Nicolae ROTARU

Disoluția imperiului a condus la tulburări în Caucazul de nord și de sud și statutul unui număr de enclave importante rămâne nerezolvat. Unii cer mai multă autonomie de la Moscova, pe când alții doresc legături mai strânse. Cum războaiele deschis-închis din Cecenia, Nagorno-Karabah și nordul Georgiei demonstrează, uneori, aceste așa-numite ”conflicte închețate” s-au încălzit.

Conflictele ”înghețate” drenează resurse economice și energii politice din aceste țări slabe și societăți împovărate; generează corupție rampantă și crimă organizată, previn consolidarea statelor-națiune și hrănesc instabilitatea și insecuritatea în regiune. Astfel, conflictele subminează interesele strategice, economice și democratice euro-atlantice în această regiune și pun în pericol perspectivele integrării țărilor sale.

Conflictele înghețate au semnificații care ajung departe, dincolo de regiunile lor apropiate. Multe din ele (Nagorno-Karabah, Abhazia) sunt situate pe coridoare energetice importante.

Conflict-resolution trebuie să devină o prioritate euro-atlantică. SUA, NATO și UE pot și trebuie să inițieze o transformare a managementului de conflict și rezoluție în perimetrul lor în regiunea Marea Neagră – Caucazul de Sud.

The empire’s dissolution led to turmoil in parts of the north and south Caucasus, and the status of a number of important enclaves remains unsettled. Some call for more autonomy from Moscow, while others want closer ties. As on-and-off wars in Chechnya, Nagorno-Karabakh, and northern Georgia illustrate, at times, these so-called “frozen conflicts” have heated up.
The “frozen” conflicts drain economic resources and political energies from these weak countries and impoverished societies; generate rampant corruption and organized crime, prevent the consolidation of nation-states, and foster instability and insecurity region-wide. Thus, the conflicts undermine Euro-Atlantic strategic, economic and democratic interests in this region, and jeopardize the prospects of integrating its countries.
These frozen conflicts have far-reaching ramifications beyond their immediate regions. Many of them (Nagorno-Karabakh, Abkhazia) are situated on important energy corridors.
Conflict-resolution must become a euro-atlantic priority. The U.S., NATO and the EU can and should initiate a transformation of conflict-management and – resolution on their perimeter in the Black Sea-South Caucasus region.

Deşi foarte gravă şi deosebit de complexă, problematica focarelor de „dezgheţ” al zonelor aşa zise ale conflictelor îngheţate este tratată foarte adesea cu ajutorul figurilor de stil, ba chiar într-un ton ludic, de parcă ar vrea cineva să dovedească, dacă ar mai fi fost nevoie, că despre problemele cele mai serioase ale lumii şi istoriei se vorbeşte de cele mai multe ori în glumă.
Odată cu căderea cortinei de fier (a se vedea verbul a cădea propriu unei cortine care pune capăt unui spectacol, dar şi metafora ce aparţine laureatului premiului Nobel pentru literatură din 1953, care a botezat graniţa dintre cele două sisteme antagonice cu ajutorul acestei sintagme!) s-a vorbit de destindere şi dezarmare, de încredere şi cooperare, aşa zisul G7, prin chemarea Rusiei la participativitate în Grup, devenind G8. Numai că totul a fost partea văzută a aisbergului. Războiul Rece (metafora prin care a fost definit conviviul planetar de până la prăbuşirea comunismului, mai a ales a leagănului său „inespugnabil” numit URSS, care, aparent paradoxal a început cu dărâmarea Zidului Berlinului!), a generat o pace fierbinte efervescentă şi pluristatală, aşa încât a fost nevoie de eforturi diplomatice istovitoare, ce n-au reuşit să impună decât formule hibride, compromisuri care să amâne fie agonia, fie să mizeze pe rezolvarea de la sine a conflictelor.
Ei bine, acele zone politico-administrative, au devenit şi ele izvor de metaforă. Li s-a spus conflicte îngheţate, cu gândul nu la o rezolvare a problemelor, ci la conservarea acestora, la evitarea / amânarea escaladării, contându-se pe evoluţia favorabilă a politicilor de alianţă, pe extensia NATO şi eficientizarea scuturilor militare protectoare al Alianţei Nord-Atlantice, pe modernizarea relaţiilor Occident – Orient şi pe minimalizarea întrucâtva a „bombei cu barili”, a cărei supremaţie tinde s-o deţină Federaţia Rusă, nu lumea arabă cu vârful de lance din cifre octanice numit OPEC.
