Vasile SIMILEANU

Statele dezvoltate economic şi militar (în special cele din G-8) tind să se afirme şi să îşi consolideze poziţiile ca mari puteri, pentru a atrage în sfera lor de influenţă statele de rang inferior (cu probleme economice şi sociale, dar cu potenţial de forţă de muncă şi resurse naturale care merită investiţia viitorului centru de putere). În acest sens, relaţiile Chinei cu o serie de state asiatice (în special Kazahstan din Federaţia Rusă, sau statele subdezvoltate din Pacificul de Sud-Est, dar şi statele din bazinul Mării Negre), a Rusiei cu o serie de state ex-sovietice sau ex-comuniste (realizarea Uniunii Rusia – Belarus, colaborarea cu Mongolia, păstrarea conflictelor îngheţate), a SUA cu statele-pivot sau cele în care a fost sponsorizată implementarea democraţiilor de tip occidental (pentru a-și păstra influenţa în deţinerea resurselor de hidrocarburi a intervenit militar în state din Africa, Asia şi America Latină), dar şi interrelaţionarea acestor poli de putere vor stimula competiţia strategică, în scopul contracarării penetrării sferelor de influenţă de către una dintre puteri. Nu este exclusă nici colaborarea dintre Rusia şi China cu SUA (“theater peer”). Câmpurile de alianţă ale Chinei – ca centru de polarizare asiatică – şi „noua ordine” impusă de percepţiile chineze de politică externă şi de securitate au creat raporturi speciale în relaţiile sino – americane, sino – ruse şi sino – islamice.

Noua Rusie – între „near abroad” şi o neohegemonie, cu implicaţii majore în „marea tablă de şah” central-asiatică şi sud-est asiatică – va relansa Axa chino – sovietică, pentru a contracara expansiunea SUA, UE şi NATO în spaţiul ex-comunist şi cel ex-sovietic. Rusia trădată de Occident s-a repliat în spaţiul „dragonilor asiatici” şi în spaţiul islamic (ambele spaţii fiind legate istoric de Rusia prin statele din Asia Centrală – care reprezintă liantul euro-asiatic şi asul puterii de la Kremlin).

În acelaşi timp, Japonia exercită o foarte importantă presiune – împreună cu SUA – economică şi diplomatică în spaţiul Pacific – Asia de Sud-Est pentru resurecţia „Marii Sfere de Coprosperitate” (care se suprapune pe interesele geostrategice ale Chinei, Rusiei şi UE, având ca principale ţinte în Europa: Bulgaria, Polonia, România şi Bazinul Mării Negre, iar în Asia: Georgia şi Turcia).

De asemenea, s-a accentuat competiţia pentru supremaţia mondială, dezvoltarea procesului de desemnare a centrelor de putere şi noua configuraţie a periferiilor regionale, determinate de intrarea în scenă a noi actori internaţionali.

Pivoţii geopolitici cresc în importanţă, aşezarea geografică şi impactul topografiei acestora fiind definitorii pentru comportamentul actorilor geostrategici.

Ordinea bipolară de “inspiraţie” americană, având la bază epoca capacităţilor nucleare şi de reconsiderare a strategiilor militare centrate pe deţinerea armamentului de nimicire în masă, a determinat în relaţiile internaţionale supremaţia tehnologică, economică şi informaţională incontestabilă a SUA şi falimentarea – către sfârşitul deceniului nouă al secolului al XX-lea – URSS. Exportul democraţiei americane – antagonic procesului de sovietizare şi nimicire a „elementelor sociale indezirabile”, care avea să deschidă drumul anarhiei proletare – care promova Pax americana, a dus la decolonizare, democratizare şi stingerea conflictelor potenţiale. Este epoca confruntărilor euro – americane, în special franco – americane, la nivelul ambiţiilor, care aveau să genereze după 1989 resentimente reciproce. Franţa îşi vede ameninţate interesele în Mahgreb şi Indochina (prin statele-pivot ale SUA, dar şi prin pierderea coloniilor şi a influenţei Legiunii Străine în acest spaţiu) şi intervine în Tunisia (1956, 1980), în Gabon (1964, 1990), în Mauritania (1977 împotriva Frontului Polisario), în Republica Centrafricană, în Republica Democratică Congo, Ciad, Surinam, Rwanda, Algeria, Coreea şi Viet Nam, declanşând 14 din cele 56 de crize internaţionale manifestate în secolul trecut.

