Marian Vasile NAZARE

Sfârşitul lui 2008 a anunţat, prin simptomele sale şi realitate, debutul unei crize globale care va creşte în intensitate în anii viitori: 2009-2012. Acest fenomen, cu profunde implicaţii la toate nivelurile – economic, social, politic şi geopolitic, obiectiv în esenţa sa, subliniază evoluţia economică ciclică Kondratieff, panta negativă a dezvoltării, sfârşitul unui ciclu şi începutul altuia care va conduce la noua ordine mondială.

Suntem martori la un punct de inflexiune important, unul de mutaţii profunde în relaţiile internaţionale de putere, afirmarea a noi centre de putere – balanţa de putere înclinând către regiunea Asia-Pacific. China va deveni, probabil, câştigătoarea disputei mileniului: competiţia pentru Eurasia.

The end of 2008 announced, through its symptoms and reality, the debute of a world-wide crisis that will grow in intensity during the years to come: 2009-2012. This phenomenon, with profound implications at all levels – economical, social, political and geopolitical -, objective in its essence, outlines the cyclical Kondratieff economic evolution, the downturn of development, the end of a cycle and the beginning of another one which will lead to a new world order.
We witness an important turning point, one of profound mutations in the international power relations, the affirmation of new world power centers – the balance of power leaning towards the Asia-Pacific region. China, will probably become the winner of the millennium dispute: the competition for Eurasia.

1. ECONOMIA MONDIALĂ LA RĂSCRUCE
Anul 2008 a reamintit – chiar şi statelor cu economii dezvoltate, cu tehnologii performante şi de înalt randament – că procesul evoluţiei a fost din totdeauna unul complex, contradictoriu şi de cele mai multe ori ciclic. Linia ascendentă este urmată, după anumite perioade mai mari sau mai restrânse, de momente de criză economică cu tot cortegiul fenomenologic: criză financiară, căderea burselor, a pieţei imobiliare (criza creditului ipotecar), contracţia economiilor, falimente bancare, a unor întreprinderi mici şi mijlocii sau mari companii, şomaj, inflaţie, recesiune, probleme sociale.
Într-o recentă analiză a pulsului economiei mondiale, Institutul Internaţional de Finanţe (IIF), corelând bilanţul pozitiv, o medie a creşterii economice de 2% în anul 2008, cu primele simptome negative manifestate îndeosebi în economia americană şi cea japoneză, formulează prognoze sumbre pentru anul 2009: economiile SUA şi ale Japoniei se vor contracta cu 1,2-1,4%, cele ale ţărilor europene din zona euro, după o dezvoltare de 0,9%, vor reuşi o creştere doar de 0,3%, iar statele din centrul, estul şi sudul Europei după atingerea unui ritm încurajator de 4,5% în anul precedent, vor înregistra un recul în limitele unei creşteri modeste de 0,3% ¹. PIB-ul mondial urmând să înregistreze, pentru prima dată după 1950, o contracţie cu 0,4%.
Nivelul creşterii economiei mondiale, după estimările analiştilor economici sau a agenţiilor specializate, se va reduce în acest an pentru prima dată după cel de al Doilea Război Mondial, anunţând începutul unei perioade de recesiune. Indicele producţiei industriale, potrivit evaluărilor agenţiilor Bloomberg şi Markit Economics, a scăzut de la 35,6% (noiembrie) la 33,9% în luna decembrie 2008. Aspectul unei economii în degringoladă îl determina pe C. Dallara (director IIF) să profeţească că anul 2009 anunţă “cea mai severă şi mai sincronizată recesiune globală din istoria economică modernă.” Iar cele mai îngrijorătoare semnale vin tocmai dinspre sistemul economiei americane, liderul necontestat de până acum. Încă din 2007 creşterea sa economică atinsese nivelul cel mai scăzut din ultimii cinci ani de 2,2%, fiind “întrecut” doar de bilanţul anului 2002, prin acel prag de avarie de 1,6%. Raportul ONU, “Situaţia şi perspectivele economiei mondiale în 2008” avertiza: “O încetinire mai accentuată a creşterii primei economii a lumii va da o grea lovitură mai multor ţări sărace, deoarece va duce la o încetinire a comerţului mondial şi va pune capăt scumpirii accentuate a materiilor prime de care au beneficiat în ultimii ani (…). Iar “Efectul de domino al unei recesiuni economice americane ar fi de a adânci creşterea bazată pe export a economiilor Chinei, Japoniei şi a unor ţări europene, ceea ce ar duce la o scădere a cererii din aceste regiuni pentru produse provenite din ţările în dezvoltare” ². Criza economică, cu multiplele sale forme de manifestare, de la căderea burselor la recesiune şi dificultăţi sociale, s-a manifestat în istoria mai veche sau mai nouă a societăţii ca un fenomen obiectiv şi ciclic, explicat de economistul rus Kondratieff (în “The Llong Waves în Economics Life”, 1925), prin teoretizarea ciclurilor economice (a “valurilor lungi”) care îi poartă numele.
Ciclicitatea este privită ca formă a normalităţii activităţilor economice. Ciclul economic “reprezintă modul natural de autoreglare a echilibrului economic, durata de timp determinată, în cadrul căreia activitatea economică parcurge, în evoluţia sa, anumite faze ce au caracter repetabil şi într-o anumită succesiune” ³. Unii reduc complexitatea ciclurilor doar la două momente – faza de expansiune (de creştere economică) şi faza de depresiune (de scădere economică), alţii vorbesc de patru faze: expansiunea, apogeul, recesiunea şi pragul limită, diferite ca manifestare dar interdependente.
