Uniunea Europeană a fost o creaţie de succes economic. Dar a venit un timp, în acest caz 1990, în care a trebuit să fie decis. Ori rămâneau aceleaşi graniţe economice, dar cu un grad mai mare de integrare, deoarece comerciantul era similar (cu excepţia Greciei), sau să se extindă, dar pentru aceasta sacrificând forţa economică a noii creaţii.
A fost aleasă a două opţiune. În opinia noastră Uniunea Europeană a atins un punct când scopul său economic la bază devine mai mult un agent de democratizare. Ca urmare, nevoia nu este să integreze fostele ţări sovietice (cu excepţia Moldovei şi a Ucrainei), ci să promoveze democraţie reală în spaţii mai largi. Zona Asiei este abia atinsă, din cauza diferenţelor culturale, dar în Africa – zona colonială europeană în secolul al XIX-lea, nevoia unei puternice prezenţe democratice este mare. Ca urmare, chiar dacă imaginea unei integrări economice coloniale ca eşua, există un avantaj mare care poate fi câştigat în Europa de Est, care va fi câştigat, şi cu certitudine în jurul Mediteranei: o democraţie reală şi funcţională.
European Union started as a creation of economic success. But came a time, in this case 1990, in which it had to decide. Or it remained the same economic borders, but with a greater degree of integration, because the trader was similar (except Greece), or extend, but for this it sacrifice economical force of the new creation.
It was chosen the second option. In our opinion the European Union has reached a point where there its primarily economic purpose becomes more an agent of democratization. Therefore, the need is not to integrate former Soviet countries (except Moldova and part of Ukraine), but to promote real democracy in the wider spaces. In the area of Asia is hardly touched, because cultural differences, but in Africa – European colonial area in the nineteenth century, the need for a strong democratic presence is great.
Therefore, even if the image for a continental economic integration will fail, there is a big advantage that could be won in Eastern Europe, which will be won and certainly throughout the Mediterranean: a real and functional democracy.
1. Călătorul care merge pe străzile capitalei franceze va avea ocazia să întâlnească un număr mai mare de librării, iar în acestea spaţii largi sunt dedicate geopoliticii, relaţiilor internaţionale şi eseurilor de politică internaţională.
Între multiplele teme abordate în această tipologie de producţie ştiinţifico-filosofică, vom regăsi una de o importanţă deosebită. Iar între cărţile de eseu politic, în domeniul relaţiilor internaţionale vom regăsi mai mulţi autori, mulţi dintre ei foşti miniştri 1 de externe ai Franţei, or personaje cu importanţă politică la scară europeană şi mondială 2 – din acelaşi stat. Aceşti oameni politici francezi au o modalitate de abordare a istoriei într-o viziune de tip social, extinsă la nivelul întregii specii umane; în acest sens, se accentuează ideea de responsabilitate a statelor mai puternice din punct de vedere economic faţă de soarta lumii; în acest sens, şi acţiunile diplomatice franceze, care nu o dată urmăresc şi satisfacerea acestui aspect social în cadrul negocierilor 3.
Relevând aceasta, vom observa că în cuprinsul cărţilor amintite se regăseşte un capitol extins dedicat poziţiei Uniunii Europene în spaţiul mediteranean; practic, dintre cele trei mari ţări ale noului supra-stat european (Germania, Marea Britanie, Franţa), cea mai importantă cantitativ4 analiză asupra poziţiei UE se regăseşte la Paris 4 analiză asupra poziţiei UE se regăseşte la Paris.
Faptul că această supremaţie aparţine Franţei nu trebuie să ne surprindă, deoarece Franţa are cea mai pronunţată dimensiune mediteraneană. Acest lucru se învederează prin faptul că Gibraltarul are o dublă dimensiune strategică, zona neaparţinând doar Europei prin poziţia sa orientată spre peninsula Italică 5, dar mai cu seamă Atlanticului. Vrând – nevrând, Gibraltarul poate bloca ambiţiile (sau le supune unor costuri mult mai mari) Rusiei în Atlantic 6 or majorităţii statelor europene care nu au ieşire la Marea Baltică sau Marea Nordului.
Dar, după cum scria Paul Johnson în vestita sa lucrare dedicată istoriei secolului XX , nu trebuie să credem că marile capitale dacă sunt vizibile într-o anumită sferă a politicii mondiale nu înseamnă că nu au şi strategie totuşi pentru acel segment al relaţiilor internaţionale: lucrări de calitate pe acest subiect se regăsesc şi în Londra, şi în Berlin, iar institutele de cercetare din aceste capitale pot oferi oricând expertiză pentru aceste probleme 7.