SUA – odată cu stabilirea ordinii postbelice – a reuşit să îşi menţină status-quo-ul în spaţiul islamic (implicându-se în intervenţii militare de descurajare împotriva atitudinii pro-sovietice în Libia, a naţionalismului irakian, a influenţei geopolitice iraniene în Orientul Mijlociu, împiedicarea unificării emiratelor arabe), în scopul obţinerii controlului asupra rezervelor de hidrocarburi. Analistul american Robert Kagan – exponent al perspectivei neoconservatoare – consideră că principala preocupare a SUA trebuie să o reprezinte “prezervarea hegemoniei globale americane, iar finalitatea politicii externe americane ar trebui să fie transformarea momentului unipolar în era unipolară (Robert KAGAN and William KRISTOL, “The Present Danger”, The National Interest, Spring, 2000, www.epnet.com)”.

Expansiunea NATO şi UE, odată cu pierderea acelui râvnit loc doi de mare putere, au determinat Rusia să acţioneze în căutare de noi parteneri strategici şi de alianţe care să îi permită revenirea în arena internaţională. Alianţele cu state din spaţiul islamic şi cu Republica Populară Chineză au atras critici importante din partea UE şi SUA, dar necesitatea colaborării celor două puteri regionale cu Rusia (care deţine resurse foarte mari de materii prime) a dus la o înţelegere tacită în plan politic, militar şi economic.

Sfârşitul „bipolarităţii” sistemelor diametral opuse a avut ca efect dispariţia unui sistem de ordine internaţională tradus prin concentrarea de forţe nucleare, controlul superputerilor – SUA şi Uniunea Sovietică – asupra aliaţilor, disciplina şi stabilitatea din interiorul blocurilor politico – ideologice.

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a atras în lumea multipolară actori statali de importanţă regională şi a impus ca hegemon mondial SUA, care şi-a dezvoltat strategia globală prin lupta împotriva terorismului internaţional islamic. Această strategie a oferit motivul necesar de intervenţie în spaţiul islamic (asiatic şi nord-african). Unipolarismul instaurat de administraţia americană, cu rezultate pe termen scurt, nu este o strategie viabilă pe termen lung, întrucât menţinerea supremaţiei poziţionale şi de acţiune generează exact pattern-ul internaţional competitiv şi multipolar, pe care această abordare era gândită să-l prevină. Adoptarea unor strategii noi de către UE va genera: divizarea eforturilor de securitate euroatlantică între UE şi SUA, va duce la limitarea influenţei SUA şi NATO în spaţiul UE, asigurarea „umbrelei de securitate” a UE de către SUA în faza constituirii structurilor de securitate proprii, apariţia multipolarităţii UE – SUA – Rusia – China, creşterea influenţei Marii Britanii în promovarea coeziunii arhitecturii euroatlantice. Cu toate acestea, în Europa se manifestă o tendinţă de regresiune datorată exacerbării naţionalismului.

În jocul petrolului caspian, cu tot sprijinul american şi occidental, liderii Kazakhstanului, Kirghizstanului, Turkmenistanului, Tadjikistanului şi Azerbaidjanului şi-au confirmat dorinţa de dezvoltare a cooperării regionale şi de consolidare a independenţei lor faţă de Moscova, propunând înfiinţarea unei Organizaţii de Securitate şi Cooperare a Caucazului. Noua cooperare ruso – chineză, privind investiţiile în aceasta zonă, este bine văzută de SUA, care se delimitează însă de proiectul de construire a unei conducte prin Iran. În schimb, SUA agreează şi vor sprijini rutele de transport prin Turcia, Pakistan, India, China, Ucraina, dar şi prin Marea Neagră.

