Nicholas DIMA

Dr. Dima has retired recently from the US Federal Government and for the last two years has taught at university level in Addis Ababa, Ethiopia. Dr. Dima is the author of Bessarabia and Bukovina: The Soviet-Romanian Territorial Dispute, Journey to Freedom, and Cross Cultural Communication. All these three books were published in English in the United States. This year Top Form publishing house of Bucharest also published his new book Jurnal Etiopian (in Romanian). Presently, Dr. Dima has been offered another university position in the Horn of Africa

The contemporary world is faced with a difficult moral dilemma: Who has the right to possess nuclear weapons and who has “the right” to decide about such a right?

Dr. Dima s-a pensionat recent din slujba Guvernului Federal SUA și în ultimii doi ani a predat la nivel universitar în Addis Ababa, Etiopia. Dr. Dima este autorul cărților Basarabia și Bucovina: disputa teritorială sovieto-română, Călătorie spre libertate și Comunicare trans culturală. Toate aceste cărți au fost publicate în limba engleză în Statele Unite. În acest an editura Top Form din București a publicat de asemenea noua sa carte Jurnal etiopian (în limba română). În prezent, Dr. Dima i s-a oferit altă poziție universitară în Cornul Africii.

Lumea contemporană se confruntă cu o dilemă morală dificilă: Cine are dreptul să dețină arme nucleare și cine are ”dreptul” să decidă despre un asemenea drept?