Există o adevărată tipologie a ciclurilor: scurte (Kitchin – 4-5 ani), medii (Juglar – 7-10 ani sau Kuznets – 18-20 ani), lungi, de lungă durată (Kondratieff – 40-60 ani) ⁴. Indiferent de tipul şi durata de manifestare, fazele au caracteristici comune. Ciclurile lungi cuprind două faze de durate relativ echivalente: 20-30 ani. Faza ascendentă semnifică ritmuri înalte de creştere economică, de prosperitate, de augumentare a venitului naţional, a volumului investiţiilor, a producţiei şi desfacerii, a nivelului de trai. Următoarea etapă anunţă semnele epuizării capacităţilor sale generative: reducerea ritmurilor de creştere a producţiei, a veniturilor, a investiţiilor, a ratei profitului şi apariţia unor fenomene economice negative: inflaţie, recesiune, şomaj.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea până astăzi, în opinia teoreticienilor, economia mondială s-a confruntat cu 4 cicluri economice Kondratieff: 1792 – 1850; 1850 – 1896; 1896 – 1940; 1946 – mijlocul anilor ’90.
Analiştii, tentaţi să facă analogii cu fenomenul stagnării economiei japoneze (din anii ’90), stagflaţia (din anii ’70) sau Marea Depresie (anii ’30), concluzionează: “Criza financiară actuală este o variantă modernă a panicii bancare ce a lovit ţara cu trei generaţii în urmă” (Krugman). “Există elemente comune cu toate aceste crize şi din aceasta cauză o face atât de înspăimântătoare.” Dincolo de anumite inexactităţi sau analogii forţate, indiscutabil tindem să-i dăm dreptate fostului preşedinte al lui Federal Reserve, Alan Greenspan, care nu exagera cu nimic când aprecia criza financiară americană drept “cea mai gravă de la cel de-al Doilea Război Mondial.”
Privind reculul economic de astăzi, diagnosticul este destul de controversat, unii teoreticieni vorbesc despre intrarea economiei mondiale în al cincilea ciclu Kondratieff, alţii se situează pe o poziţie opusă, argumentând că starea reală a economiei, după indicatorii evaluativi se află “încă în faza de recesiune transformaţională.” Început, după unii prin anii 1940-1946, după alţii în 1949, cel de al patrulea ciclu global ar fi ţinut până în anii ’90 sau 2000. Odată “cu introducerea inovaţiilor tehnologice care au condus la apariţia economiei bazate pe cunoaştere (caracterizatã de factori care asigură o creştere economică endogenă, precum tehnologiile informaţiei şi comunicării, educaţia, inovarea).” Perioada ascendentă (expansiunea), specifică începutului unui nou ciclu, îşi va face simţită prezenţa doar din 2010-2012 şi va debuta cu un proces de deflaţie ⁵. Prima fază şi-ar fi epuizat resursele în perioada 1973-1977, iar faza a II-a şi-a devoalat efectele negative începând cu anii 1974-1976. Deşi ar fi trebuit să-şi atingă pragul limită prin anii 2000, din nefericire, continuă şi astăzi. Nu mai departe criza din 1997-1998.
Deocamdată suntem condamnaţi să facem faţă fenomenelor simptomatice crizei, de la şomaj la recesiune, fără discriminare în aproape toate statele, dezvoltate sau mai puţin dezvoltate.
Economia mondială a intrat în recesiune. Evoluţia economică a unor state din ultimii doi ani – SUA, Japonia, Irlanda, Italia etc. – anunţa dezastrul ce urma. Analiştii Băncii HSBC, faţă de realitatea economiei mondiale, concluzionau: “criza actuală este mai dificilă decât cea de la începutul anilor ’30, atât pentru statele bogate, cât şi pentru cel sărace … Ne aşteptăm ca PIB-ul global să se micşoreze în 2009.” PIB-ul SUA s-a contractat în trimestrul IV cu 3,6%, iar pe ansamblul anului 2008 cu 1,6%, cea mai slabă performanţă din 1982, deficitul pentru anul respectiv s-a ridicat la 1.000 de miliarde de dolari; Japonia, după o scădere în ultimele două trimestre ale lui 2008, îşi propune doar o creştere zero; M. Britanie a încheiat ultimul trimestru al anului trecut cu o scădere a PIB-ului cu 1,5%, iar pentru 2009 previzionează o reducere de 2,5%; Germania, cu 2,5%, Spania, cu 1,6%; Italia, după un recul de 0,2% în 2008, îşi va amplifică contracţia cu 0,6%; Finlanda, cu 0,5%; statele zonei euro vor avea un PIB în scădere cu 1,6%, economia UE contractându-se cu 1,8-1,9%.
Şomajul este într-o continuă creştere: SUA va atinge o rată de 8% în 2009, cea mai ridicată din ultimii 14 ani, în octombrie 2008 erau 3,48 milioane; Japonia atinsese o rată de 4,1% în iunie 2008, iar previziunile pentru 2009 sunt pesimiste, la cei 2,65 milioane se vor alătura alţi 240 000 de angajaţi care-şi vor pierde locurile de muncă; Germania a atins o rată de 7,6%, dacă în decembrie erau 3,18 milioane, pentru 2009, cifra va atinge 4 milioane; Franţa a înregistrat 2 milioane de şomeri, cea mai ridicată cifră din ultimii 15 ani; M. Britanie a raportat o rată de 5,4%, aproape 3 milioane, cel mai ridicat nivel din ultimii 11 ani; Spania, 15,9%; Brazilia a atins în 2008 o rată de 11,5%, China de 4,5%, Rusia va atinge cifra de 10 milioane în acest an, iar România, potrivit prognozelor lui “The Globe and Mail”, va avea o rată de 10%. La nivelul UE, numărul celor care şi-au pierdut locul de muncă a ajuns la 17,5 milioane, un nivel maxim faţă de cel din 2006. Biroul Internaţional al Muncii previzionează pentru 2009 o creştere a şomajului mondial cu 51 de milioane, volumul total ajungând la 230.000.000 milioane faţă de 190 milioane în 2008, şi 179 milioane în 2007 ⁶. Inflaţia înregistrează sporuri îngrijorătoare de la lună la lună: în SUA, cu 5% faţă de 2007, un nivel neatins din 1991; Japonia, 1,9%; China, 4%; India, 12%; Rusia, 13%; Brazilia, 7,6%; M. Britanie, 3,6%; Germania, 3,1%; Franţa, 3,6%; Norvegia, 4,3%; Danemarca, 3,6-4%; Grecia, 4,9%; Belgia, 5,1%; România, 8,5%; Lituania, 12,3%; Letonia, 17,7%; Bulgaria, 14%. Ţările UE din zona euro a atins cifra record de 3,7% ⁷.