2. Uniunea Europeană a fost prezentată în permanenţă ca un spaţiu economic de succes; de asemeni, din aplicarea majorităţii criteriilor avute în vedere la diferitele clasamente realizate în lume în sfera social-economică şi politică a organismelor internaţionale de drept public (cum ar fi entităţile componente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite) sau de drept privat, dar fără ca membrii fondatori ori activi să fie persoane de drept public (organizaţii neguvernamentale, în speţă) Uniunea Europeană – sau, mai precis, statele membre ale acesteia – ies întotdeauna pe locuri fruntaşe.
Nu vom da decât un mic exemplu: în ceea ce priveşte nivelul corupţiei 8, în lume cel mai bine poziţionate la capitolul cinste şi onoare o au statele membre UE din nordul continentului; de altfel, cu excepţia ultimului micro-val (din 2007) integraţionist, toate statele aparţinând Uniunii se regăsesc în partea superioară a clasamentelor realizate de ONU sau de Transparency International, de pildă.
Faptul că Uniunea Europeană este un spaţiu economic de succes (cu excepţia Bulgariei) este recunoscut de întreg globul, consecinţa acestuia este legată de migraţia care are ca obiect al destinaţiei acest spaţiu, dimpreună cu sumele de bani investite în acest teritoriu financiar, datorită gradului mare de încredere în posibilitatea rambursării creditelor sau a beneficiilor ce vor fi realizate prin intermediul consumatorului european (aici, este drept, cu semnificative diferenţe în cadrul marelui teritoriu 9).
Forţa economică a zonei europene este şi mai puternică în teritoriile unde euro este moneda oficială (cu excepţia statului Muntenegru, nemembru, dar cu aceeaşi monedă), iar migraţia spre UE se concentrează cu primordialitate către aceste teritorii, de unde şi o preocupare mai mare în şcolile de relaţii internaţionale ale acestor ţări către o dimensiune mai activă a executivului comunitar.
Cu toate acestea, nu forţa economică este ceea ce impresionează cel mai mult în spaţiul european (înţeles aici ca aparţinând statelor membre UE, fostele state sovietice sau aparţinând fostei federaţii iugoslave nefiind incluse): realizările democratice sunt cele care fundamentează afirmaţia: statele membre UE alcătuiesc cel mai compact bloc democratic de state din lume. Transparenţa decizională, respectarea dreptului la o bună administrare şi a principiilor proporţionalităţii, subsidiarităţii şi legalităţii fac din statele membre UE un model pentru majoritatea statelor lumii.
Şi, dacă ar fi să credem câţiva cercetări britanici euro-sceptici, Uniunea Europeană a creat mai puţin sub planul supranaţional decât au creat statele membre pe plan naţional, principala realizare fiind mitul european 10, mitul bunăstării Uniunii Europene, democraţiei în spaţiul UE şi între statele membre, mitul priorităţii drepturilor cetăţenilor statelor membre în raport cu executivul şi instituţiile comunitare. Iar în conştiinţa oamenilor obişnuiţi (şi în societatea post-modernă aceştia sunt cei mai numeroşi) mitul subzistă cel mai mult.
3. Indiferent că ne place sau nu, Uniunea Europeană există, şi, în ciuda multiplelor probleme care o însoţesc (şi care fac mai degrabă să îi apropie sfârşitul decât să o consolideze ), ea reprezintă încă un organism viu. Faptul că orice construcţie omenească este prin definiţie limitată ca timp nu exclude – ba dimpotrivă – posibilitatea ca aceasta să îşi extindă influenţa ori chiar dimensiunile.
Trebuie totuşi să înţelegem însă că anumite extinderi de influenţă sau de dimensiuni / suprafaţă sunt făcute conştient cu un scop şi rezultatul final este complet opus: istoria a dat nenumărate exemple de acest tip, când imperii s-au prăbuşit încercând să înglobeze teritorii mai mici, dar care s-au dovedit fie imposibil de înghiţit 11, ori procesul de asimilare a unui teritoriu cucerit nu a putut fi finalizat, oricât de dură a fost represiunea împotriva autohtonilor 12.