Ca şi când n-ar fi fost de ajuns Afganistanul şi Irakul, ca şi când dezmembrarea Iugoslaviei (deloc la fel cu despărţirea Slovaciei de Cehia, ori, invers, cu realipirea Germaniei Democrate la Republica Federală!) n-ar fi creat destule necazuri, în fieful sârb al leagănului de istoricitate a acestei naţii de la Câmpia Mierlei, a avut loc recunoaşterea (România şi alţi destui n-au făcut acest gest politico-diplomatic, cu o motivaţie demnă de luat în seamă!) Republicii Kosovo, independentă de Belgrad!
Deşi Tom Casey, purtător de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA declara că „Kosovo nu este un precedent şi nu ar trebui considerat un precedent pentru nici un alt loc din lume”, întărind că „Sigur nu este un precedent pentru Nagorno-Karabah”, tot mai mulţi analişti cred că aspectul stă la baza amorsării şi exploziei conflictelor îngheţate, ultimul şi cel mai puternic fiind cel din ex-republica unională Gruzia (ţara lui I.V.Stalin, oraşul natal Gori al vestitului Papaşa Djugaşvili, fiind focar al luptelor din actuala Georgie), „pedepsită exemplar” de Rusia, ţară care nu este, totuşi, Serbia în raport cu Kosovo, cum observau comentatorii mai ales prin prisma espectativei active eminamente verbale a celor de la care se aşteptau luări de poziţie.
Aşadar scânteia din iasca de tip Kosovo produsă cu amnar SUA, pe cremene sârbească, este de natură să iniţieze focul ce poate topi „gheaţă” subţire şi fragilă sub care sunt conservate violenţa şi revanşardismul, teroarea şi punitivitatea, subminarea şi răzbunările acumulate în zonele conflictelor îngheţate.
În „Gândul” din 19 februarie 2008, Cristian Tudor Popescu tranşa: „După războiul de bun plac din Irak, n-are de ce să ne mire nu recunoaşterea, ci sprijinul făţiş al SUA pentru independenţa provinciei sârbeşti numită Kosovo. Cheremul Washingtonului zice de data asta că o enclavă în inima Europei, nestructurată, bântuită de un şomaj enorm şi de crimă organizată, placă turnantă pentru terorismul islamic, o zonă care are nevoie de ani mulţi de investiţii şi infuzii de democraţie pentru a se civiliza, nu de o independenţă hei-rup-istă, e totuşi utilă, deoarece se înfige în coasta Serbiei, adică a Rusiei lui Putin care vrea din nou statutul de cealaltă super-putere mondială”. (E locul să privim, în oglindă, şi cealaltă… coastă a Rusiei, între timp a lui Medvedev şi Putin, unde se află „pumnalul” Transnistria, alt focar de conflict „îngheţat”, al treilea după cele din Abhazia şi Osetia de Sud, existent la o zvârlitură de lovitură convenţională de tun de România euro-atlantică, adică la mai puţin de 100 km de graniţa de est a UE! Apropo de acest conflict, la 1 septembrie 2008, în Ziare.com., analistul Nicu Popescu scria că: „Europa riscă să devină bipolară, iar Uniunea să-şi piardă cercul de prieteni la graniţele sale, fără un angajament mai puternic în Transnistria din partea UE. Recent, UE a aflat că un război pentru o zonă atât de obscură cum este Osetia de Sud poate zgudui ordinea europeană instaurată după Războiul Rece, conflictul armat dintre Rusia şi Georgia reverberând mai puternic în spaţiul post-sovietic.”)
Dar să revenim la vecinii din sud-vest. Editorialistul cotidianului citat este chiar şi mai vehement, apropo de… dezgheţarea conflictului kosovar, care determină pe principiul dominoului reacţii simpatetice cu alte părţi de glob aflate în… adormire: „Încă o dată, SUA transmit Europei şi noilor democraţii din Est că principiile convieţuirii internaţionale sunt valabile în orice situaţie, cu excepţia situaţiilor în care nu mai sunt, pentru că aşa vrea America.”
Privită global problema poate să fie aşa cum o descrie amintitul ziarist, dar pe noi ne interesează nuanţele, particularităţile, fiindcă deşi sunt asemănătoare focarele de conflict au multe particularităţi (etnice, religioase, de teritoriu, de vechime, de specific naţional, de relaţii, de puternicie economică, de cultură organizaţională!), plus că sfera de interes a NATO, UE sau a unor centre de putere este şi ea diferită.
