Mădălina Virginia ANTONESCU

Civilizations are permanent presences on the field of international relations, even from the sunrise of mankind history. In our opinion, the evolution of the civilizations, as phenomena intimately linked to the political power, generating power and being generated, at their turn by the struggle for power between different organized or semi-organized communities, can be depicted in several great stages:
– The non-political stage, characterized by the fact that civilizations are not yet able to reach the status of a political autonomous actor. Civilizations, in this phase, are representing a sum of material and spiritual achievements of human communities from a distinct geographical area (as core-area). Some civilizations, due to their capacity to spread both their two dimensions (the cultural part and the technique part), are capable of building even an universal vocation, beyond the geographical limits of their core-area, whereas other civilizations remain within a geographical distinct area. In this stage, civilizations are simply possessions of the political dominant entities (federations of tribes, empires, nation-states). Civilizations become in a certain measure, the image of the core-state (that is the dominant power of a specific international system, at one moment in time), proving their capacity to project power towards other entities through soft means (spreading civilization by trade, diplomacy, intercultural peaceful events and contacts) or through military methods (imposing the dominant culture though military means). Civilization, in this early stage of its evolution, is not able to emancipate itself from the state or empire, and to become a distinct political actor, competing with states. Civilization is rather an object of power policy deployed by states, empires and other political actors able to manipulate civilizations in order to reach a specific political interest.
– The political stage, where civilizations are finally emancipating from the states or other types of political actors guardianship. They become the political actors of a new international environment, competing with the states and empires. It is a stage of civilizations birth as political presences of an international stage still dominated by states and by their perspective about the world policy.
– The hyper-political stage, where civilizations will reach their degree of maturity, being able to create their own type of society, as an inter-civilizational society ruled by a common set of norms and institutions, established in order to respond to the specific political interests of these mega-actors.
– The post-political stage, defined as a period not of political decline for civilizations but as an age of decline for policy itself, when other forms of human organization (economic, commercial, social, cultural, professional, religious, military) will become alternatives for the political way of organizing human societies. With the decay of policy, civilizations will develop other parts of their complex nature (the material part, for example), without perceiving themselves, nor acting as political entities. Civilizations might fall into a long period of germination, in order to prepare themselves for a new political shape, into a new kind of environment. Or, on a contrary, it might be possible that civilizations generate non-political contacts between human groups, without leading to political forms of organization, neither to political rules or institutions.

Conceptul de Civilizație în Relațiile Internaționale la începutul secolului al XXI-lea – câteva comentarii

Civilizațiile sunt prezențe permanente în domeniul relațiilor internaționale, încă de la la răsăritul istoriei omenirii. În opinia noastră, evoluția civilizațiilor, ca fenomene intim legate de puterea politică, generând putere și fiind generate, la rândul lor, de lupta pentru putere între diferite comunități organizate sau semi-organizate, poate fi descrisă în câteva etape mari.

– Etapa non-politică, caracterizată de faptul că civilizațiile nu sunt capabile încă de a atinge statutul de actor politic autonom. Civilizațiile, în această fază, reprezintă un cumul de realizări materiale și spirituale ale comunitățile umane dintr-o zonă distinctă geografică (ca zone – centrală). Unele civilizații, din cauza capacității lor de a răspândi ambele lor dimensiuni (partea culturală și partea tehnică), sunt capabile de a clădi chiar o vocație universală, dincolo de limitele geografice ale zonei-centrale, în timp ce alte civilizații rămân într-o zonă geografică distinctă. În această etapă, civilizațiile sunt simple proprietăți ale entităților politice dominante (federații de triburi, imperii, națiuni-state). Civilizațiile devin într-o anumită măsură, imaginea statului central (care este puterea dominantă a unui sistem internațional specific, la un moment în timp), doveding capacitatea lor de a proiecta putere către alte entități prin mijloace soft (răspândirea civilizației prin comerț, diplomație, evenimente pașnice interculturale și contacte) sau prin metode militare (impunând cultura dominantă prin mijloace militare). Civilizația, în acest stadiu precoce al evoluției sale, nu este capabilă să se emancipeze față de stat sau imperiu și să devină un actor politic distinct, în concurență cu saltele. Civilizația este mai degrabă un obiect al politicii de putere utilizat de statem imperii și alți actori politici capabili să manipuleze civilizațiile pentru a atinge un interes politic specific.

– Etapa politică, unde civilizațiile se emancipează în final față de tutela statelor sau altor tipuri de actori politici. Ei devin actorii politici ai unui nou mediu internațional, în concurență cu statele și imperiile. Este un stagiu al nașterii civilizației ca prezențe politice ale scenei internaționale încă dominate de state și perspectiva lor asupra politicii mondiale.

– Etapa hiper-politică, unde civilizațiile vor atinge gradele lor de maturitate, fiind capabile să-și creeze propriul tip de societate, ca o societate inter-civilizațională condusă de un set comun de norme și instituții, stabilite pentru a corespunde intereselor politice specifice ale acestor mega-actori.

– Etapa post-politică, definită ca o perioadă nu de declin politic pentru civilizații dar ca o vârstă a declinului pentru politica însăși, când alte forme de organizare umană (economică, comercială, socială, culturală, profesională, religioasă, militară) vor deveni alternative pentru calea politică a organizării societăților umane. Cu decăderea politicii, civilizațiile vor dezvolta alte părți ale naturii lor complexe (partea materială, de exemplu) fără a se percepe sau a acționa ca entități politice. Civilizațiile pot cădea într-o lungă perioadă de germinare, pentru a se pregăti pentru o nouă formă politică, într-un nou fel de mediu. Sau, din contră, ar putea fi posibil ca civilizațiile să genereze contacte non-politice între grupurile umane, fără a conduce la forme politice de organizare sau reguli sau institușii politice.