George APOSTOIU

Vă propun să acceptăm una dintre posibilele definiţii ale identităţii anume că aceasta este un ansamblu de caracteristici sau însuşiri care particularizează şi fac recognoscibilă o entitate. De aici, să ne punem întrebarea: cum ne înfăţişăm noi, românii, astăzi în lume?
Într-una dintre cărţile de căpătâi ale istoriografiei noastre, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu afirmă că românii au conservat de-a lungul a două milenii elemente etnice ale străbunilor lor dacii şi romanii „sub raportul rasei, al limbii, al organizării de stat, al civilizaţiei şi al culturii”.
Aceasta înseamnă că românii sunt un popor neolatin, ca şi italienii, francezii, spaniolii, portughezii, dar că sinteza realizată prin simbioza daco-romană le conferă o particularitate, îi deosebeşte de aceştia prin ceva: ei s-au creştinat înainte ca osmoza daco-romană să le fixeze definitiv chipul de azi; sunt mai conservatori pentru că vatra pe care s-au format este geografic mai departe de „centrul inovator”; au suportat influenţe necunoscute în Occident, de unde şi unele confuzii privind adevărata lor origine, considerarea lor ca popor slav.
Toate acestea pot fi înţelese sau explicate. Românii nu fac excepţie de la legile care particularizează un popor.
Există un sentiment al locului. Românii îşi închipuie ţara lor aşezată „pe un picior de plai”. Pentru că sunt convinşi că „omul sfinţeşte locul” şi-au făcut aici un rost adică o familie, o gospodărie, un stat, de aceea acest sentiment nu a dispărut nici în momentele de emigraţie puternică. Şi ele au fost destule.
Au conştiinţa vechimii şi originii lor conservată în mentalul colectiv prin – iau la întâmplare – legendele despre Dochia care ne trimit la daci, prin Pluguşor, în care sunt invocaţi romanii, „Suntem neam / de la Traian”. Cronicarul va spune şi el, mai târziu, „Noi de la Râm ne tragem”. Au perpetuat cum şi cât au putut limba, organizarea, cultura, civilizaţia cuceritorilor romani. În contact cu alte civilizaţii au fost şi rămân deschişi, acceptă influenţe, sunt toleranţi, dar nu până la a-şi pierde sigiliul latin dobândit. Dacă ajung la Roma, la Paris, la Lisabona, la Madrid şi pronunţă cuvintele lege, stat, administraţie, referendum, mod, idee, serie, inteligenţă, intuiţie, artist, elegant, film, lectură, dans, psiholog, pianist, util, casă, cald, stradă nu au nevoie de traducere. Mecca românului este Columna lui Traian.
În filozofia lor de viaţă, românii au un acut simţ al destinului pe care îl numesc ursită. Există o ursită a individului, alta a colectivităţii. Binele şi răul le explică sintetic prin „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. În faţa morţii sunt adesea resemnaţi. Nu este nimic culpabilizant în această atitudine. Adică dacă înţelegem mesajul filozofic al Mioriţei, nu dacă îl extrapolăm la politică, aşa cum se face mai nou. Au frică, dar nu sunt inhibaţi de Dumnezeu; există bigotism, dar la ce popor nu găsim acest tip de reacţie în faţa lui Dumnezeu nevăzutul! Românii se bucură la căsătorie şi la naştere; la moarte nu se mai exulta ca dacii, ci se întristează ca romanii, şi, deşi plâng, acceptă moartea cu resemnare. Au strâns în balada Mioriţa întreaga lor neputinţă în faţa imanenţei morţii.
Important: românii nu se resemnează în faţa eşecului. Istoria i-a nedreptăţit în multe rânduri, vecinul a râvnit la averea lor şi uneori i-a supus. Deşi o iartă, nu uită nedreptatea. Să recunoaştem, mai au ceva de împărţit cu vecinul şi, pentru aceasta, cei care nu le cunosc istoria sau nu vor să accepte adevărul istoric îi taxează uneori de xenofobi. În realitate idiosincrasiile lor sunt un reflex de autoapărare creat de istorie. După evenimentele din martie 1990, un francez m-a întrebat: – Ce aveţi cu ungurii? Deliberat, i-am răspuns eliptic: nimic. Ştiam că nu-l mulţumeşte răspunsul. – Sunteţi şovini? Răspund cu aceeaşi logică: nu, şi pun, la rândul meu o întrebare: voi, francezii sunteţi şovini? – Nu, îmi răspunde interlocutorul meu, profesor universitar la Paris. – Ştiam, îi precizez, dar te întreb, dacă ar fi pus în discuţie statutul Alsaciei şi Lorenei, cum reacţionaţi voi, francezii? – Atunci, da, vine răspunsul profesorului, pentru că asta este altceva şi în cazul asta, da, suntem şovini. I-am amintit de vorba unui mare francez care cerea să convenim asupra termenilor ca să putem să ne înţelegem. – Numai atunci, îi spun, vei înţelege dacă noi avem ceva cu vecinii sau ei au ceva cu noi.