Cu toate divergenţele istorice dintre SUA – Rusia şi China, pe de o parte, şi dintre Rusia şi China, pe de altă parte, se constată că amplificarea şi diversificarea ameninţărilor asimetrice în condiţiile începutului de mileniu au determinat identificarea unui scop comun tuturor: lupta împotriva terorismului islamic.

„Continentul asiatic pare să devină noul centru de gravitaţie al lumii. China – graţie rapidei sale creşteri economice – este cea mai dinamică economie mondială de câţiva ani buni, iar India dă semne că va urma aceeaşi cale”, afirma liderul indian Abdul Kalam.

Boom-ul economic al Chinei ultimilor ani a activat şi a adus în prim plan potenţialele geopolitice ale Chinei, care până în 1989 erau latente. Marile progrese din ultimii ani se datorează, în parte, şi investiţiilor străine şi veniturilor din export, America, fiind, din ambele puncte de vedere, sursa principală. În ceea ce priveşte America, ea nu are de ce să se teamă, deocamdată, chiar pe termen lung, nici de concurenţa economică, nici de puterea militară a Chinei. Miza în joc în ce priveşte relaţiile chino-americane este suficient de importantă pentru a căuta, pe cât posibil, o cale care să evite confruntarea.

Leadership-ul real, dar latent, al Chinei a impus această mare putere asiatică în medierile diplomatice internaţionale, în special în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa islamică (relaţii cu Israelul, Libia, Siria, Irak, Iordania, Liban, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei etc.), dar şi cu state din Africa. Cea mai importantă mediere diplomatică este cea dintre SUA şi Republica Democrată Coreeană de la Beijing, de la începutul anului 2007. Dezvoltarea unei strategii de tip nou a atras în sfera de influenţă a Chinei state considerate puteri regionale. Iniţierea şi extinderea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (state membre: Rusia, China, Kazahstan, Kirghizstan, Tadjikistan şi Uzbekistan; observatori: India, Pakistan, Iran şi Mongolia) se constituie ca o alternativă la extinderea UE şi NATO, contracarând interesele americane în Asia. Atragerea în sfera de influenţă a Chinei a puterilor nucleare (Rusia, Pakistan, India şi Iranul), dar şi a statelor care posedă resurse de hidrocarburi neexploatate (din Rusia, Iran, Mongolia, Uzbekistan şi Kazahstan) va genera o structură suprastatală, care va contrabalansa hegemonismul american. În acelaşi timp, China va coordona evoluţia unor actori regionali care vor „încorseta” SUA: India va interzice accesul în Oceanul Indian, Iranul se va manifesta ca pol de putere în Orientul Mijlociu şi va avea posibilitatea să exporte revoluţia islamică, Pakistanul va contrabalansa India şi va câştiga zona economică „Stan”, Mongolia se va redresa economic, Rusia va domina piaţa hidrocarburilor europene (colaborând cu China în exploatarea acestora în Siberia), iar China va câştiga – împreună cu Japonia – piaţa din Asia de Sud-Est şi Atlanticul de Sud.

China recunoaşte că strategia democratizării vieţii publice nu este finalizată, iar consolidarea economică ar putea avea efecte pozitive în procesul consolidării potenţialului militar, şi, implicit, a dominării totale a spaţiului asiatic. Analistul John Mearsheimer apreciază că stoparea trend-ului dezvoltării economice a Chinei slujeşte interesele fundamentale ale SUA în zona Asiei de Sud-Est şi Atlanticului de Sud. Realitatea ultimilor ani a demonstrat că SUA se manifestă ca stat unipolar de mare putere mondială, care îşi clădeşte strategia pe relaţiile cu aliaţi state-pivot (Polonia versus Germania şi Rusia, Turcia versus Iran şi Rusia, Pakistan versus China şi India, Taiwan versus China, Rusia versus Germania, China şi Japonia, Coreea de Sud versus China şi Japonia, Marea Britanie versus Germania şi Franţa, Etiopia versus Sudan, Etiopia versus Somalia, Irak versus Iran, Israel – Palestina, Israel – statele arabe, Rusia – zonele de conflicte îngheţate), pe menţinerea şi extinderea bazelor militare în Europa şi Asia de Nord-Est (pentru a contracara controlul Germaniei şi Japoniei, expansiunea Rusiei şi extinderea economică a Chinei) şi pe o politică de containment mondial a puterilor state considerate poli slabi.