Anul 1990 a pus în faţa a două mari construcţii politice (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi Uniunea Europeană) problema redefinirii scopurilor lor: ea a fost soluţionată diferit de fiecare organizaţie în parte datorită condiţiilor intrinseci şi extrinseci specifice, dar, şi într-un caz şi în celălalt, organizaţiile au fost nevoite (sau şi-au asumat cu bucurie) la extindere: problema acum s-a transformat în a soluţiona întrebarea: până unde trebuie să se extindă?
Uniunea Europeană, prin faptul că a accentuat rolul economiei şi mai puţin al democraţiei se dovedeşte a fi în continuă expansiune; mai mult, contextul actual obligă entitatea să se extindă şi mai mult.
Prima afirmaţie trebuie explicată, datorită formulării acesteia, mai degrabă paradoxală. Cu toate acestea, faptele sunt clare: criteriul democratic a fost fundamental pentru Uniunea Europeană până în momentul în care blocul comunist s-a prăbuşit, dimensiunea entităţii fiind mai degrabă una politică decât economică: ea demonstra că se poate realiza o activitate economică de calitate numai în prezenţa unui sistem democratic funcţional, bazat pe libera iniţiativă şi pe respectarea drepturilor proprietarilor de drept privat.
Dar anul 1989 a eliberat de spaime în mare măsură continentul european, a avut loc un fel de sfârşit al istoriei (Fukuyama), şi a părut pentru mulţi şi o victorie a economiei de piaţă de tipul celei friedmaniene (conducătorul şcolii de la Chicago): democraţia devenise ireversibilă, iar Uniunea Europeană, care era exemplul unor economii democratice performante, dar fără ambiţii militare (când U.S.A. era exemplul economiei democratice, dar cu pronunţată nuanţă militară) nu mai avea de ce să se îngrijoreze aşa de mult pentru soarta democraţiei, pentru că ea ar fi apărut peste tot, şi fără prea mare dificultate, din moment ce liderul comunismului mondial intrase într-un colaps ce adusese pe marginea prăpastiei mai mulţi lideri nedemocratici.
Cu alte cuvinte, când dispăruse nevoia vitală de democraţie, trebuia să fie înlocuită prin ceva: contextul anilor 1990 era destul de clar: economie! De altfel, bazele slăbiciunii economice a lumii au apărut tot atunci, pentru că relaxarea de sub domnia fricii a făcut ca multe din entităţile financiare să renunţe la însăşi esenţa instituţiei: prudenţa. Doar în acest context a avut loc prăbuşirea băncii Barings prin operaţiunile dezastruoase ale unui singur broker, şi doar acest context a făcut ca finalul trist să se consume în 2008-2009.
Astfel, integrarea politică a fost în Uniunea Europeană subordonată ideii succesului economic (deoarece fostul CAER / COMECOM îşi deschisese larg porţile pentru bunurile produse de „vechea Europă 13”), iar rezultatul a fost apariţia unei monede comune europene în 1999, nu doar sub un nume în statistici, ci chiar ca un produs palpabil, fizic.
De aceea, este îndreptăţită afirmaţia făcută de unii economişti conform căreia neprăbuşirea sistemului comunist nu ar fi dus niciodată la crearea monedei unice europene. Mai concret, în faţa unui sistem economic comunist care folosea ca valoare de calcul o rublă specifică, dar care nu exista decât în acele documente contabile, monedele oficiale rămânând naţionale, nici în Comunitatea Economică Europeană nu putea să fie altfel: monedele erau naţionale, dar exista şi o monedă de calcul comună. Era de fapt o oglindă.
În acelaşi timp însă trebuie să ne amintim anumite mecanisme economice care precizează că forţa unei monede este direct proporţională cu valoarea activităţilor economice. De aceea, extinderea UE nu a putut fi acompaniată de adoptarea monedei unice europene de fiecare stat în parte.
4. Ne aflăm totuşi în anul 2009, iar pentru Uniunea Europeană apar alte provocări, toate însă derivate din faptul că extinderea este acum nu doar ceva posibil, ci un lucru necesar.
Aceasta apare cu claritate dacă se citesc documentele de bază adoptate între anii 2005-2009: în speţă, tratatele internaţionale care doresc să creeze o Constituţie pentru Europa (chiar dacă ele vor fi cunoscute sub numele de tratat de la Lisabona sau de aiurea): în ele se specifică (în primul capitol, mai precis) posibilitatea primirii fiecărui stat care îndeplineşte anumite criterii de ordin democratic şi economic.
De ce acest lucru? De ce este necesară extinderea Uniunii Europene?
