Vasile SIMILEANU

Din totdeauna obstacolele create de cursurile de ape şi bazinele hidrografice şi-au pus amprenta asupra dezvoltării unei populaţii într-un areal geografic. Acestea au influenţat, pe parcursul istoriei, marile migraţii, dezvoltarea comerţului şi evoluţia conflictelor politico-militare. Bazinul Mării Negre – „lac” în epoca paleolitică, de care Marea Caspică era legată printr-un „ombilic” – avea să devină, în urmă cu 40.000 ani, o mare intracontinentală, fiind situată pe axa ponto-baltică şi axa mediană a Europei.
Pe malul mării se află cea mai veche colonie, Istria – ca loc de confluenţă a Istros-ului (Dunărea, de astăzi) cu Mare Majus -, colonie care a dezvoltat pentru prima dată comerţul pe fluviu, către Europa de Vest. Dezvoltarea relaţiilor comerciale, dar şi militare a avut evoluţii pozitive şi pe timpul dominaţiei romane, continuate şi dezvoltate de regii Bizanţului, dar şi de comercianţii genovezi şi veneţieni. Pe timpul dominaţiilor otomano-ţariste, Marea Neagră a devenit zonă de dispute militare între cele două imperii. Cu toate acestea, Constanţa şi Istanbulul devin centrele polarizante ale comerţului pe axa Marea Neagră – Marea Mediterană. Lichidarea monopolului otoman din bazinul pontic de către Rusia, avea să atragă după sine dispute privind „chestiunea orientală” – la care părţi s-au constituit puterile centrale, care aveau să sprijine mişcările de eliberare naţională în defavoarea Imperiului Otoman.
Gh. I. Brătianu (1898-1953) arăta în lucrarea „Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană” că Pontus Euxin prezintă unele particularităţi care îi conferă o poziţie unică pe glob, determinată de sistemul creat de strâmtorile Bosfor şi Dardanele, considerate un adevărat „zăvor” – ce limitează, datorită adâncimii garantate pentru navigaţie de cca. 20 m, numărul de vase pe 24 ore de trafic naval.
„Zăvorul” a fost descuiat de Puterile Centrale. Rusia Ţaristă era suverană în Marea Neagră! Jaques Ancel – în lucrarea „Peuple et Nations des Balkans” – explica politica ţaristă în Balcani: „Într-adevăr, numai între 1711-1812, cu teritoriul şi cu resursele Principatelor Române s-au purtat şase războaie între Rusia şi Turcia (pentru deţinerea supremaţiei în zona Mării Negre – n.a.) soldate în final cu răpirea Basarabiei (de către Rusia – n.a.) şi Bucovinei” (de către Austria – n.a.). În aceeaşi idee, A.I. Soljenîţân considera că „cea mai mare greşeală a Rusiei a constat în amestecul ei în Balcani, în trecut ca şi azi”, amestec care avea să afecteze pentru secole stabilitatea în zona Mării Negre.
Episodul dureros de delimitare a zonelor de influenţă – Yalta 1945 – avea să atragă după sine trasarea „Cortinei de Fier”, transformând Marea Neagră în zona de dispută a două mari puteri: Rusia sovietică şi SUA.
Actualul regim al strâmtorilor Mării Negre a fost consacrat, cu toate imperfecţiunile, prin Convenţia de la Montreux (1936), care a fost recunoscută şi semnată de Marea Britanie, URSS, Austria, Bulgaria, Franţa, Italia (1938), Grecia, Iugoslavia, Japonia, România şi Turcia. Prevederile Convenţiei au dat posibilitatea Turciei să închidă unilateral strâmtorile atunci când aceasta consideră că este necesar pentru securitatea sa.
Astfel, bazinul Mării Negre cu o suprafaţă de 413.488 km2, însumând o lungime de coastă de 4.075 km, din care 245 km revin României (faţă de 345 km cât deţineam în perioada interbelică) a fost izolat artificial, iar transportul de petrol interzis. De ce? Datorită faptului că unele state îşi joacă ultima şansă la masa tratativelor! Cu toate acestea, închiderea strâmtorilor pentru petroliere ar trebui să ne mobilizeze şi să prezentăm consorţiilor internaţionale proiecte viabile, care să contracareze interesele altor state, cu efecte benefice pentru revitalizarea investiţiilor româneşti din bazinul Mării Negre. În prezent, zona costieră este repartizată astfel: Turcia = 33,2%, Ucraina = 36,6%, Rusia = 9,4%, Georgia = 8,1%, Bulgaria 6,7%, România = 6%. Cu o lungime de 1.148 km, o lăţime de 615 km şi o adâncime care variază între 30-2.211 m, Marea Neagră însumează în bazin un volum de apă de 537.000 km3. Acest volum este asigurat, în proporţie de peste 57% prin scurgere de debit (310 km2), diferenţa fiind asigurată de precipitaţii. Prin volumul său, Marea Neagră depăşeşte volumul Mării Nordului, cât şi pe cel al Mării Baltice. Bazinul de alimentare fluvială de aproximativ 2 milioane km2 acoperă o mare parte din sud-estul continentului european (Rusia, Ucraina, Bielorusia), cât şi a zonei central-europene (România, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Serbia, Croaţia, Slovenia, Slovacia, Austria şi Germania).