China şi-a schimbat statutul de putere regională în cel de putere mondială alternativă, iar politica de containment politic şi economic a Chinei – prin Rusia, Pakistan, Iran şi India – nu va favoriza strategia americană. În acest sens, John J. Mearsheimer arată că, dincolo de ameninţarea efectivă şi concurenţială a administraţiei de la Beijing, micşorarea prin pârghii financiare a creşterii economice a Chinei este în măsură să genereze temporar un containment economic. Teoria containment-ului economic se aplică şi în cazul controlului statului irakian, afectând preţul petrolului pe piaţa mondială, relaţiile cu OPEC-ul şi cu spaţiului politic islamic.

Analiştii chinezi See Huangpu Pingli, Fang Ning, Wang Xiaodong, Song Qiang consideră că SUA nu evoluează ca o putere pacificatoare şi liberală, folosindu-şi puterea unipolară într-o manieră abuzivă, care îngrădeşte (containment) dezvoltarea oricărui pol de putere ce ar prelua iniţiativa internaţională de contrabalansare a puterii. Şcoala geopolitică chineză apreciază că administraţia americană nu acceptă, în prezent, echilibrul bipolarităţii (în lipsa unui adversar competitiv) şi apariţia unei multipolarităţi echilibrate – care să aibă la bază relaţii dintre un hegemon mondial şi un număr mai mare de puteri regionale (Rusia, UE, China, Brazilia, India şi Japonia). Administraţia de la Washington nu este de acord cu această teză şi susţine ideea unipolarităţii asociate cu aliaţi state-pivot, teorie care limitează (containing) sfera de extindere şi influenţă a puterilor regionale şi zonale, impunând exportul democraţiei şi liberalismului – chiar dacă reprezintă un mod violent de imixtiune în destinele altor state suverane.

Inamiciţia dintre China şi Rusia a încetat după încheierea Războiului Rece, iar relaţiile ruso – chineze au cunoscut o relansare a relaţiilor bilaterale, datorată resurselor petroliere furnizate de Rusia.

Acordurile bilaterale din domeniul energetic şi vizitele la nivel de şef de stat au deschis canalele unei colaborări, care are la bază obiective comune privind politica internaţională (anihilarea hegemoniei americane, controversatele probleme nucleare ridicate de Coreea de Nord şi Iran, evoluţia NATO şi UE în spaţiul euro-asiatic, lupta împotriva terorismului separatismului şi rasismului etc.). Percepţiile Rusiei asupra propriilor vecini şi înţelegerea obiectivelor SUA în regiune au îngreunat considerabil implementarea politicii americane în Eurasia.

China percepe statele din Asia Centrală ca fiind „vecinii săi strategici imediaţi”. Aplicaţiile militare comune China – fostele republici unionale din URSS şi crearea unei forţe de reacţie rapidă SCO desfăşurată în Asia Centrală (pentru a se familiariza cu mediul, forţele militare locale şi cu elitele politice), în scopul contracarării apariţiei „Noului Califat Islamic” sau a separatismului uigur, au dus la atragerea în sfera de influenţă chineză a republicilor central-asiatice, în special Kazahstan (resurse de hidrocarburi, achiziţionarea companiei petroliere Petrokazakhstan, deschiderea către culoarul la Marea Caspică – Marea Neagră). De asemenea, China sub umbrela Organizaţiei de Cooperare Shanghai a acordat un credit de 6 miliarde USD companiei Rosneft pentru preluarea Yuganskneftegaz – cu o capacitate de un milion de barili pe zi -, şi a stopat proiectul Japoniei de a construi petroductul către Nakhodka.