Pentru a exemplifica, vom invoca aşa zisul conflict deschis din Transilvania, unde acţionează din ce în ce mai pregnant (chiar cu răbufniri violente ca evenimentele de la Târgu Mureş din 1995!) extremismul revanşard şi revizionist al unor cercuri ale etnicilor maghiari, aşa zisa ramură radicală a autonomizării unor zone precum ţinutul Trei Scaune sau, ca să păstrăm metafora pe care îmi place să cred că eu am pus-o primul în circulaţie, în ziarul Românul, în 1990, a aşa-zisului Harcov, adică judeţele Harghita Covasna, conflict care nu poate degenera, fiindcă România (ca şi patria-mumă care ar alimenta aceste aspecte de natură iredentistă!) este membră atât a Alianţei Nord-Atlantice, cât şi a Uniunii Europene, garanţi şi gestionari de democraţie şi concordie în statele membre! Cred că sunt gratuite şi exacerbări extremiste şi comentariile de pe internet la articole din presă precum acesta, de inspiraţie fascistă, semnat Cioabă al III-lea: „Cum românii nu se înghesuie în Hargita şi Covasna ar trebui încurajaţi şi stimulaţi financiar ţiganii să o facă. Astfel capetele înfierbântate de acolo ce tot cer parlament şi preşedinte propriu vor primi în cele din urmă stabor şi bulibaşă”. În acest caz (dacă e caz!) e ca şi când etnicii francezi din Canada ar cere şi li s-ar şi satisface cererea de a obţine independenţa Quebecului!
Deşi neimplicată „fierbinte”, România este, totuşi, un actor principal în piesa conflictologiei îngheţate. Audiat în Comisia pentru Politică Externă din Senat din 27 august 2008, ministrul Lazăr Comănescu, subliniind că România are un astfel de conflict în apropiere, apropo de hotărârea Republicii Moldova de a accepta un plan mai vechi, planul Kozak, care presupune federalizarea ţării şi asigurarea unei egalităţi de tratament juridic în ceea ce priveşte Transnistria, spunea: „Conflictele îngheţate reprezintă un mare risc de securitate şi stabilitate, putând să se transforme în conflicte fierbinţi”.
Doi preşedinţi aşa numiţi de presă „portocalii”, Traian Băsescu şi Victor Iuscenko, cu prilejul unei întrevederi la Kiev (august 2008), au ajuns la concluzia că forţele de menţinere a păcii din zonele ex-sovietice cu conflicte îngheţate sunt neputincioase ori ineficiente. „Un (…) lucru pe care l-am constatat este ineficienţa actualului mecanism de menţinere a păcii în Osetia de Sud, Abhazia şi, îndrăznesc să spun, şi în Transnistria şi Nagorno-Karabah”, sublinia şeful statului român, care adăuga: „Mecanismele care stau la baza menţinerii păcii în zonele de conflict îngheţat din jurul Mării Negre şi-au dovedit ineficienţa şi eu cred că nici statele riverane Mării Negre, nici Uniunea Europeană, nici OSCE nu au de ce să mai continue cu utilizarea aceluiaşi tip de mecanism”.
Acelaşi demnitar român, la o întâlnire similară cu Vladimir Voronin, liderul de la Chişinău preciza: „Printre soluţiile propuse de noi vizăm solidaritatea transatlantică în tratarea problematicii regiunii caucaziene. Vom susţine de asemenea că soluţionarea conflictelor îngheţate din regiunea Mării Negre, nu doar Caucaz, ci şi Transnistria, nu se poate face decât prin respectarea independenţei fiecărui stat şi teritoriu.”
Sunt voci care identifică conflictele îngheţate cu regimurile îngheţate, clamându-se din ce în ce mai răspicat reformarea profundă a arhitecturilor statale.
În ceea ce o priveşte, România pune accentul pe stabilitate în zona Mării Negre, spaţiu geopolitic cu cea mai interesantă efervescenţă din punct de vedere al conflictelor de acest tip. La o masă rotundă organizată de MAE pe această temă în 16 noiembrie 2007 s-au reliefat numeroase faţete ale cazuisticii şi teleologiei acestor stări mocnit-beligene de a fi. „Ca stat de graniţă al Uniunii Europene şi ca membru al Alianţei nord-atlantice în această regiune, sublinia ministrul de externe de la Bucureşti, România are un interes major ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie una stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi euro-atlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al ţării noastre este acela de a stimula o implicare europeană şi euro-atlantică mai puternică şi mai productivă în această regiune.” Adevăruri aproape axiomatice şi deloc demonetizate la care istoricul Adrian Cioroianu adăuga: ”Localizată la interferenţa a trei zone de importanţă deosebită – Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – regiunea geopolitică a Mării Negre este o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu un impact substanţial asupra securităţii euro-atlantice.”