Românii au revelaţia existenţială, de aceea se străduiesc de tineri să-şi facă un rost, adică o familie, să aibă copii. Extrapolând, la scară mare, simt nevoia unei bune rânduieli. Au repulsie pentru neorânduiala în stat: „Bună ţară / rea tocmeală” şi, de aceea înjură urât rânduiala, adică ordinea când nu este capabilă să aşeze dreptatea în viaţa oamenilor. Dacă îl întrebi pe român ce este naţiunea, el îţi vorbeşte mai simplu de neam. Sensul se dezvoltă concentric de la neamul lui la neamul românesc. Este firesc, naţiunea apare în secolul al XIX-lea, iar filozofia lui de viaţă era de mult sintetizată. Asta nu înseamnă că nu ştie ce-i naţiunea. Eu mă bucur că face această diferenţiere pentru că atunci când spune „Fi-ţi-ar neamul de râs” circumscrie înjurătura, nu o extinde la naţiune.
Cum arată astăzi românii? Ce cred ei despre ei?
Nu se poate spune că astăzi elementele de identitate ale românilor au dispărut: poporul căruia îi spun neamul lor, pământul căruia îi spun ţară (Ţara Românească, Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, Ţara Făgăraşului), statul lor pe care l-au întregit progresiv în 1859 şi în 1918 pentru ca tot neamul lor să trăiască în aceeaşi rânduială, limba lor, datinile lor care îi adună veseli la nuntă, la botez, la sărbători şi trişti în faţa mormintelor. Sunt elemente definitorii şi uşor reperabile. Sunt şi alte elemente care ţin tot de matricea românilor: modificarea lejeră a tipului de civilizaţie şi de cultură ca urmare a contactului şi confluenţei cu alte popoare, conservatorismul, explicat prin îndepărtarea în spaţiu de familia lor mai mare. Pe această temelie românii şi-au creat valorile care îi particularizează: legendele, care i-au salvat certificatul de naştere până la apariţia scrisului, doinele, care au răspuns întrebărilor lui existenţiale, baladele, care i-au îmbărbătat în faţa necazurilor şi agresiunilor. De îndată ce au putut scrie, diacii le-au tradus Cazania, cronicarii le-au scris istoria, cărturarii le-au trezit conştiinţa naţională, mari bărbaţi de stat i-au condus pe drumul înfăptuirii năzuinţelor şi speranţelor lor de a fi independenţi, de a avea un stat şi de a se ţine de neam. Din acest neam al lor s-au ivit un Cantemir, enciclopedist contemporan cu Montesquieu şi Voltaire, un Eminescu, cel care realizează sinteza culturii europene şi o aduce în cultura română pentru a o înnobila şi a o aşeza temeinic în Europa pe calea poeziei, un Caragiale care din patriotism şi nu dintr-o pornire cinică, meschină, a batjocorit pe patriotarzi, un Brâncuşi care a primenit sculptura lumii, un Paulescu cel care a descoperit insulina şi salvează anual, şi astăzi, milioane de oameni, un Odobleja care a pus bazele ciberneticii, un Vuia care a arătat că năzuinţa omului de a zbura este realizabilă. Aceste genii şi atâtea altele vorbesc lumii despre forţa creatoare a românilor. Să nu cădem în greşeala de a ne considera axus mundi. Chiar să ne bucurăm că nu suntem unici, ci că arătăm ca alţii şi, ca şi ei, avem valori care ne exprimă. Şi să avem cuviinţa de a preţui în primul rând noi aceste valori, pentru ca să le poată cunoaşte şi recunoaşte şi alţii.
De la intrarea în Uniunea Europeană avem o uriaşă şansă de a scoate în lume aceste valori româneşti. În Uniunea Europeană am intrat ca români, aşa cum spaniolii au intrat ca spanioli, portughezii ca portughezi, grecii ca greci. Nimeni nu ne pretinde să devenim nemţi, francezi, italieni. Nimic nu ne împiedică să rămânem ceea ce suntem. Depinde de noi să ne integrăm cu ce avem mai bun din ceea ce există bun. Aceasta presupune un uriaş efort de modernizare a instituţiilor statului, ceea ce implică respect pentru ordine şi pentru lege, solidaritate naţională, pe care o putem hrăni cu conştiinţa veche de neam, şi întărirea iubirii de ţară, un sentiment pe care îl au toate popoarele europene. Aderarea la Uniunea Europeană nu ne va anula identitatea dacă ne vom înscrie inteligent în legile istoriei. Dar, să recunoaştem, conştient sau dintr-un mimetism condamnabil, în România au fost şi sunt derapaje care agresează identitatea românilor.