Căderea burselor este însoţită de crahuri bancare, deprecierea monedelor naţionale sau dispariţia unor companii. Nu mai departe, chiar în ziua investirii preşedintelui Obama, bursa americană a atins un nivel record al scăderii celor doi indici relevanţi: indicele Standard & Poor’s 500, cu 5 % şi Dow Jones Industrial, cu 4,01%. Pierderile pe Wall Street au atins cifra record de 47,2 miliarde dolari în anul 2008. Fenomenul s-a globalizat instantaneu. Bursele europene, asiatice şi latino-amercane au suferit deopotrivă căderi spectaculoase: cea pariziană a scăzut cu 2,6%; cea londoneză, 1,92%; cea germană, 1,41%; cea spaniolă, 1,98%; cea moscovită, 9,72%; cea chineză, 3,6%, cea japoneză, 3,6%, cea din Hong Kong, 5,14%, cea mexicană a înregistrat deprecieri cu 24,1%, cea argentiniană, de 49,9% şi braziliană, cu 41, 2%. Valoarea acţiunilor a scăzut alarmant. Pierderile sunt diferenţiate: cotaţiile acţiunilor Citigroup, cu 67 cenţi, Merrill, cu 68 cenţi, J. P. Morgan, cu 44 cenţi, Aplee, cu 17%, Microsoft, cu 45%, UPS (cea mai mare firmă de curierat din lume), cu 2,27 dolari sau 3,7%, Goldman Sachs, cu 4,67 dolari, Xstrata (minerit), ING, cu 14%, UBS, cu 9%, Deutsche BanK, cu 6%, titlurile Antofagasta, cu 6,3%, Anglo-americană, cu 5,8%, BHP Billiton, cu 7,5%, companiile petroliere BP, cu 1,4%, Royal Dutch Shell, cu 4,4% etc. Cele mai mari 5 societăţi din Europa – UBS, BNP Paribas, Societe Generale, Barclays – au avut pierderi de peste 100 miliarde de euro, sumă ce reprezintă 9,4% din capitalizarea bursieră sau 15,8% din valoarea de piaţă. Iar peste ocean bilanţul este şi mai dezastruos, 25 de bănci au dat faliment în 2008. Bănci cunoscute – First Georgia Community Bank, Franklin Bank, Security Pacific Bank, Sanderson Bank, Bear Stearnes, Lehman Brothers Washington Mutual, Indymac Bank FSB – au dat faliment. Crahul lui Lehman Brothers, apreciază analiştii economici, a dat semnalul începutului crizei mondiale. Un profit cu mult diminuat faţă de cel prognozat au consemnat şi cele trei mari bănci nipone: Mitsubichi UFJ Financial Group, cu 66%; Mizuho Financial Group, cu 20%; Sumitomo Mitsui Financial Group, cu 61% faţă de 2007. Din cele cinci bănci de investiţii independente existente pe Wall Street, fie datorită falimentului, fie prin schimbarea profilului, nu a mai rămas niciuna. Toate au devenit bănci comerciale. Scăderea cotaţiilor acţiunilor a cauzat pierderi grele şi celebrilor miliardari: Sheldon Adelson, prin deprecierea cu 95% a acţiunilor deţinute în domeniile hotelier şi cazinouri, a pierdut 24 miliarde dolari; Waren Buffet, cel mai bogat om din lume, a pierdut 16,5 miliarde dolari, Bill Gates, prin scăderea cu 45% a valorii acţiunilor Microsoft, este mai sărac cu 12,3 miliarde ⁸. Sistemul financiar internaţional ridică deopotrivă probleme şi întrebări fără răspuns. Fluctuaţiile monedelor naţionale, dincolo de limitele fireşti, faţă de cele două valute recunoscute în tranzacţiile internaţionale, dolarul şi euro, devin pe rând profitabile sau adevărate pierderi. Deprecierea dolarului în 2007 la nivelul record de 1,56 dolari / euro, cu 10% faţă de coşul principalelor valute, a produs o schimbare în topul celor mai puternice economii ale lumii: pentru prima dată PIB-ul ţărilor UE din zona euro, de 13.880,5 miliarde dolari, l-a depăşit pe cel al SUA, de 13 843,8 miliarde dolari, iar deficitul balanţei comerciale în relaţiile SUA cu China a crescut la 232,5 miliarde dolari în 2008. Scăderea cotaţiei lirei faţă de dolar s-a accentuat continuu, 9% în 2007, şi 10% în 2008; yuanul s-a apreciat cu 5,1% în raport cu dolarul şi s-a depreciat cu 4,7% faţă de euro, fapt ce determinat un deficit comercial al UE în relaţia cu China de 87,1 miliarde euro în 2007 faţă de 82 miliarde de euro în 2006. Deprecierea realului brazilian faţă de dolar a provocat pierderi întreprinderilor naţionale de circa 20 miliarde de dolari în anul recent încheiat. Apreciind că un yen puternic, în contextul crizei, ar avea un impact negativ asupra economiei naţionale, Banca Japoniei a diminuat cotaţia de schimb la 92 yeni / 1 dolar, faţă de 114 yeni / 1 dolar în 2008 ⁹.