As a schoolboy in Romania I learned that some twenty five hundreds years ago Darius, the great king of Persia, and his army had crossed the Danube River into Dacia and were surprised by the bounty of the local wheat fields. As a child I was impressed and the idea stuck to my mind. In those remote times Persia was a well developed country and a superpower. Much later, as an immigrant to the United States with a brand new PhD I was looking for a teaching position when I saw some university openings in Iran. An acquaintance of mine who was teaching in Tehran warned me however that the situation there was extremely tense and that the country could soon explode. Initially, I did not believe it because the American media did not mention anything grave about Iran in its reporting. Later I realized that in spite of its freedom the American press would not inform the readers properly on many events. It wasn’t the first time. Neither was it the last. After a few years of college teaching I joined the Voice of America in Washington as a writer-editor when Iran indeed exploded. The United States had bet everything on the shah, but the shah had abused the country, had repressed the people, and had alienated its religious leadership. The result was a total collapse of the old regime which took most Americans by surprise. By sheer ignorance or on purpose the US mass media had failed the public again.
As a trained reporter with a good understanding of communism I was afraid of the new course of Iran. The country held a special place in my heart. It was the old Persia that had fascinated me as a child and the new Iran where as an adult I had dreamed of a university position. And what I was seeing in the late seventies in Washington, DC, was unsettling. The demonstrations against the shah and his regime were led by young Iranians wearing red bands and carrying red banners. Was Iran to become another communist satellite? No. After sorting out its internal problems the new Iran turned away from communism and instead became an authoritarian theocracy. The new regime did not please America, but the West had no choice except live with the new reality. As old Persia and the new Iran was a country to recognize, to respect, and to reckon with…
The current Islamic Republic of Iran is a country of 1.6 million square kilometers with a growing population of fast approaching 70 million people. It is three times bigger than France and if placed in Europe it would be the second most populated country of the continent. Furthermore, Iran is undoubtedly a regional power with a significant geopolitical location between the Middle East and South Asia and between Russia and the Arab world. In addition, Iran is a mineral rich country with huge energy resources and especially with large petroleum reserves. According to the 2007 World Almanac Iran has 128 billion bbls of crude oil reserves which makes it one of the top oil producers of the world. To put in a better perspective, Germany has only 400 million, Romania has about one billion, and rich Russia has just 60 billion. Certainly, from a Western standpoint a country in such a sensitive location, with huge energy resources, and with a pro-Islamic policy unfriendly toward the US and Israel is looked upon with suspicion. And the fact that in recent years Tehran has pursued a policy of nuclear energy and possibly nuclear military capabilities has alarmed the two above named countries. This potential nuclear trend made President George W. Bush to label Iran as one of the rogue countries of the contemporary world and a member of the so-called “axis of evil”. However, such public pronouncements and their possible consequences raise serious questions for the international community.
Who has the right to nuclear capabilities? Who has the right to control such a right? And specifically, does Iran really need either nuclear energy or nuclear weapons? And if Tehran acquires nuclear weapons, who is it going to defend it against or who is it going to threaten it with? Will Iran have the capability and maturity to control a nuclear arsenal? But then, what do we know about the maturity, responsibility, and possible behavior of other nuclear club members? There are no easy answers to any of these questions and dilemmas.
From a military point of view the situation in the Middle East and South Asia is very complex. Tehran denies any military intentions, but the possibility of a future nuclear-armed Iran is real and for some countries it is grim. Yet, the nuclear reality in the region is even grimmer. To the North of Iran, Russia continues to be a nuclear superpower. To the East of it, Pakistan and India are nuclear powers. And to the West, Israel is fully nuclear. Who is to tell Tehran that Iran is not allowed to become nuclear? After all, who allowed India and Pakistan to become nuclear powers? As a matter of fact, publicly, the United States condemned Pakistan’s efforts of acquiring nuclear capability, but behind the scene it provided it with billions of dollars that helped it become nuclear. With an inimical Iraq to the West, with a nuclear-armed Pakistan to the East and with Israel as a declared enemy in the vicinity, Tehran must have posed for long before deciding to take the nuclear path.
From among the countries that surround it, Iran is probably afraid only of Israel and especially of its striking capabilities. Though very small by comparison with most countries, Israel is apparently the third military power in the contemporary world. Allegedly, Israel has between 200 and 300 nuclear warheads that can be launched from land, from air and from submarines. Also allegedly, Israel has the best tanks, bombers and submarines currently in existence and undoubtedly one of the most efficient intelligence agencies. But Israel also has problems. It is surrounded by enemies and its very existence is yet to be accepted by most Arab countries. And Israel perceives of a nuclear Iran as a deadly danger to its security. Can Israel launch a preemptive attack against Iran’s nuclear installations before it would be too late as it did against Iraq in 1981? Would Israel do it as it alluded to? Does Israel or any other power have the moral right to a preemptive attack? It is the same moral dilemma as the very right to become nuclear…
I was a visiting professor with the US Naval War College in Newport, Rhode Island, in September 2001 when the terrorists attacked and destroyed the twin towers of New York. As a former professor with the US Army I had been appointed to teach two courses related to international relations. I was revolted like everybody else after that attack and approved wholeheartedly the war on terrorism declared by President Bush. I even published an article on the subject and sided with the president when we invaded Afghanistan. Later, the administration and the media began to bombard the public with subliminal messages about Iraq… Saddam was making weapons of mass destruction. Iraq was harboring terrorists and Baghdad was a danger for the peace of the region. The US and the West had to do something… Many Americans fell in line and I was one of them.
In March 2003 US attacked Iraq and everybody expected a quick victory and a radical change toward peace and stability in the region. We could not be more wrong than we were. Looking back it seems that Washington either did not have any elementary intelligence with regard to what was awaiting the American intervention, or worse, the agenda of those who decided the intervention was completely different from what was offered to the American people. Consequently, the results were catastrophic for the Republican Party and they showed in the November 2006 elections. Yet, President Bush and his diminishing team of supporters have continued their failed policy. Worse still, they began to threaten Iran as well, but this time the American public would not buy the arguments anymore.
Will the United States or Israel launch a preemptive attack against Iran in today’s situation? The answer is very difficult to venture. The psychological preparations and subliminal messages that were used prior to the invasion of Iraq do not work in the current circumstances. Besides, for all practical purposes, George W. Bush is now a lame president. He still has the power to order an attack, but he will no longer have the support of the people. In addition, Iran is not Iraq. Iran is a much bigger and stronger country. Its population is more unified, more educated too, and it overwhelmingly sides with the government on the right of Iran to go nuclear. Furthermore, bombing Iran is one thing, but occupying it is all together another story. Who can do it knowing that Western Europe is reluctant to intervene and the US troops are already stretched very thin? Will Israel launch an attack by itself? What will be the consequences of such an attack in the new world configuration? And then, how will Moscow and Beijing react in case of such an act? And what if Tehran already has several suitcase-type of nuclear warheads as it is rumored? The former Kremlin security adviser, General Alexander Lebed, found that about a dozen of such warheads were missing when he tried to account for them. Later, the inconvenient general was properly eliminated in a helicopter accident, but the question persists. Where are the missing nuclear warheads? Are some of them in Iran?
It is said that ownership is 80 percent of the title to any property. The international nuclear club is a self appointed club. There are no inherited rights to join it. You have the power, you impose your rights. In this case, if you are strong and acquire nuclear weapons, you become a member of the select club. There is not much room for morality in politics and morality is anyway a very delicate issue. If you are powerful, you are always right and moral. According to Newsweek of 7 May 2007, for example, from a US point of view all American wars were just, justified and moral. To quote the magazine, they were fought to bring or to guard “liberty, justice, law and order, peace, happiness and democracy…” Thus, in the name of all of the above, a nuclear threatening Iran could be justifiably attacked. Who or how should launch the preemptive attack is probably still being analyzed and discussed. And what will history say later if such an attack would indeed be launched? To quote an English thinker, history will tell lies as usual. But what if Iran is strong, determined, and able to counteract a preemptive attack? What if Iran is strong enough to answer in kind? We already know that Tehran has medium-range missile capability. Does it have some nuclear warheads as well? Then, God forbids, the world could be confronted with an apocalyptic scenario. If launching a preemptive attack against Iran by any outside power poses a moral question to the international community, defending itself will be a moral right for Iran. The world should think twice about consequences!