Colaborarea în cadrul Organizaţiei de Cooperarea Shanghai a dus la dezvoltarea acestei organizaţii la şase state, urmând ca în viitorul apropiat să fie acceptaţi ca membri India, Pakistan, Iran şi Mongolia. Membrii acestei organizaţii beneficiază de 900 milioane USD împrumut din partea Chinei, sub formă de credit preferenţial, dar şi pentru încurajarea schimburilor economice, în special a exportului de mărfuri produse chinezeşti.

China şi-a exprimat disponibilitatea de a investi miliarde de dolari în Rusia şi Asia Centrală, inclusiv în zone strategice ca Orientul Îndepărtat, Siberia sau chiar de-a lungul autostrăzii Moscova – St. Petersburg, în timp ce integritatea teritorială şi securitatea Rusiei sunt atacate de elementele naţionaliste şi islamiştii radicali din Cecenia şi Caucazul de Nord. În această zonă, madrassahii Wahhabi / Salafi şi „comunităţile” islamice (jama`ats) se dezvoltă spectaculos şi nu recunosc jurisdicţia autorităţilor laice, cu atât mai mult a administraţiei ruse. Finanţarea şi pregătirea ideologică a imamilor, a propagandiştilor şi a liderilor militari provin din surse externe (ONG-uri de tipul celor care finanţează şi sprijină mişcările radicale din Europa, Orientul Mijlociu şi din alte state). Influenţa Wahhabi / Salafi este în creştere în Uzbekistan, dar şi în comunităţile musulmane din Rusia (din Caucazul de Nord, Tatarstan, Bashkortostan, Azerbaidjan şi chiar în zone predominant şiite) şi China, mişcările de autonomie a acestora având efecte în destabilizarea celor două state. Iată de ce interesul SUA, Chinei şi Rusiei în arealul China – Marea Neagră este de necontestat, efortul cumulat al celor trei mari puteri generând planuri concrete de gestionare a crizelor politico-militare şi umanitare.

Este clar că Uniunea Europeană va dori să domine spaţiul euroasiatic prin obţinerea “sceptrului de lider mondial” deţinut de America. Numai că acest demers se loveşte de evoluţiile – de loc de neglijat – ale Rusiei, Chinei şi Japoniei. P. Kennedy (în lucrarea “Preparing for the 21st century”) aprecia că UE – prin politica echilibrată şi lipsită de excese – „… dacă va realiza coeziunea politică, va dispune de populaţia, resursele, bunăstarea economică, tehnologia şi forţa militară reală şi potenţială pentru a deveni principala putere a secolului al XXI-lea. Japonia, SUA şi Rusia s-au specializat în investiţii, consum, respectiv arme. Europa a realizat un echilibru între aceste trei domenii. Ea investeşte din PNB mai puţin decât Japonia şi mai mult decât SUA şi decât Rusia. Ea consumă din PNB mai puţin decât SUA, dar mai mult decât Japonia şi Rusia. În acelaşi timp, se înarmează mai puţin decât SUA şi Rusia, însă mai mult decât Japonia. Este, de asemenea, posibil să se creeze o atracţie ideologică europeană, comparabilă cu cea americană. O federaţie de societăţi democratice, prospere, diverse din punct de vedere social, cu economii mixte, ar reprezenta o forţă puternică pe scena mondială. Dacă secolul următor nu va fi secolul american, atunci este foarte probabil că va fi secolul european”.