Fenomenele negative din economia mondială nu puteau rămâne fără efecte şi impact social. Agravarea situaţiei a generat mari mişcări sociale în întreaga lume, a devenit sursa de instabilitate politică şi socială în unele state. Ameninţate de recesiune, de pierderea locurilor de muncă şi creşterea preţurilor, sindicatele s-au radicalizat, au început să organizeze valuri de proteste. State precum Bulgaria, Lituania, Ungaria, Grecia, Islanda, Franţa, Rusia, Elveţia s-au confruntat deja cu turbulenţe sociale. Sindicatele franceze GGT au lansat apelul la grevă. Liderul sindicatului CFDT, Fr. Chérèque, declara: “Angajaţii au sentimentul că plătesc prin locul de muncă, prin salarii, prin drepturi sociale, pentru o criză de care nu sunt responsabili”. Prezenţa bancherilor şi a reprezentanţilor statelor dezvoltate ale lumii la Forumul Economic Mondial de la Davos a stârnit vii proteste în rândul populaţiei elveţiene. Sensibilizaţi de perspectivele extinderii valului de proteste, liderii UE îşi propun ca la Consiliul din martie să includă pe agenda de lucru problema creşterii revoltelor sociale ¹⁰.

Aproape toate statele lumii, indiferent de orientarea social-politică, regim şi formă de guvernare, şi-au elaborat planuri de depăşire a crizei şi relansare economică centrate pe singura soluţie viabilă – intervenţionismul statal. În SUA, planul anti-criză al administraţiei Bush în valoare de 152 miliarde dolari a fost suplimentat de cel al lui Obama care se ridică la suma de 825-1000 de miliarde dolari. Planul american de “Relansare şi Reinvestiţii” a lui Obama vizează: crearea a 3 milioane de locuri de muncă în următorii doi ani, investiţii în domeniile prioritare – energie (preponderent în energiile alternative), educaţie, sănătate, noile infrastructuri, îmbunătăţirea sistemului bancar, reduceri de taxe, redresarea industriei auto.
Ţările UE şi-au elaborat propriile strategii de contracarare a efectelor crizei. Programele de relansare economică consemnează eforturi financiare deosebite: Germania, 50 de miliarde euro; Spania, 11 miliarde euro; Franţa, 25 miliarde euro; M. Britanie, 50 de miliarde euro; Italia, 80 de miliarde euro; România, 10 miliarde euro. Planurile naţionale ale ţărilor UE au fost completate de un Plan al Comisie Europene în valoare de 200 miliarde de euro pentru 2009-2010, din care 170 miliarde de euro din contribuţiile statelor membre şi 30 de miliarde acordate de BEI pentru: crearea de locuri de muncă, pregătire profesională, ajutorarea mediului de afaceri, folosirea mai bună a fondurilor structurale, impulsionarea investiţiilor, dezvoltarea infrastructurii şi eficienţei energetice, dezvoltarea industriei auto şi a tehnologiilor ecologice. În aceeaşi notă au reacţionat şi statele din zona Asia-Pacific: China, cu un plan de 586 miliarde dolari şi Japonia, cu un program de 275 miliarde dolari ¹¹.
Preocuparea pentru găsirea unor soluţii rapide şi eficiente de a ieşi din actuala criză economică a depăşit graniţele naţionale, a devenit şi o problemă prioritară a unor organizaţii internaţionale, interguvernamentale şi neguvernamentale. De curând (28.01.2008 – 01.02.2009), în prezenţa a 2.500 oameni de afaceri, bancheri, şefi ai unor organizaţii internaţionale şi 40 şefi de state şi guverne, s-au desfăşurat lucrările Forumului de la Davos. Care a analizat fenomenul crizei mondiale şi implicaţiile sale: criza alimentară, economică, financiară, creşterea influenţei statelor cu economii emergente, precum China şi India, şi a statelor bogate în general, a sistemului capitalist în particular şi problema terorismului. Deşi soluţiile concrete şi deciziile importante s-au lăsat aşteptate, s-au făcut auzite totuşi teze precum: “sfârşitul globalizării”, “reîntoarcerea la protecţionism”, “nevoia de noi reguli”, “necesitatea unui tratat de securitate energetică” (Putin), “criza petrolului şi a apei”, “pericolul încălzirii globale”. Toate discuţiile au vizat un singur scop: redefinirea şi remodelarea lumii generate de actuala criză.
Poate niciodată n-au fost mai actuale aprecierile lui W. Aleen din 1998: “Acum, mai mult ca oricând în istorie, omenirea se află la o răscruce. O cale duce către disperare şi către amarnică lipsă de speranţă. Cealaltă, către distrugere totală. Să ne rugăm să avem înţelepciunea să alegem bine” ¹². Din nefericire liderii politici, conducătorii organizaţiilor internaţionale şi oamenii de afaceri au rămas blocaţi în proiect. Indecizia lor ne-a creat o nouă problemă: “dilema alegerii.”
2. CRIZA MONDIALĂ ŞI HARTA GEOPOLITICĂ A SECOLULUI XXI
În ultimele decenii, trei fenomene au înrâurit structural şi funcţional configuraţia relaţiilor internaţionale, ascensiunea şi decăderea centrelor de putere, evoluţia şi destinul comunităţii mondiale: criza şi securitatea energetică, globalizarea şi criza economică mondială. Fiecare influenţând hotărâtor modelele social-politice care le-au succedat, balanţa de putere în viaţa internaţională, hărţile geopolitice ale timpurilor lor.