Una dintre primele grave agresiuni a vizat istoria românilor şi s-a produs la un simpozion ţinut în 1993, la Sibiu. Atunci s-a cerut demitizarea istoriei. Francezilor nu le-a reproşat nimeni că de peste 200 de ani cântă „La Marseillese” în care se spune „La arme, cetăţeni!”. Nouă ni s-a reproşat că ne arătăm războinici şi victorioşi în războaie. Cel care a cerut demitizarea a fost rapid recompensat cu demnităţi care au culminat cu numirea lui în fruntea diplomaţiei României. Amatorii de glorie din zilele noastre i-au insultat pe români pentru sentimentul resemnării. Sunt mioritici, s-a spus cu dispreţ şi încă se mai spune. Dar sunt românii în istorie un popor resemnat? Dacă ar fi fost aşa, de ce ar fi făcut în 1859 Unirea Mică, de ce ar fi mers în războiul din 1877, de ce ar fi înfăptuit România Mare la 1918, de ce ar fi intrat în război în 1941, de ce ar fi răsturnat regimul de guvernare comunistă impus din afară în 1989? Un filozof, ajuns şi el în demnităţi ministeriale, obişnuieşte să ia în derâdere sentimentul mioritic al românilor, punând mult mai mult preţ pe o omletă adusă la timp la birou decât pe capacitatea ţăranului român de a rămâne demn şi calm în faţa morţii iminente; o poetesă ne socoteşte popor cu identitate precară, vegetală; politicienii fac tot ce le stă în putere pentru a împiedica sincronizarea rapidă a românilor la Europa de astăzi. Este ceea ce aşteaptă puzderia de analişti politici improvizaţi pentru a repeta până la saţietate „aşa ceva, nu se întâmplă într-o ţară civilizată …”. Cu o permanentă lehamite, televiziunile arată obsedant imagini cu cerşetori plecaţi din ţară care au năvălit în marile capitale ale lumii, cu „căpşunari” aşteptând la porţile ambasadelor, cu olimpici invariabil întrebaţi „ce aveţi de gând să faceţi?” pentru a le facilita răspunsul scurt „să plecăm din România”, cu bătrâni buimăciţi că nu mai pricep nimic din rânduiala de azi, cu tineri dedaţi inconştient risipei. Vizual, televiziunea induce imaginea unui popor debusolat, confecţionează şi apoi impune un model confuz şi stupid. Grimasele şi scrâşnitul din dinţi vor să spună că suntem un popor primitiv. Mass-media a transformat România într-o expoziţie. Destui sunt cei care nu pierd ocazia să aducă în această expoziţie tablouri cât mai mizerabile. Un regizor produce în serie filme în care românul este înfăţişat violent, necivilizat, om al dezordinii. La Muzeul de artă contemporană deschis la Palatul Parlamentului, o tânără realizează pictural o versiune a „Mioriţei” în care bietul animal este posedat sodomic de cei trei ciobani. Un cărturar dintre „noii români” scrie negru pe alb: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană” sau „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă”. Un profesor universitar declară că „are o problemă gravă cu Constituţia pentru că art. 1 prevede că România este un stat naţional. Păi, ce facem cu minorităţile?” se întreabă el retoric.
Suntem, se vede, un stat cu o democraţie foarte originală din moment ce filozoful cu greaţă de Eminescu şi cu poporul-turmă a fost pus să păstorească instituţia statului român care are responsabilitatea reprezentării culturii româneşti în străinătate, iar domnul cu problemele de Constituţie a fost recompensat cu demnitatea de ambasador.
Ţin aceste mizerii de felul românului de a fi? Nu. Eu le socotesc ceea ce sunt: atacuri incalificabile la identitate. Şi mai cred că nu pot fi tolerate! Împrumut logica unui politician: este grav că un cărturar îi socoteşte pe români o turmă, dar este mai grav, imoral şi anti-românesc să-l recompensezi pe banii celor pe care îi jigneşte profund; este grav că un intelectual, adică om cu carte, are probleme cu Constituţia, dar este profund imoral şi anti-constituţional să primească demnitatea de reprezentant al şefului statului ales de românii tocmai pentru a fi garantul Constituţiei.
Şi atunci, nu suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: cine este de vină că suntem confundaţi cu cerşetorii de pe Champs Elysee sau din Piaţa San Pietro? Pentru toţi românii, ţara lor este o Mioriţă pe care o vor sodomită? Ca popor, suntem o turmă? Avem toţi probleme cu Constituţia? Suntem insectarul de gângănii televizat al Europei?
Nu, categoric, nu!
Identitatea noastră este cea care ne-o dau istoria, valorile create de geniul românesc, năzuinţa de a avea rânduială în ţară, de a nu ne pierde limba, religia, datinile, vrerea de a exista. Noi nu putem renunţa la sufletul nostru, la natura noastră spirituală, la cultura noastră, la ideea naţională, la sentimentul religios şi la spiritul de justiţie în numele unei ipotetice alterării a acestor valori acreditată cu obsesie de unii şi de alţii.
Ca să fim noi şi să putem fi recunoscuţi ca ceea ce suntem, trebuie să rămânem ceea ce suntem: latini prin limba noastră, prin cultură, prin spirit, prin caracter; suntem ai acestui pământ cu tradiţiile, obiceiurile şi folclorul nostru; cu marile noastre reuşite, cu arta şi priceperea noastră. Prin şi pentru toate acestea am fost şi suntem europeni.
Mai direct: integraţi de la geneza lor într-un astfel de tip de cultură, românii au aparţinut în mod profund civilizaţiei Europei.