În acest context, Germania – echilibrată şi prudentă – caută să se disocieze de erorile istorice şi să refacă alianţele cu statele care prezintă interes strategiei Berlinului (creşterea economică în condiţii de neintervenţionism şi echidistanţă politică – chiar dacă provocarea decesului Cehoslovaciei şi implozia Iugoslaviei sunt atribuite intervenţiilor germane din spatele uşilor închise), în special cu Franţa şi Italia, cu anumite state din Africa de Nord (prin implicarea ONG-urilor umanitare) şi Asia – pe axa Berlin – Bagdad. Contraponderea economică a Franţei şi Germaniei în cadrul UE este realizată de duetul Spania – Polonia (cu sprijinul SUA). Prin această manevră, SUA loveşte americanofobia Franţei şi câştigă tăcerea Germaniei – care are interese mari în spaţiul arab asiatic. În concepţia Partidului Naţional-Democrat din Germania, politica internaţională a mileniului trei va fi dominată de Germania – Rusia şi China.

Pentru Uniunea Europeană, Orientul Mijlociu este o zonă de interes strategic vitală, datorită configuraţiei geopolitice particulare, ca regiune mediană între trei continente, prin dezechilibrele şi crizele cu impact internaţional sau valoarea simbolică pentru cele trei religii monoteiste.

Ca zone de proximitate ale Europei, Maghreb-ul şi Mashreq-ul constituie spaţii de atracţie nu numai pentru Franţa, ci pentru întregul sistem regional reprezentat de UE. Implicarea activă în planurile politic, economic şi cultural întâmpină o tot mai mare rezistenţă din partea fondului autohton, care se reîntoarce spre tradiţia islamică în căutarea unei identităţi specifice, văzută ca un remediu la ceea ce se consideră a fi o invazie occidentală globală. Strategia Hexagonului are ca scopuri refacerea influenţei în spaţiul mahgrebian – aflat, în oricare măsură sub influenţa Moscovei şi în care se manifestă un puternic sentiment francofob -, apropierea de Moscova şi Teheran, contrabalansarea SUA şi relansarea relaţiilor cu statele francofone – deşi este o utopie determinată de extinderea forţată în spaţii care nu sunt latine şi nu au fost colonii franceze.

Implicarea UE în politica statelor regiunii nord-africane, în scopul rezolvării crizelor, se suprapune peste interesele strategice ale SUA.

Parteneriatul EUROMED a fost conceput cu scopul unei stabilizări regionale a statelor din bazinul mediteranean. Pe lângă statele membre ale UE, documentul este semnat de 12 parteneri statali din sudul şi estul Mediteranei: Maroc, Algeria, Tunis, Egipt, Israel, Autoritatea Palestiniană, Liban, Siria, Turcia, Cipru, Malta şi Libia. Prin acest tratat s-au stabilit următoarele: parteneriatul politic şi de securitate; parteneriatul economic şi financiar; parteneriatul social, cultural şi uman. Acest tratat promovează multiculturalismului, UE urmărind în mod clar impunerea sistemului cultural şi valoric european şi în sud-estul mediteranean, dar sub forme mai puţin brutale decât cele americane.

Uniunea Europeană – ca centru nou de putere al sistemului internaţional – are de rezolvat marile orgolii europene ale principalilor actori geopolitici şi a corelării teoriilor acestora (Franţa: „force de frappe” şi un nou ciclu de putere – retoric afirmat „mondial”, Germania: Mittellage, de la Ostpolitik la Weltpolitik, Marea Britanie – „splendida izolare” în UE şi „prelungirea europeană” a puterii americane), în contextul evoluţiilor asimetrice şi a ritmului diferit impus de celelalte state europene, Federaţia Rusă şi SUA.

Parteneriatul euro-mediteranean s-a implicat în procesele de pace şi realizarea stabilităţii statelor din jurul bazinului Mării Mediterane şi a dezvoltat legături economice şi schimburi culturale pe axa Nord – Sud, conform modelului generat de România în zona Mării Negre. Tendinţa de atragere a statelor din sud-estul mediteranean în sfera de influenţă a Uniunii Europene a constituit, în această perioadă, limitarea tendinţelor hegemonice ale Statelor Unite în spaţiul islamic.