Energia, susţinea S. Strange, “reprezintă condiţia sine qua non pentru exercitarea puterii în economia politică internaţională şi că nici bogăţia sau securitatea nu pot fi realizate fără o aprovizionare sigură cu energie.” Nu este un secret că petrolul a fost întrebuinţat deseori ca “armă” în soluţionarea unor “crize politico-militare.” Controlul asupra rezervelor de petrol, fiind folosit deseori de SUA ca “instrument al politicii sale externe.” Igor Ivanov, vorbind de “Politica externă a Rusiei în era globalizării” remarca: “în politica externă, petrolul şi gazul contează la fel de mult ca şi armele nucleare pentru apărarea intereselor naţionale”, adevăr reiterat şi de liderul laburist T. Blair: “cred că în viitor energia va fi pentru state mai importantă decât apărarea în promovarea intereselor” ¹³. Presiunile exercitate de SUA asupra Iranului, privind ipoteticul pericol al continuării programului său nuclear pentru stabilitatea regională şi globală, prelungirea perioadei menţinerii de trupe în Irak şi Afganistan, au ca miză strategică: potenţialul petrolier al Iranului şi al statelor din Orientul Mijlociu. Statele OPEC, în urmă cu două luni, dispuneau de rezerve de 136 miliarde de barili, la care Iranul, cel de al doilea producător din organizaţie (cu o producţie de 4,2 milioane barili/zi), anunţa de curând descoperirea a altor două zăcăminte, unul de 525 milioane barili, lângă portul Assluyeh, şi un altul de 233 milioane de barili recuperabili, în provincia Khuzestan.
În măsura în care se confirmă avertismentul lansat de specialiştii din domeniu: activitatea de extracţie a atins “vârfului curbei” lui M.K. Hubbert, iar rezervele mondiale de petrol mai ajung doar pentru 43 ani şi cele de gaz pentru 130 ani, la nivelul consumului actual, înţelegem de ce competiţia pentru resurse în general, şi cea pentru resurse energetice în particular devine din ce în ce mai acerbă, “poate duce foarte uşor la posibile conflicte” (D. Fleming – specialist în probleme energetice), îşi pune amprenta asupra hărţii geoeconomice şi geopolitice a secolului XXI.
G. Ansalone (în “Noile imperii. Harta Gepolitică a secolului XXI”) remarca că echilibrul geopolitic al secolul XXI va avea la bază “barilul de petrol.” Într-un interviu acordat în 2007 despre cartea sa “Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI”, T. Friedman spunea: “Preţul petrolului ar trebui scăzut. La 60 de dolari pe baril, Holocaustul este la un minut distanţa. La 25 de dolari barilul, Holocaustul e departe!”
China, India, Rusia, Brazilia vor fi noile “imperii” (centre de putere – s.n.) ale veacului care-şi vor disputa supremaţia cu actualul lider mondial SUA. Fiecare definindu-se prin specificul resurselor de putere: Rusia (imperiul energetic) – prin mari resurse energetice; China (“imperiul hardware”) – a invadat lumea cu produse ieftine; India (“imperiul software”) – bazat pe educaţie şi cunoaştere; produce cei mai buni ingineri din lume în tehnologii high-tech; Brazilia (“imperiul verde”) – acordă atenţie energiilor alternative, biocombustibililor; împreună cu SUA realizează 70% din producţia mondială de bioetanol. SUA va avea în continuare capacitatea de a influenţa procese economice majore, va deţine poziţia de lider în domeniul militar datorită investiţiilor mari în tehnologiile de război. Noile ingrediente ale puterilor evocate sunt: energia, comerţul, demografia, tehnologiile şi armamentele. Primele două decenii ale noului secol au fost caracterizate de un “unipolarism necesar”, în care SUA şi-a urmărit şi impus, uneori, prin forţă militară, interesele şi ambiţiile neocoloniale. Apariţia noilor puteri a generat un sistem multipolar, o “multipolarity disarhico”, lipsită de armonie, fără un scop comun. Care poate fie să ne propulseze într-o stare de conflictualitate între imperii, cu consecinţe dezastruoase pentru pacea şi stabilitatea lumii, fie să ne determine la adoptarea unui nou model de dezvoltare în comun, care stabileşte noi reguli pentru toţii actorii şi o “arhitectură pentru beneficiul reciproc”. Autorul, în spiritul concepţiei lui K. Waltz, remarcă că mediul concurenţial din sistemul relaţiilor internaţionale va conduce la uniformizare (omogenizare), fiecare putere va imita strategiile câştigătoare ale foştilor hegemoni pentru a-şi maximiza succesul. “Competiţia dă tonul asemănării competitorilor. (…) Statele în competiţie preiau inovaţiile militare promovate de ţara caracterizată de cea mai mare capabilitate şi ingeniozitate” ¹⁴. Fenomenul de globalizare pune în evidenţă şi un alt aspect. Excederea graniţelor statului-naţiune de către dezvoltarea explozivă a forţelor productive. Ele au depăşit caracterul naţional şi multinaţional şi au căpătat o coloratură transnaţională ¹⁵ , realitate ce configurează alte probleme şi sfidări. Asupra cărora nu militarii sau politicienii, ci economiştii sunt cei care avertizează. Astfel, Kenichi Ohmae (în “The Rise of Region State”; “The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”) perorează despre un capitalism virtual fără graniţe, care va aboli “statul naţional”, iar Edward Luttwak (în “Turbo-capitalism: Winners and Losers în the Global Economy”) consideră că actuala organizare politică în “entităţi spaţiale structurate pentru a delimita cu stricteţe teritoriile lor (…) inevitabil înclinate să obţină avantaje în detrimentul celorlalte entităţi de pe scena internaţională” se apropie de sfârşit. Iar pentru a-şi prezerva şi spori rolul, statele urmăresc să-şi “dobândească un substitut geoeconomic pentru rolul geopolitic aflat în decădere”. Armonia nu se va întrona în relaţiile internaţionale. “Logica conflictului” va transla zona disputelor strict militare şi se va cantona în domeniul economic, în “gramatica comerţului”. În prezent, lupta se dă pentru pieţe de desfacere şi mai puţin pentru teritorii.