Iran – perspectiva nucleară și geopolitică

Ca școlar în România, am învățat că în urmă cu două mii cinci sute de ani Darius, marele rege al Persiei, și armata sa au trecut Fluviul Dunărea în Dacia și au fost surprinși de bogăția câmpurilor locale de grâne. Copil fiind, am fost impresionat și ideea mi-a rămas în minte. În acele timpuri îndepărtate Persia era o țară bine dezvoltată și o superputere. Mult mai târziu, emigrant în Statele Unite cu un doctorat nou-nouț, căutam o poziție de cadru didactic când am văzut unele posturi libere la universitate în Iran. O cunoștiință a mea care preda în Teheran m-a avertizat totuși că situația acolo era extrem de încordată și țara ar putea exploda curând. La început, nu am crezut deoarece media americană nu a menționat nimic grav despre Iran în articolele sale. Mai târziu am realizat că în pofida libertății sale presa amerincană nu își va informa corespunzător cititorii asupra multor evenimente. Nu a fost prima dată. Și nici ultima. După câțiva ani de predare la colegiu, m-am alăturat la Voice of America în Washington ca scriitor-editor când Iranul a explodat într-adevăr. Statele Unite au pariat totul pe șah, dar șahul a abuzat de țară, a reprimat oamenii și și-a îndepărtat conducerea religioasă. Rezultatul a fost colapsul total al vechiului regim, ceea ce i-a luat pe americani prin surprindere. Din ignoranță totală sau conștient mass media SUA nu a reușit față de public din nou.

Ca reporter antrenat cu o bună înțelegere a comunismului mi-a fost frică de noul curs al Iranului. Țara avea un loc special în inima mea. Era vechea Persie ce m-a fascinat pe când eram copil și noul Iran unde ca adult am visat la o poziție universitară. Și ce am văzut la sfârșitul anilor șaptezeci în Washington, DC, a fost neliniștitor. Demonstrațiile împotriva șahului și a regimului său erau conduse de iranieni tineri purtând eșarfe roșii și pancarte roșii. Va deveni Iranul alt satelit comunist? Nu. După rezolvarea problemelor sale interne Iranul s-a depărtat de comunism și a devenit în loc o teocrație autoritariană. Noul regim nu a mulțumit America, dar Vestul nu a avut altă alegere decât să trăiască cu noua realitate. Precum vechea Persie, și noul Iran era o țară care trebuia recunoscută, respectată și luată în considerare…

