele Ankarei şi Tel-Avivului – cei doi pilieri solizi ai strategiei regionale a Washinghtonului şi a Islamabadului. Din aceste motive, strategia Wasingtonului, conform „geopoliticii haosului” bicentenare, obligă imediat Irakul lui Saddam Hussein să declanşeze un război împotriva Iranului. Destabilizarea regiunii permite Washingtonului şi Occidentului de a-şi acorda timp pentru a pune la punct o strategie pe termen lung, şi să „hărţuiască la el acasă”, în toată liniştea, ursul sovietic.
Cum a relevat, acum 11 ani, Zbigniew Brzezinski, consilier pe securitate naţională a preşedintelui Jimmy Carter, în urma unui interviu acordat săptămânalului francez Le Nouvel Observateur (15-21 ianuarie 1998, p. 76), CIA penetrase în Afghanistan, pentru a destabiliza guvernul de la Kaboul, în iulie 1979, cu cinci luni înaintea intervenţiei armatei sovietice.
Prima directivă prin care preşedintele Carter autoriza acţiunea clandestină pentru a ajuta în secret adversarii guvernului pro-sovietic datează în fapt din 3 iulie 1979. În aceeaşi zi, strategul de origine poloneză i-a scris o notă preşedintelui Carter în care îi explica faptul că directiva lui avea să determine Moscova să intervină militar. Acest fapt se va realiza chiar la finalul lunii decembrie în acelaşi an.
În acelaşi interviu, Brzezenski aminteşte că, după intrarea sovieticilor în Afganistan, îi scrie o altă notă lui Carter, pentru a-şi exprima opinia că SUA dispunea în sfârşit de ocazia de a-i da Uniunii Sovietice „războiul său din Vietnam”.
Conflictul, care nu era susţinut de Moscova, trebuia să conducă, după Brzezinski, la prăbuşirea Imperiului Sovietic. Lungul angajament militar al sovieticilor în favoarea guvernului de la Kabul va contribui, în fapt, la slăbirea avantajului Uniunii Sovietice, deja în pragul unei importante crize interne, pe planul politic şi socio-economic. După cum ştim astăzi, retragerea trupelor Mosovei de pe teatrul afgan a lăsat toată regiunea într-o situaţie extrem de fragilă din punct de vedere politic, economic, şi mai ales geopolitic. În fapt, în doar zece ani după revoluţia iraniană, toată regiunea a fost complet destabilizată în profitul, exclusiv, al sistemului occidental. Declinul, contemporan şi ineluctabil al Uniunii Sovietice, accelerat de aventura sa în Afganistan, şi ulterior, de dezmembrarea Federaţiei Yugoslave (un fel de stat tampon între blocurile occidental şi sovietic) din anii 90, vor deschide calea spre expansiunea Satelor Unite – al hiperputerii, după definiţia ministrului francez Hubert Védrine – în spaţiul eurasian. Succedând sistemului bipolar, o nouă epocă geopolitică se va deschide: aceea a „ momentului unipolar”.
Noul sistem unipolar va avea însă o viaţă scurtă, care se va termina – în zorii secolului XXI – cu reafirmarea Rusiei ca actor mondial şi al aparenţei concomitente, economice şi geoplitice, a Chinei şi Indiei, ambele state fiind pe continentul asiatic.
Cuvinte cheie: 1979, Afganistan, cloapsul sovietic, destabilizare, Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat
Coments