Lester Thurow, Jeffrey Garten, Clyde Prestowitz, F. Friedman, R. Gilpin în cunoscutele lor lucrări, plecând de starea economiei americane, profeţeau sentenţios că problemele economice, geoeconomia a luat locul problemelor geopolitice (“problemele de securitate”) preocupante în perioada Războiului Rece. Preşedintele Clinton declara că Statele Unite sunt “asemenea unei corporaţii gigant, angrenată într-o luptă concurenţială acerbă cu alte naţiuni pentru supravieţuirea economică, astfel că principala sarcină a guvernului federal era aceea de a spori competitivitatea internaţională a economiei americane”. Iar rezultatul competiţiei va “determina poziţia naţiunilor în plan global (…) Mai mult decât atât, politicile trebuie să promoveze noua agendă politică externă a administraţiei”. În acest sens, continua M. Kantor, “Comerţul şi economia nu mai reprezintă o sferă diferită de restul politicii externe americane” ¹⁶. Analizând impactul globalizării asupra distribuţiei puterii între naţiuni, îndeosebi între cele dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate, R. Gilpin remarca că în ultimele cinci decenii distribuţia bogăţiei între cei doi actori nu s-a modificat. De o redistribuire moderată bucurându-se totuşi China. “Un sistem internaţional democratic şi egalitar nu a existat niciodată şi e puţin probabil să apară, cu sau fără ajutorul globalizării … toate sistemele internaţionale au fost ierarhice, compuse din economii dominante şi economii subordonate” ¹⁷. Deşi nu conduce la configurarea unui echilibru de putere în relaţiile internaţionale, globalizarea dă un impuls serios tendinţelor de realizare a unui proiect de guvernare mondială, singura modalitate de stabiliza un sistem poliarhic de asemenea dimensiuni. O reiterare a “Programului Herstenstein” din 1946 (Mişcarea mondială pentru un guvern federal mondial) şi urmărit cu obstinaţie de influente organizaţii internaţionale neguvernamentale (Clubul de la Roma, Fundaţia Gorbaciov, CFR, Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg). Elitele americane şi europene consideră că primul pas al strategiei pentru o guvernanţă globală o constituie regionalismul. “Logica regională a fost inerentă corpului global” (T.Felicio). Exemplele cunoscute: UE, NAFTA, MERCOSUR etc. sunt elocvente în acest sens. Integrarea micro (regionalismul) prefaţează pe cea la nivel macro (globalismul).
Jim Garrison (în “America as Empire: Global Leadership or Rogue Power?”) vorbind de rolul SUA în acest proces remarca: “Marea ei provocare este nu să domine, ci să catalizeze. Trebuie să-şi folosească puterea considerabilă şi moştenirea democratică pentru a înfiinţa instituţii integraţioniste şi mecanisme de gestionare a sistemului global aflat în expansiune, astfel încât propria sa putere să fie subsumată chiar edificiului a cărui construcţie o înlesneşte.
Preşedintele Wilson a înfiinţat Liga Naţiunilor din cenuşa Primului Război Mondial. Preşedintele Roosevelt şi Truman au înfiinţat o nouă ordine internaţională după Cel De-al Doilea Război Mondial. America trebuie acum să construiască a treia iteraţie a guvernării globale. Dacă atinge acest nivel de măreţie, ar putea fi imperiul final, pentru că a zămislit şi dăruit lumii un sistem global democratic şi integraţionist în care imperiul nu-şi va mai găsi locul sau nu va mai avea vreun rol de jucat” ¹⁸.
Este evident scopul acestor teorii. Remodelarea lumii pentru o nouă perioadă de dominaţie americană. Criza ONU, vehemenţa cu care este clamată reforma Consiliului de Securitate şi necesitatea cooptării de noi membri permanenţi precum Japonia, Germania, Brazilia, ne întăreşte convingerea că acest proiect este sortit eşecului. Deoarece noua ordine mondială, observa H.Kissinger, “va apărea ca răspuns la trei întrebări: Care sunt elementele de bază ale ordinii internaţionale? Care sunt mijloacele lor de interacţiune? Care sunt ţelurile în vederea cărora ele interacţionează?” ¹⁹. Criza mondială va produce inevitabil şi schimbări spectaculoase în ierarhia marilor puteri economice ale lumii. Suzane Berger (în “Domestic Politics and the Global Economy”) atrăgea atenţia că schimbările din economia mondială pot scădea (creşte) puterea şi autonomia statelor, iar economia mondială poate reconfigura aspectele politice şi economice interne … poate schimba comportamentul şi instituţiile societăţilor naţionale (…) ²⁰.
Chiar dacă toate statele resimt influenţele crizei, nu toate vor afectate de recesiune. Îndeosebi statele BRIC, la nivel mondial, vor compensa recesiunea din statele industrializate. În 2009, China va înregistra o creştere economică de 6,1%, India, 5,1, Rusia, 7%, Brazilia, 5,23%. China a înregistrat o balanţă comercială excedentară de 290 miliarde $ în 2008, cu 18% mai mult faţă de 2007. Iar în următorul deceniu, acest grup de state, potrivit estimărilor FMI, vor realiza 40% din avansul PIB-ului mondial. Istoria apropiată ne arată că statul cel mai puţin atins de Marea Depresie, de la începutul secolului trecut, fostul URSS, a devenit în scurt timp o superputere, la concurenţă cu SUA.
