Nicolae ROTARU

Moto: “În centrul culturii moderne se află globalizarea;
în centrul globalizării se află practicile culturale”
(John Tomlinson)

Fiind considerată, totuşi, de multe minţi luminate, “utopia mileniului trei”, globalizarea (care – informaţional e pe cale să se termine, iar economic – e pe cale de a se declanşa, chit că prin intruziunea politicului – inclusiv prin continuarea acesteia cu mijloace violente, cum definea Clausewiz războiul! – se pare că startul economic, mai ales energetic şi alimentar, a fost deja furat) îşi vede de drum, la fel ca-n antichitate triumfului legiunilor imperatorilor cetăţii eterne, care-şi vedeau de drumul impunerii vestitei pax romana, devenită, e drept după mulţi luştri de viaţă şi huzur, uriaşă ruină şi ruşine istorică, la cheremul barbarilor năvălitori sau pacificaţilor sătui de tihna globalistă. Fapt e că idealul comunist devenind istorie, stânga şi-a găsit piaţă de desfacere pe frontul globalizării. Termenul de “globalizare” este aproape demonetizat, ajungând un fel de lozincă aflată pe buzele tuturor. Deşi pentru unii o condiţie sine qua non a păcii şi prosperităţii mondiale, pentru alţii ea reprezintă doar uniformizare, pierderea identităţii, disoluţia într-o masa amorfă. Însă nici cei care îşi doresc globalizarea, nici cei care o blamează nu contrazic iminenţa ei: un proces ireversibil care ne afectează pe toţi în egală măsură, aşa încât sfârşitul istoriei lui Fukuyama devine sfârşit al geografiei, un spaţiu în care omul trece de la individ la umanitate.
Th. Friedman este cât se poate de explicit când numeşte globalizarea drept: “sistemul nou, foarte bine uns şi interconectat” care a înlocuit “sistemul lent, stabil, ciopârţit al Războiului Rece care dominase politica internaţională începând din 1945”, adăugând că, prin globalizare noi am devenit şi suntem “un singur fluviu.” Fluviu care, ca simbol al timpului pe care-l parcurgem, are ca afluenţi râuri precum: politic, economico-financiar, cultural şi chiar religios.
Practic, globalizarea este o alternativă la libertinajul economiei de piaţă, care tinde să impună liberul arbitru, concurenţa neloială sau, ca într-un ev revolut, inegalitatea egalilor, făcând aşadar drenajul albiilor şi creând o legătură sau o conexiune reală, simultană şi multiplă, pe toate planurile, cu toate ţările sau regiunile străbătute de acest “fluviu”.
De la “democratizarea tehnologiei” la “dezumanizarea beneficiarilor” nu e decât un pas. Acesta e şi marele pericol al globalizării relaţiilor interculturale, căci, ca să-l parafrazăm pe Fr. Fukuyama, „cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp, pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului. Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă (mcdonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-stiintă. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă”. Într-o lucrare recentă, profesorul Mark Taylor citează dintr-un articol din 1990 al invocatului deja Thomas Friedman, editorialist la New York Times: „Simbolul Războiului Rece a fost zidul, care despărţea toată lumea. Simbolul globalizării este Word Wide Web-ul, care uneşte toata lumea.”
Cum se ştie, mondialitatea culturală presupune nu numai contacte umane empirice între civilizaţii (revoluţie a transporturilor), ci şi instrumente intelectuale de înţelegere între grupuri puse în contact. În era globalizării, toate societăţile, toate civilizaţiile, altădată izolate, autonome sunt în interacţiune permanentă şi de mare amploare. Centrul (cultural) al lumii, bătrânul continent european, începe să fie adus la dimensiunea sa geografică şi atât. În angrenajul global a rămas şi este doar o rotiţă. Una dintre cele mai importante, dar nu cea mai, ca până mai ieri. De la “europenizarea culturii americane” (ce efect a avut în timp cadoul numit Statuia Libertăţii, făcut de Franţa Statelor Unite!) se trece la “globamericanizarea lumii”. Mai că-ţi vine să-i dai dreptate “globalului” S. P. Huntington care vorbeşte de “spiritualizarea” frontierelor şi “ciocnirea civilizaţiilor”.
În loc de concluzie voi arăta că articolul dedicat de sursa “globală” de ştiri Wikipedia acestui fenomen se încheie astfel: “Cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului. Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluţia umanităţii sau “ultimul om”. În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea”. Fără alte comentarii sau, global vorbind, NO COMMENT!