Actuala Republică Islamică Iran este o țară de 1,6 milioane kilometri pătrați cu o populație în creștere apropiindu-se repede de 70 milioane de persoane. Este de trei ori mai mare decât Franța și dacă ar fi plasată în Europa ar fi cea de-a doua cea mai populată țară a continentului. Mai mult, Iranul este fără dubiu o putere regională cu localizare geopolitică semnificativă între Orientul Mijlociu și Asia de Sud și între Rusia și lumea arabă. În plus, Iranul este o țară bogată în minerale cu resurse energetice imense și în special mari rezerve de petrol. Conform World Almanac 2007 Iranul are 128 miliarde barili de petrol brut rezerve care îl fac unul din producătorii de petrol fruntași din lume. Pentru a avea o perspectivă mai bună, Germania are numai 400 milioane, România are în jur de un miliard și Rusia bogată are 60 miliarde. În mod cert, din punct de vedere al Vestului, o țară cu asemenea localizare sensibilă, cu resurse uriașe de energie și cu o politică pro-Islamică neprietenoasă față de SUA și Israel este privită cu suspiciune. Și faptul că în anii recenți Teheranul a urmat o politică de energie nucleară și posibil capacități militare nucleare, alarmând cele două țări mai sus menționate. Acest curent potențial nuclear l-a făcut pe Președintele George W. Bush să eticheteze Iranul ca una din statele eșuate ale lumii contemporane și un membru a așa-numitei ”axă a diavolului”. Totuși, asemenea afirmații publice și consecințele lor posibile ridică întrebări serioase comunității internaționale.

Cine are dreptul la capacități nucleare? Cine are dreptul să controleze un asemenea drept? Și specific, are nevoie cu adevărat Iranul de energie nucleară sau arme nucleare? Și dacă Teheranul achiziționează arme nucleare, de cine va fi apărat sau pe cine va amenința cu ele? Va avea Iranul capacitatea și maturitatea de a controla arsenalul nuclear? Dar apoi, ce cunoaștem despre maturitatea, responsabilitatea și comportamentul celorlalți membri ai grupului nuclear? Nu există răspunsuri ușoare la aceste întrebări și dileme.

Dintr-un punct de vedere militar situația în Orientul Mijlociu și Asia de Sud este foarte complexă. Teheranul neagă orice intenții militare, dar posibilitatea unui viitor Iran înarmat nuclear este reală și pentru unele țări este sumbră. Totuși, realitatea nucleară în regiune este chiar și mai sumbră. În nordul Iranului, Rusia continuă să fie o superputere nucleară. La est, Pakistan și India sunt puteri nucleare. Și la Vest, Israelul este complet nuclear. Cine îi va spune Teheranului că Iranului nu îi este permis să devină nuclear. În fond, cine le-a permis Indiei și Pakistanului să devină puteri nucleare? De fapt, public, Statele Unite au condamnat eforturile Pakistanului de a achiziționa capacități nucleare, dar în spatele scenei i-au furnizat miliarde de dolari care l-au ajutat să devină nuclear. Cu un Irak inamic la Vest, cu un Pakistan înarmat nuclear la Est și cu Israel inamic declarat în vecinătate, Teheran trebuie să fi deliberat îndelungat înainte de a decide să ia calea nucleară.

Din țările care îl înconjoară, Iranului îi este probabil teamă numai de Israel și în special de capacitățile de lovire ale acestuia. Deși foarte mic în comparație cu cele mai multe țări, Israelul este în aparență a treia putere militară în lumea contemporană. Se pretinde că Israelul are între 200 și 300 focoase nucleare care pot fi lansate de pe pământ, din aer sau de pe submarine. Se pretinde de asemenea că Israelul are cele mai bune tancuri, bombe și submarine care există în prezent și fără dubiu una din cele mai eficiente agenții de Intelligence. Dar Israel are de asemenea probleme. Este înconjurat de inamici și însăși existența sa urmează a fi acceptată de cele mai multe țări arabe. Și Israelul percepe Iranul nuclear ca un pericol mortal la adresa securității sale. Poate Israel lansa un atac preemptiv împotriva instalațiilor nucleare ale Iranului înainte de a fi prea târziu așa cum a făcut împotriva Irakului în 1981? Va proceda Israelul așa cum face aluzie? Are dreptul Israelul sau orice altă putere să aibă dreptul moral la un atac preemptiv? Este aceeași dilemă ca însuși dreptul de a deveni nuclear…

Am fost visiting professor la US Naval College în Newport, Rhode Island, în septembrie 2001, când teroriștii au atacat și distrus turnurile gemene din New York. Ca un fost profesor al armatei SUA am fost desemnat să predau două cursuri legate de relațiile internaționale. Am fost revoltat ca oricine altcineva după atac și am aprobat din toată inima războiul împotriva terorismului declarat de Președintele Bush, chiar am publicat un articol pe acest subiect și am fost de partea președintelui când am invadat Afganistanul. Mai târziu, administrația și media au început să bombardeze publicul cu mesaje subliminale despre Irak… Saddam făcea arme de distrucție în masă. Irakul adăpostea teroriști și Bagdadul era un pericol pentru pacea regiunii. SUA și Vestul trebuiau să facă ceva… Mulți americani au simțit astfel și eu am fost unul dintre ei.