Răspunsul ne este dat de câteva cifre reci, dar care subliniază plusurile şi minusurile entităţii europene. Sursa: World Factbook din 14 mai 2009, aparţinând unei structuri guvernamentale a U.S.A. .
Prima informaţie este legată de structura demografică a UE: populaţia între 0-14 ani este de aproximativ 14,5%, iar populaţia care depăşeşte 65 de ani (sigur neactivă) 17,5%; baby-boomul de după război însă duce şi la populaţie europeană de peste 50 de ani suficient de importantă cantitativ, astfel încât presiunea reprezentată de necesitatea înlocuirii populaţiei mai puţin productive devine din ce în ce mai mare. La toate acestea mai adăugăm şi cifrele legate de sporul demografic: rata naşterilor în UE este de 9,9 copii la 1.000 de locuitori, iar rata mortalităţii este de 10,3 la mia de locuitori. Concluzionând, la o populaţie de peste 491 milioane locuitori populaţia activă este de 225 milioane, adică mai puţin de jumătate!
De aici, se impune necesitatea extinderii UE, fără nici o îndoială: unde se poate uita executivul comunitar decât în spaţiul mediteranean, pentru că alte zone asemănătoare economic şi politic UE sunt prea departe (SUA, Canada, Japonia, Noua Zeelandă, Australia), şi efectiv nu pot face parte din structurile europene.
În acest context, trebuie subliniat că există doar două posibilităţi de remediere: fie să se accepte o migraţie spre zonele UE, dar acest lucru creează mai multe tensiuni, pentru că oamenii care fac acest gest sunt cu o mentalitate de tip „acceptă orice pentru a reuşi”, iar comportamentul acestui tip de indivizi poate fi destul de dificil, ori să se extindă Uniunea spre una sau două ţări cu potenţial economic şi demografic suficient de puternic pentru a aduce un anumit profit.
Acest lucru ar avea beneficii nu doar din punct de vedere demografic, cât şi psihic, pentru că este mult mai uşor pentru un cetăţean al unui stat membru UE să se întoarcă acasă decât un cetăţean ce a emigrat dintr-un spaţiu care nu are această facilitate.
În acest sens, cele mai potrivite state ar fi Algeria (fost teritoriu naţional francez) şi Marocul, deoarece potenţialul economic al zonei îşi regăseşte de mult timp debuşeul pe piaţa europeană. Acest lucru a fost sesizat cel mai bine din perspectiva aspectului energetic, dar valorificarea a aparţinut cel mai bine din partea unui stat ne-membru al UE, în speţă, Rusia.
Din perspectiva veniturilor, Uniunea Europeană se situează pe un loc fruntaş, cu 33.000 de dolari USA (valoare 2008) per cap de locuitor. Aici apare ca necesară integrarea Israelului, deoarece numai aici produsul brut pe cap de locuitor este apropiat în valoare absolută (fiind chiar superior prin comparaţie cu fiecare stat fost comunist integrat).
Israelul pune însă alte probleme, legate de democraţie, pentru că ar fi necesară respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – iar această conformare atrage după sine posibilitatea unui val de plângeri din partea unei populaţii palestiniene care nu îşi cunoaşte graniţele (a se vedea declaraţiile actualului ministru de externe israelian Lieberman, care nu „sună” a pacifism).
De asemeni, Israelul ar modifica puterea militară a UE, fiind unul din statele care deţine arma atomică; în acelaşi timp, însă, un eventual embargou energetic pus de statele arabe asupra statului evreu ar afecta şi mai puternic statele membre UE, ca fiind membre ale aceleiaşi alianţe (cu pretenţii 14 de politică externă reală şi funcţională – ceea ce bineînţeles nu se va putea realiza vreodată).
Din alte perspective, economia UE cunoaşte un şomaj de aproximativ 7,5-8%, presiunea pe asigurările sociale fiind mai puţin importantă, însă integrarea oricărui alt stat cu excepţia Israelului ar duce la o creştere importantă a şomajului, ce e drept, acesta ar fi localizat la periferiile entităţii, dar efectele se vor proroga pe raza întregii Uniuni.
Uniunea Europeană are acum ca medie o inflaţie de 3%, fără îndoială că cifra reală este mai mare, dar nu o dată statisticile au fost „corectate”; integrarea însă a altor state va duce la o altă rată, mult superioară, iar presiunea pentru renunţarea la moneda europeană unică va creşte. De altfel, dorinţa de abandonare a monedei euro a devenit suficient de mare încât personaje ale executivului comunitar au făcut în ultimele luni declaraţii în sprijinul rămânerii pe mai departe a monedei unice.