Spania revine în politica internaţională prin activarea relaţiilor cu statele Americii Latine, contracarând evoluţia Braziliei către statutul de putere regională şi asigurând, în acelaşi timp, supremaţia SUA în această zonă, îndeaproape monitorizată de Rusia (prin intermediul Cubei) şi de Iran (prin intermediul Venezuelei lui Chavez).

Noile conduceri politice din Argentina, Brazilia, Chile şi Columbia reprezintă pieţe tentante pentru orice putere economică actuală. Capitalurile europene, chineze şi japoneze vin în contact cu cel american, Uniunea Europeană beneficiind de o anumită expansiune preferenţială pe piaţa disputată a Americii Latine.

Prin extinderea capitalului european se stopează regionalismul economic şi eliminarea comerţului preferenţial, practicat în relaţiile cu SUA.

Prin asimilarea de noi membri şi politica de extindere către spaţiul asiatic, Uniunea Europeană a intrat în cursa mondială a geopoliticii haosului. Unele state au fost „luate pe sus” şi integrate în uniune, în timp ce altele au mari probleme economico – sociale. Strategia creşterii importanţei mondiale a UE prin extindere teritorială se poate transforma într-un mare dezavantaj pentru statele europene, care riscă să îşi diminueze propria viteză de înaintare în cursa geopolitică deschisă de procesul de globalizare.

Dacă Europa îşi va intra în legalitate, are şanse să beneficieze de condiţii favorabile pentru a câştiga supremaţia economică, care va declanşa dezvoltarea coaliţiei incipiente Japonia – SUA. Deşi China nu agreează această „alianţă” (deoarece îi lezează interesele în zona Pacific – Asia de Sud-Est), este posibil să dezvolte legăturile pentru a adera la această alianţă pentru a contrabalansa o eventuală alianţă Federaţia Rusă – Uniunea Europeană. În această dimensiune ar fi distrusă „alianţa” economico-militară China – Japonia sau Federaţia Rusă – China – Japonia şi ar duce la reafirmarea SUA în Asia. În favoarea acestor scenarii pledează preponderenţa comerţului SUA cu ţările din Pacific (doctrina americană „Pacific First” elaborată de administraţia Theodore Roosevelt”), NAFTA fiind axa principală în relaţiile internaţionale cu arhipelagul nipon şi statele din arealul Pacific – Australia – Oceania.

Competiţia India – China pentru deţinerea supremaţiei în Asia se accentuează de la an la an. Atragerea Indiei în Organizaţia de Cooperare de la Shanghai va ţine acest stat – care are în prezent statutul de observator – într-o permanentă monitorizare sino – rusă. În acelaşi timp, democraţia indiană este apropiată de cea anglo-saxonă, India beneficiind de oportunităţile oferite de SUA şi Marea Britanie. Parteneriatele cu puterile occidentale au dus la dezvoltarea tehnologiilor nucleare şi la un binemeritat loc în clasamentul puterilor nucleare mondiale.

Ritmul de creştere economică impus a transformat India în actor „cheie” în afacerile mondiale şi putere regională în bazinul Oceanului Indian. În relaţiile cu Bangladeshul şi Pakistanul, India s-a remarcat ca lider regional, fiind într-o continuă concurenţă cu statul pakistanez.

Cu toate acestea, India are probleme sociale interne determinate de nivelul de dezvoltare socială şi de conflictele etnico-religioase. Este imposibil de previzionat dacă India se va impune pe plan internaţional – prin exploatarea superioară a potenţialelor de care dispune – chiar dacă multe state asiatice îi conferă statutul de lider regional.

Arhipelagul nipon, ca parte a regiunii Asia-Pacific, a fost şi el prins în malaxorul nemilos al schimbărilor începutului de mileniu. Susţinută masiv de SUA, în perioada de reconstruire economică după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Japonia a devenit elementul de putere de referinţă în zona Asia – Pacific.