În ciuda unui scepticism partizan afirmat de unii geopoliticienii, China îşi pregăteşte ascensiunea spre poziţia de superputere în noul secol. În cadrul triadei centrelor de putere America de Nord-Europa Occidentală (UE)-Asia-Pacific se vorbeşte de o deplasare de accent, după cum observa şi J. Naisbit, o ascendenţă a zonei Pacificului. “Noul mileniu va aduce o divizare a produsului naţional brut mondial în patru zone: zona Pacificului, Europa, Statele Unite şi restul lumii” ²¹, determinată îndeosebi de ascensiunea continuă a Chinei. Recesiunea, potrivit evaluărilor agenţiei britanice Centre for Economics and Business Research (CEBR), va propulsa China de pe locul patru pe poziţia a treia în 2008-2009, după SUA (PIB: 14 334 miliarde $ în 2008, 14. 571 miliarde $ în 2009) şi Japonia (PIB: 4.803 miliarde $, în 2009, 4.848 miliarde $ în 2008), pe poziţia a doua în 2010, în detrimentul Germaniei şi Japoniei, pe locul I în 2020, potrivi estimărilor Băncii Mondiale şi agenţiei Ernst & Yung, devansând perioada anticipată iniţial 2025-2030. Poziţii notabile vor ocupa şi celelalte state BRIC. Brazilia şi India vor urca două locuri, iar într-un top al Băncii Mondiale (2008) după puterea de cumpărare, India se află pe locul 4 cu 2.700 miliarde $, Brazilia şi Rusia pe locul 8 cu 1.600 $.
Observator atent al mutaţiilor în conţinutul şi distribuţia centrelor de putere din lume, R. Gilpin conchidea: “Deşi schimbările în puterea economică vor produce, inevitabil, tensiuni economice, nu este obligatoriu ca aceste evoluţii să conducă la conflicte politice şi economice grave.” Însă un “declin accentuat al economiei globale … ar putea ameninţa stabilitatea şi chiar pacea mondială” ²². Dinamica şi intensitatea fenomenului crează premise pentru declanşarea turbulenţelor în viaţa internaţională.
Inspirându-se din ciclurile lui Kondratieff, I. Wallerstein interpretează conflictele armate (războaiele) ca o luptă pentru hegemonie. “(…) Cele două războaie de 30 de ani, cel din 1618-1648, şi cel din 1914-1945, pot fi văzute ca rearanjări violente la conducerea lumii. În primul … M. Britanie a înlocuit Olanda, pentru a fi înlocuită la rândul ei, în al doilea război, de SUA” ²³.
“Minutul unipolar” a trecut, s-a instaurat “dezordinea multipolară”, ne avertiza T.G. Ash. Hegemonia americană este de domeniul trecutului. Un ansamblu de factorii au determinat actuala realitate din viaţa internaţională: a) ascensiunea şi revirimentul statelor BRIC (China deţine 200 miliarde de dolari în bonuri de tezaur); b) creşterea rolului actorilor nonstatali, c) modificări în structura puterii; d) fragilitatea economiei americane; e) tipul de putere care fundamentează politica SUA: forţa militară şi americano-centrismul; f) presiunile opiniei publice internaţionale. Multiplicarea centrelor de putere nu înseamnă şi o lume mai bună, mai stabilă şi sigură. Analizând noua situaţie geopolitică a lumii, îndeosebi mutaţiile profunde din zona Asiei – ascensiunea Chinei, Indiei şi redresarea Rusiei -, H. Kissinger, o asemăna cu cea caracteristică Europei secolului XIX, “cu marile puteri întrecându-se pentru supremaţie folosind războiul ca pe o continuare a politicii cu alte mijloace. Dar s-ar putea să fie mai rău … acest gen de rivalităţi între marile puteri plus teroriştii … corporaţiile … comunităţile religioase … ONG-urile internaţionale” ²⁴.
G. Friedman (în “The text 100 Years: A Forecast for the 21st Century”), un fervent susţinător al hegemoniei americane, caută să infirme proiecţiile optimiste ale unor analişti economici, politici şi militari. Geopoliticianul american bagatelizează dimensiunile şi efectele crizei actuale, ea nereprezentând un “punct de cotitură” în istoria acestui secol, efectele sale fiind “exagerate.” Secolul XXI se va defini prin apariţia şi ascensiunea la statutul de puteri regionale Japonia, China, Coreea de Sud, în zona Asia-Pacific; Israelul, în Orientul Mijlociu; Rusia, Turcia şi Polonia, în zona europeană şi euroasiatică.
În acest context, probabil, SUA îşi va menţine hegemonia şi în acest secol. Va rămâne o “mare putere la nivel global”, “centrul de greutate al sistemului internaţional”, care-şi poate proiecta puterea în ambele bazine: Atlantic şi Pacific. Din 1870 puterea sa a crescut continuu. Fiind amplificată de absenţa războaielor interne, bogăţia şi forţa economiei (care are un PIB mai mare decât a următoarelor 4 state clasate la un loc – Japonia, China, Germania şi M. Britanie), o flotă puternică şi un sistem de supraveghere atotcuprinzător, factorul demografic echilibrat, politica comercială de liber-schimb, puterea soft, neomiţând importanţa puterii hard. Într-un recent interviu pe marginea cărţii sale, G. Friedman afirma cu umor: “Poţi obţine mai mult cu un zâmbet şi o armă decât cu un zâmbet în pace.”