Din perspectiva resurselor naturale, Uniunea Europeană este nevoită să recunoască un fapt: ultimele sale achiziţii nu au reuşit să echilibreze balanţa, astfel încât acum producţia de energie electrică este de 3.100 trilioane kw/h, iar consumul de aproximativ 2.925 trilioane kw/h; producţia de petrol este de 2.680 milioane barili pe zi, dar consumul este de 14,40 milioane barili/zi, importul de petrol depăşind 8,6 milioane de barili.
Aceste date nu sunt prea plăcute, de aceea este de înţeles preocuparea tuturor ţărilor membre ale UE de a avea independenţă energetică: nefiind posibil acest lucru decât prin construirea în ritm rapid de centrale atomo-electrice, UE trebuie să „achiziţioneze” mai degrabă state cu potenţial energetic. În acest sens stau două argumente:
a) imposibilitatea sporirii rapide de centrale atomo-electrice în ţările UE. Aceasta devine clar din perspectiva mişcărilor ecologiste (multe din ele naive), puternice pe continent, inclusiv în urma rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul European din 7 iunie 2009;
b) dependenţa de state ne-membre poate fi mai mult decât costisitoare – în acest sens, a se vedea crizele ruso-ucrainiene. Mai mult chiar, singura soluţie pentru soluţionarea crizei energetice de ţările UE este ca graniţele statelor membre să fie numai cu state mari producătoare de energie. Asta ar presupune integrarea Ucrainei şi a Bielorusiei, ceea ce este imposibil.
De aici, concluzia unică: achiziţionarea unor state care nu au de ales: ori se înţeleg cu UE ori au ca alternativă exportul spre ţări insolvabile. Aceste ţări nu pot fi decât Libia şi Algeria, pentru că singura piaţă pentru ele este UE, statele africane neputând asigura o plată integrală şi la timp a materiilor prime.
Singura problemă care apare aici este legată de democraţie, terorism şi drepturile omului – asupra acestor ţări planează neîncrederea. Cu alte cuvinte, neîncrederea poate reprezenta un cui în inima construcţiei europene, dar apare întrebarea: din perspectiva acordurilor energetice ruso-germane, este oare multă încredere în interiorul Uniunii? Sau concesiile făcute de statele foste comuniste pentru a se putea integra au lăsat în urmă doar încredere ori mai multe resentimente?
5. Trebuie să înţelegem că organizaţiile, construcţiile politice trăiesc, se nasc şi mor. Din timp în timp, ceea ce a fost redus trebuie să se extindă, dacă nu spre binele în sine al organizaţiei, atunci spre binele statelor componente.
Uniunea Europeană a fost la început o creaţie economică de succes. Dar a venit un moment, în speţă anul 1990, în care ea trebuia să decidă. Ori se rămânea în aceleaşi graniţe economice, dar cu un grad şi mai mare de integrare, deoarece nivelul economic era asemănător (cu excepţia Greciei), ori se extindea, dar pentru asta sacrifica din puterea noii creaţii economice.
S-a ales a doua variantă. Dar în acelaşi moment s-a realizat o greşeală. Considerând că asimilarea economică va fi mai uşoară dacă se va crea o monedă unică, fără să se aştepte un timp suficient de lung pentru a „digera” o parte a statelor ce se doreau a fi atrase, s-a mers în această direcţie. Rezultatul a fost cel previzibil: o scădere a forţei economice per capita, dar o îmbunătăţire a imaginii entităţii şi o dorinţă mai mare de integrare din partea altor state.
Astfel, în opinia noastră Uniunea Europeană a ajuns la un moment în care nu mai este în principal un agent economic, ci un agent al democratizării. De aceea, necesitatea nu este de a integra state foste sovietice (cu excepţia Moldovei şi a unei părţi a Ucrainei), ci de a promova democraţia reală în spaţii cât mai largi. În zona Asiei e greu de pătruns, datorită diferenţelor culturale, dar în Africa, zonă colonială europeană în secolul XIX, necesitatea unei prezenţe democratice puternice este deosebită.
De aceea, chiar dacă sistemul imaginat pentru o integrare economică continentală va da greş, există un mare avantaj care a putut fi câştigat în Europa de Est, şi care va putea fi câştigat cu siguranţă şi în tot spaţiul mediteranean: democraţia reală, autentică, funcţională.