Acestea fiind reiterate, vorbitorul concluziona: „Din perspectiva ameninţărilor la adresa securităţii regionale şi internaţionale, regiunea este o oglindă fidelă a noilor riscuri şi un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor. În rândul acestora trebuie menţionate: terorismul internaţional; proliferarea armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor de transport la ţintă; conflictele locale; traficul ilegal de armament, muniţii şi explozivi; traficul de droguri; migraţia ilegală şi traficul de fiinţe umane; guvernarea ineficientă, minată de corupţie endemică şi criminalitate organizată.” Era în 2007.
În 2008 s-a înregistrat cunoscutul… dezgheţ al zonelor de conflict îngheţat iniţiat prin evoluţia din Kosovo, catalizat prin demersurile belicoase din Irak şi Afganistan, augmentat prin evenimentele din Osetia, viabilizat prin ameninţările din Caucaz, Transnistria, Abhazia, Transilvania, Nagorno-Karabah din nordul Iranului şi din inima Azerbaijanului. De fapt, aspectul îl anticipase foarte bine tot liderul de la Cotroceni, pe care l-am ascultat vorbind, în 14 iunie 2005, la dezbaterea cu studenţii la sociologie ai Univesităţii din Bucureşti când a precizat: „Marea Neagră este o zonă de conflicte îngheţate. Imaginaţi-vă harta: în nordul Mării Negre, începând de foarte aproape de frontiera românească cu Moldova, sunt câteva conflicte îngheţate sau unele active, dar toate foarte periculoase şi continuu într-o acumulare de energii negative. Vorbim de Transnistria, de Osetia, de Nagorno-Karabah, de Abhazia. Toate sunt apropiate de frontiera noastră de răsărit, toate sunt cu impact asupra evoluţiei viitoare a României. Daca în nordul Mării Negre avem patru conflicte îngheţate, din care conflictul transnistrean este cel mai apropiat de frontiera României, Marea Neagră şi zona extinsă a Mării Negre sunt afectate de acţiuni şi activităţi care periclitează securitatea naţională a Romaniei şi securitatea altor state europene. Cele trei elemente majore sunt: traficul de droguri din zona extinsă a Mării Negre către ţările UE, inclusiv România, dar care au ca destinaţie finală, la fel de bine, şi Germania, şi Marea Britanie, şi Franţa, şi Olanda, şi multe alte ţări europene; traficul de persoane, care de asemenea, utilizează Marea Neagră şi zona extinsă a Mării Negre ca un pod de tranzit către ţările UE şi, nu în ultimul rând, traficul ilegal de armament, care se desfăşoară în volume considerabile, fără control, şi care alimentează conflictele locale şi regionale, fie că discutăm despre Balcanii de Vest, despre Iran, despre Irak sau despre orice altă zonă de conflict local sau regional din lume.
De asemenea, Marea Neagră şi zona extinsă a Mării Negre se constituie în zona de resursă energetică esenţială a Europei. Din zona extinsă a Mării Negre se furnizează în momentul de faţă 50% din energia necesară UE şi perspectiva este ca, în următorii zece ani, 70% din necesarul de energie al ţărilor UE să fie furnizat din această zonă. Iată, deci, elemente esenţiale care obligă România să fie parte a proceselor politice care au loc în Marea Neagră.”
Aşadar, “dezgheţul aisbergurilor” ce conţin conservate precar ură şi dorinţă de emancipare politică, dorinţă de democratizare şi independenţă ameninţă ţările-gazdă cu revărsarea apelor (de fapt a lavei potopitoare), dar şi riveranele Mării Negre ori popoarele din zona extinsă, luând în calcul ipostaza inedită politic a Pontului Euxin de a fi graniţă a UE şi de a avea de jur împrejur seminţii şi state nu tocmai prietene. De aceea strigătul de luptă, chemarea la implicare, apelul la raţiune către NATO, UE, OSCE, G8 care pot gestiona aceste focare de “îngheţ fierbinte” sunt mai actuale şi mai necesare ca oricând.