Profeţiile privind ameninţările din partea islamismului fundamentalist, Rusiei, Chinei sau UE sunt lipsite de temei. Nici islamismul, nici rivalii tradiţionali – UE, China şi Rusia – nu vor constitui un real pericol pentru poziţia de lider mondial al SUA. Ameninţările teroriste islamiste se vor atenua datorită neînţelegerilor dintre statele musulmane (sunt amintite animozităţile dintre Siria, Egipt şi Iran), iar puterile evocate, din cauze diferite, mai devreme sau mai târziu, vor intra în colaps, vor dispărea ca puteri la orizontul anilor 2050. UE, din pricina contradicţiilor interne, Rusia, din motive demografice şi etnice (s.n), iar China din cauza stagnării economice, şomajului şi conflictelor dintre provincii. Iar o coaliţie de mari dimensiuni împotriva SUA nu pare să aibă şanse de constituire într-un viitor prea apropiat. Deşi se vorbeşte de triunghiul geopolitic Rusia-China-India sau Rusia-China-Iran, care stârneşte nelinişte în cercurile de putere americane, o apropiere între China şi Rusia este doar în stadiul de proiect. “O alianţă chinezo-rusă nu este nici naturală, nici probabilă” (P. Zeihan) ²⁵.
3. CONCLUZII
Criza mondială va produce mutaţii de esenţă în evoluţia sistemului internaţional: a) va redesena harta geopolitică a secolului XXI, va configura noile centre de putere ale lumii şi va confirma viitorul lider mondial; b) va induce serioase modificări în conţinutul şi topul statelor eşuate; în topul elaborat de Foreing Policy şi Fondul pentru Pace în 2006, printre cele 177 de state inventariate regăsim şi state cu economii emergente: China, India, Brazilia, Africa de Sud sau Rusia, predispuse la deteriorări ale situaţiei sociale; c) va crea probleme aproape insolubile marilor puteri militare; diminuarea firească a cheltuielilor militare va determina o reducere a producţiei de armament şi tehnică de luptă, o limitare a operaţiunilor militare, care vor impune o retragere a unei părţi substanţiale din trupe din teatrele de război, o creştere a şomajului intern, implicit o adâncire a crizei socio-economice; d) va impune o reconsiderare a conţinutului strategiei şi obiectivelor Alianţei în perioada imediat următoare; statele foste socialiste şi integrate de curând în structurile NATO vor trebui să-şi redimensioneze proiectele ambiţioase privind dotarea şi atingerea standardelor de compatibilitate şi interoperabilitate impuse de procesul integrării lor graduale; d) readuce în actualitate dezbaterea privind viitorul capitalismului şi validitatea teoriei convergenţei sistemelor, necesitatea regândirii modelului sistemului social-politic post-criză.

Bibliografie:
1. L.L. Albu, P. Caraiani, M. Iordan, M. Nicolae (2004), Probleme privind modelarea ciclurilor economice. Abordare teoretică. Cap. III, www.ipe.ro-ReEc-WortkingPapers/cs-1/2003/1pdf
2. G. Ansalone (2008), I nuovi imperi. La maapa geopolica del XXI secolo, Ed.Marsilio, Venezia.
3. T.G. Ash (2008), “Dezordinea multipolară”, în Cadran politic, nr.62
4. xxx Communication From The Commission Tot The European Counciel. A European Economic European Council, Bruxelles, 26.11.2008.
5. D.Cole (f.a.), Guvernarea economei mondiale, Ed.Antet, Filipeştii de Târg.
6. M. Dinu, M. Marina (2006), “Transformarea economică a UE în contextul ciclurilor Kondratieff”, în Economia teoretică şi aplicată, nr. 8.
7. G. Friedman (2008), “The Political Nature of the Economic Crisis”, în Geopolitical Inteligence Report, http://ww w.statfor.com/weeldy/20080930_political_nature_economic_crisis
8. G. Friedman, J. Myers (2009), “The text 100 Years: A Forecast for the 21st Century”, Carnegie Council, The Voice for Ethics, în International Policy, http://www. cceia. org/ resources/ transcripts/0111.html
9. R. Gilpin (2004), Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi.
10. R. Gilpin (1999), Economia politică a relaţiilor internaţionale, Ed. Style, Bucureşti.
11. S. Guzzini (2000), Realism şi relaţii internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi.
12. P. Hirst, P. Thompson (2002), Globalizarea sub semnul întrebării, Ed. Trei, Bucureşti.
13. H. Kissinger (1998), Diplomaţia, Ed.All, Bucureşti.
14. xxx Macroeconomie (2006), Ed. Universitatea Babeş-Bolyai, 2006, p. 190-211.
15. J. Naisbit (1993), P. Aburdene, Anul 2000. Megatendinţe, Ed.Humanitas, Bucureşti.
16. J. Schell (2008), “O superputere mai puţin super”, în Cadran politic, nr. 62
17. 16 D. Tobă (2008), Macroeconomie, Ed. Universitaria, Craiova.
18. K. Waltz (2006), Teoria politicii internaţonale, Ed. Polirom, Iaşi.
19. P. Zeihan (2008), “China and Russia’s Geographic Divide”, în Geopolitical Inteligence Report,
20. Revista GeoPolitica nr. 23,24,26/2007; 28/2008
21. http://www.stratfor.com
22. http://www.stratfor.com/weekly/friedman_on_geopolitics
23. http://www.cceia.org/resources/transcripts/0111.html
24. www.cadranpolitic.ro
25. www.adevărul.ro
26. www.jurnalul.ro
27. www.standard.ro
28. www.hotnews.ro
29. www.altermedia.info
30. www.bank.news.ro
31. www.mondonews.ro
32. www.ziua.ro
33. www.walt-sreet.ro
34. ww.lumeaincriza.ro
35. www.fibiz.ro
36. www.piatafinanciara.ro
37. www.capital.ro
38. www.ziare.com