- H. Vedrine: Raport pour le President de la Republique sur la France et la mondialisation, ed. Fayard, Paris, 2007 ↩
- J. Attali: 300 decisions pour changer la France, ed. Xo, Paris, 2008; J. Attali: Une breve histoire de l’avenir, ed. Fayard, Paris, 2006. Lista poate continua, fiind recunoscută preferinţa francezilor pentru susţinerea oamenilor politici cu doctorate (dacă se poate, de stat – echivalente docenţei din România) în funcţii elective ↩
- Pentru a fi consecvenţi cu adevărul, trebuie să recunoaştem că totuşi la acest capitol se renunţă cel mai uşor în cadrul unor negocieri avansate ↩
- În opinia autorului, nu ne putem pronunţa încă cu certitudine asupra cercetării ştiinţifice de tip calitativ în ţările Uniunii Europene, deoarece la noi încă nu s-a ajns la o cunoştere metodică a ceea ce înseamnă cu adevărat această entitate politică, majoritatea lucrărilor publicate fiind de fapt traduceri sau prelucrări ale anumitor autori cu reputaţie în spaţiul european. Pe ce se construieşte însă această reputaţie şi cine validează sau nu rezultatele cercetării ştiinţifice, nu putem preciza încă în România ↩
- Dimpreună cu Peninsula Iberică, Italia are cea mai mică distanţă de străbătut pentru a ajunge în Africa. De acest lucru au profitat arabii în Evul Mediu prin raidurile lor împotriva Romei şi a altor oraşe din spaţiul latin ↩
- O lecţie a istoriei, foarte bine înţeleasă în Rusia (a se vedea politica sa în zona Mării Negre) a fost predată de Japonia în războiul din 1904-1905. Asigurându-şi sprijinul Mari Britanii, care a blocat navele ruse ce porniseră din Marea Neagră înspre Japonia, guvernul nipon a forţat marina ţaristă să facă cea mai lungă operaţiune de învăluire a istoriei, navele plecând din Petrograd şi Murmansk, ele au ajuns lângă Dalni (Manciuria) trecând pe lângă Franţa, Marea Britanie, Gibraltar, Africa, etc ↩
- După cum se vede, România nu are o astfel de şcoală – necesară, dar poate nu întotdeauna dorită – care să abordeze sfera relaţiilor internaţionale la nivel şi care să ofere expertiză calificată pentru orice zonă ↩
- Am menţionat aici corupţia doar pentru că a devenit în sfera studiilor sociale o modă, dacă nu chiar o obligaţie să vorbeşti despre acest fenomen; cu toate acestea, importanţa problemei nu poate fi negată, cu atât mai puţin în România ↩
- Pe larg despre dreptul la o bună administrare, precum şi despre principiile dreptului administrativ (atât de larg aplicabil în sfera acţiunilor publice) în E. Bălan: Instituţii administrative, ed. CH Beck, Bucureşti, 2008, pg. 23 – 50 ↩
- C. North, C. Brooke: Uniunea Europeană, de la mit la realitate. Adevărata poveste a construcţiei UE, ed. Antet, Filipeştii de Târg, 2006 ↩
- Câteva exemple numai: cetăţile greceşti rezistând asalturilor persane, Dromichaites învingându-l pe Lysimach, Imperiul Otoman încercând să supună Muntenegrul, etc ↩
- Am menţionat aici corupţia doar pentru că a devenit în sfera studiilor sociale o modă, dacă nu chiar o obligaţie să vorbeşti despre acest fenomen; cu toate acestea, importanţa problemei nu poate fi negată, cu atât mai puţin în România ↩
- Vechea Europă însă a pierdut sub aspectul neglijat în toţi anii săi de existenţă în faţa prietenului de peste Atlantic: nefiind posibilă crearea unei armate europene, N.A.T.O. a devenit unica soluţie posibilă pentru fostele state comuniste ↩
- Ridicole, în realitate. Dacă aplicăm proverbul englez: când Dumnezeu vrea să îl piardă pe cineva, îi ia mai întâi minţile, rezultă că pretenţia celor din Bruxelles de a avea o politică externă este de domeniul infantilismului (a se vedea în acest sens politica Rusiei vizavi de fiecare stat membru în parte) ↩
[…] Marius VĂCĂRELU – Necesitatea extinderii UE în spaţiul mediteranean […]