În martie 2003 SUA au atacat Irakul și toată lumea s-a așteptat la o victorie rapidă și la o schimbare radicală către pace și stabilitate în regiune. Nu puteam să ne înșelăm mai mult decât ne-am înșelat. Privind în urmă pare că fie Washingtonul nu a avut date elementare în privința a ceea ce aștepta intervenția americană sau, mai rău, agenda acelora care au decis intervenția era complet diferită de ceea ce i-a fost oferit poporului american. Consecutiv, rezultatele au fost catastrofale pentru Partidul Republican și au apărut în alegerile din noiembrie 2006. Totuși, Președintele Bush și echipa sa de suporteri în diminuare au continuat politica lor eșuată. Mai rău chiar, ei au început să amenințe și Iranul, dar de data aceasta publicul american nu va mai cumpăra argumentele.

Vor lansa Statele Unite sau Israelul un atac preemptiv împotriva Iranului în situația de astăzi? Răspunsul este foarte dificil de dat. Pregătirile psihologice și mesajele subliminale utilizate înainte de invazia Irakului nu merg în circumstanțele actuale. În afară de aceasta, din motive practice, George W. Bush este un președinte neconvingător. Are încă puterea de a ordona un atac, dar nu va mai avea sprijinul oamenilor. În plus, Iranul nu este Irakul. Iranul este o țară mult mai mare și mai puternică. Populația sa este mai unificată, mai educată de asemenea, și sprijină copleșitor guvernul în privința dreptului Iranului de a deveni nuclear. Mai mult, bombardarea Iranului este un lucru, dar ocuparea lui este cu totul altă poveste. Cine o poate face știind că Europa de Vest ezită să intervină și trupele SUA sunt deja foarte întinse? Va lansa Israelul atacul singur? Care vor fi consecințele unui astfel de atac în noua configurație a lumii? Și apoi, cum vor reacționa Moscova și Beijingul în cazul unui asemenea act? Și dacă Teheranul are deja câteva focoase de tip diplomat așa cum se zvonește? Fostul consilier de securitate de la Kremlin, Generalul Alexander Lebed, a găsit că aproximativ o duzină de asemenea focoase lipsă când a încercat să le inventarieze. Mai târziu, generalul incomod a fost eliminat cum se cuvine într-un accident de elicopter, dar întrebarea persistă. Unde sunt focoasele nucleare lipsă? Sunt unele dintre ele în Iran?

Se spune că proprietatea (ownership) este 80 la sută din titlul oricărei proprietăți. Clubul nuclear internațional este un club autonumit. Nu sunt drepturi moștenite pentru a deveni membru. Ai puterea, îți impui drepturile. În acest caz, dacă ești puternic și achiziționezi arme nucleare, devii un membru al clubului select. Nu este loc pentru moralitate în politică și moralitatea este oricum o problemă foarte delicată. Dacă ești puternic, ești întotdeauna drept și moral. După Newsweek din mai 2007, de exemplu, dintr-un punct de vedere SUA toate războaiele americane au fost drepte, justificate și morale. Pentru a cita revista, ele au fost duse pentru a păzi ”libertatea, justiția, legea și ordinea, pacea, fericirea și democrația…” Astfel, în numele tuturor celor de mai sus, un Iran amenințător nuclear poate fi atacat justificat. Cine sau cum poate lansa atacul preemptiv este probabil încă analizat și discutat. Și ce va spune istoria dacă un astfel de atac poate fi într-adevăr lansat? Pentru a cita un gânditor englez, istoria va spune minciuni ca de obicei. Dar dacă Iranul este puternic, determinat și capabil să acționeze contra unui atac preemptiv? Dacă Iranul este suficient de puternic pentru a răspunde pe măsură? Deja știm că Teheranul are capacitate de rachete de distanță medie. Are câteva focoase nucleare, de asemenea? Apoi, Doamne ferește!, lumea se poate confrunta cu un scenariu apocaliptic. Dacă lansarea unui atac preemptiv împotriva Iranului de către oricare putere exterioară pune o întrebare morală comunității internaționale, apărarea de sine va fi un drept moral pentru Iran. Lumea trebuie să se gândească de două ori în privința consecințelor!