Revitalizată după recesiune – perioadă intrată în limbajul curent sub denumire de “deceniu pierdut”- Japonia este una din marile puteri economice ale lumii, dispunând de:

– o industrie – printre cele mai performante ale planetei – în continuă inovaţie în domeniile informaticii, telecomunicaţiilor şi construcţiei de maşini;

– o conştiinţă ecologică ridicată în condiţiile degradării continue a mediului şi a efectelor încălzirii globale;

– tineri reformatori care au schimbat lumea parlamentară niponă şi imaginea internaţională a investitorilor niponi;

– o societate civilă care sprijină noile practici ale democraţiei de tip occidental;

– forţa tinerilor, mai puţin ataşaţi de întreprinderi, deschişi către lumea globală, avizi de cunoaşterea altor culturi.

Supremaţia niponă în domeniul tehnologiilor superevoluate, al IT-ului şi a produselor derivate din electronică şi informatică, succesele economice, rapiditatea adaptării structurale şi acţionale la cerinţele mileniului trei au determinat orientarea Japoniei spre construirea unei puteri militare proprii capabile să egaleze enorma sa influenţă economică. Complexul militar-industrial japonez vizează asigurarea capabilităţilor necesare unei autosuficienţe armate în condiţiile reducerii prezenţei forţelor SUA în regiune.

Separarea temporalului de spiritual se află în centrul dezbaterilor şi în lumea musulmană de astăzi. Funcţia de calif nu avea, iniţial, nimic sacru, dar a fost sacralizată ulterior, graţie contribuţiei savanţilor în teologie (Ulema). Aceştia constituie, în primul rând, aparatul reprezentativ al puterii religioase, pe care se sprijină temporalul, în unele epoci, şi care o influenţează până la a i se substitui, în altele. Idealul islamic este dat de Mohamed în perioada medineză, când a exercitat funcţii religioase, politice şi militare. Tradiţia despre Mohamed este un argument semnificativ adus de musulmani în defavoarea secularizării.

Individualismul se opune valorilor sociale, promovate de Islam, care accentuează ideea de comunitate. Umma poate fi afectată şi de pluralismul social, care militează pentru trecerea într-un plan secundar a relaţiilor de sânge, dar şi de cel politic, ce ar putea duce la sciziune prin diversitatea opiniilor.

Conflictele mileniului doi au avut ca efect escaladarea crizelor internaţionale şi accentuarea contradicţiilor etnice şi religioase, apreciate de unii analişti ca fiind intercivilizaţionale. În această categorie au fost incluse conflictele din Irak, Cecenia, Bosnia-Herţegovina, Serbia, Daghestan şi Kashmir. După cum observăm, părţile aflate în conflict sunt actori care s-au situat la graniţa dintre lumea musulmană şi alte culturi şi civilizaţii. La acestea s-a adăugat percepţia confuză şi preponderent negativă care există în legătură cu acest spaţiu: o lume conservatoare, puternic ataşată unor valori tradiţionale, puţin deschisă dezvoltării contemporane, traversată de tot felul de orientări fundamentaliste, de mişcări violente contestă valorile occidentale. Această percepţie a avut la bază necunoaşterea acestui spaţiu şi a deformării realităţilor specifice. Acest spaţiu unic include 46 state şi peste o cincime din populaţia globului.

Contactele spaţiale, între arealele de confluenţă civilizaţională, au avut continuitate şi au fost influenţate, în sens bivalent, de asimilarea interpretărilor culturale, sociale, politice, cât şi de preluarea obiceiurilor, ritualurilor, profesiilor şi diverselor credinţe. Islamul, ca şi Creştinismul, are o astfel de moştenire.

Odată cu manifestările politico-militare din secolul al XX-lea, lumea islamică a prezentat semnificaţii majore, determinate de prăbuşirea marilor imperii euroasiatice şi interesele politico-economice şi militare ale marilor puteri. Din punct de vedere geopolitic, spaţiul islamic are extindere tricontinentală şi deţine puncte-cheie de importanţă geostrategică şi militară. Statele-pivot influenţează politica şi strategia SUA şi, implicit, a lumii în totalitatea sa.