Chiar dacă bazinul pontic nu constituie o unitate politică, culturală sau religioasă, el reprezintă răscrucea migraţiilor euroasiatice, locul de interferenţă a civilizaţiilor, culturilor şi religiilor europene, asiatice şi arabe, concentrând şi zone fierbinţi, în care conflictele sunt pe cale să evolueze – cum ar fi zona Caucazului şi a Mării Caspice, dar şi influenţa conflictelor din Asia Centrală şi statele arabe. De fapt, în prezent se manifestă conflicte deschise pe axa Balcani – Caucaz, pe falia caspico-arabă şi pe axa mediterano-arabă, care influenţează negativ securitatea şi stabilitatea statelor din bazinul pontic. La acestea se adaugă conflictele diplomatice privind statutul Insulei Şerpilor, delimitarea platformei continentale, problema cipriotă, statutul pomacilor în Bulgaria, problema abhază în Georgia, tensiunile ruso-ucrainene privind statutul Crimeei, statutul comunităţii tătare din Crimeea, delimitarea zonelor de exploatare petrolieră din Marea Caspică, efectele conflictului cecen asupra securităţii şi integrităţii Federaţiei Ruse, dificultăţi de cooperare între Rusia şi statele din Asia Centrală şi Caucaz ş.a..
Marea Neagră este, în acelaşi timp, un areal geografic care a dat consistenţă geostrategică şi geopolitică în decursul fenomenelor istorice: colonizarea greacă, hegemonia bizantină, marile migraţii asiatice, colonizarea veneţiană şi genoveză, invazia otomană, expansiunea rusă şi în prezent reconsiderarea de către NATO şi UE. În aceste perioade istorice, sistemul geopolitic al Mării Neagră a cunoscut evoluţii paradoxale. Dacă pe timpul marilor imperii s-a dezvoltat un comerţ înfloritor, după Al Doilea Război Mondial a devenit un spaţiu închis, ce a contrapus flota militară sovietică bazelor militare NATO din Turcia şi Marea Mediterană. După 1989, cu toate demersurile părţii române, Marea Neagră nu şi-a recăpătat puterea de sistem geopolitic regional, în condiţiile în care disoluţia Rusiei sovietice lăsa să se întrevadă o nouă perspectivă a dezvoltării relaţiilor internaţionale în această zonă strategică. În cei cincisprezece ani, deşi s-au înfiinţat diverse organizaţii internaţionale, evoluţia pozitivă a fost stopată de intervenţia rusă, de interesele ucrainiene şi turce şi de dezinteresul arătat de alianţele internaţionale. Odată cu declanşarea crizei petrolului, care a mocnit de mai multe decenii şi care putem să afirmăm că s-a declanşat odată cu „revoluţiile” din spaţiul islamic, Marea Neagră a atras atenţia prin potenţialul strategic, care nu a fost exploatat. Reorientarea politicii economico-militare a Occidentului a deschis perspective noi de abordare a spaţiului pontic, aflat la intersecţia unor axe vitale pentru alianţele internaţionale: axa ponto-baltică, axa ponto-caspică, axa caspico-arabă, axa mediterano-arabă, axa balcano-caspică, fiind parte a sistemului geopolitic al mărilor europene intracontinentale. Considerăm că această aşezare în arealul geografic leagă România vital de Marea Neagră, transformând-o în principala poartă de acces către Europa (prin intermediul celui mai mare port de la Marea Neagră – portul Constanţa, dar şi prin dezvoltarea portului Agigea), prin intermediul canalului Dunăre – Marea Neagră (din nefericire neexploatat la capacitatea sa strategică) – principala interfaţă caspico-pontică cu Occidentul. Situată în zona centrală a sistemului geopolitic al mărilor intracontinentale, România are posibilităţi multiple de a se transforma în „cheia orientală” a legăturilor NATO şi UE cu Rusia, Asia şi statele arabe. De fapt, această perspectivă a fost recunoscută şi de preşedintele George W. Bush în discursul de la Bucureşti.
În această perioadă de căutări determinate de complexul proces de globalizare, România are infrastructurile necesare prelucrării, stocării şi transportului resurselor energetice, fiind un partener real al alianţelor la care este parte.
Ca fondator al Comunităţii Economice a Mării Negre (CEMN) împreună cu Bulgaria, Georgia, Rusia, Turcia şi Ucraina, România s-a implicat activ în intensificarea legăturilor comerciale, lucrărilor publice, de telecomunicaţii, în protejarea mediului – în special în Delta Dunării, ceea ce a generat un conflict internaţional cu Ucraina – a realizării de schimburi culturale, dar şi de susţinere politică a Moldovei, Ucrainei, Georgiei, Azerbaidjanului şi Turciei în arena mondială.
Comerţul din perioada Războiului Rece – statele membre al CAER fiind coordonate, dar şi îngrădite de Moscova şi KGB – a generat o involuţie a dezvoltării structurilor economice navale şi portuare, care a lăsat urme adânci asupra dezvoltării flotelor comerciale, iar statele care au rezultat după disoluţia Rusiei sovietice nu au moştenit mare lucru. Această stare de fapt a generat evoluţii imperceptibile în relaţiile economice până în anul 2000. Odată cu schimbările impuse de revoluţia portocalie, lucrurile s-au schimbat. Structurile de cooperare şi alianţele zonale au început să funcţioneze şi să se impună în Occident. Odată cu aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, dar şi cu negocierile iniţiate de aceasta cu Turcia, bazinul Mării Negre va deveni o zonă de dezvoltare economică, dar şi un partener demn de luat în seamă în doctrina NATO.
Apariţia statelor independente a influenţat considerabil geopolitica europeană. De fapt, pentru axa ponto-caspică, trebuie să avem în vedere împletirea reală dintre geografie politică, geopolitică, geo-economie şi geostrategie.
Realităţile sunt schimbătoare:
– deşi Ucraina balansează între Rusia şi UE, este posibil ca în următorii ani să se transforme într-un stat pivot al UE şi interfaţa organizaţiei europene cu Rusia.
– Moldova cochetează cu Rusia şi România, dar se gândeşte şi la o viitoare colaborare cu UE (nu uită să mai atace România, nu uită să mai ridice osanale Moscovei şi uneori mai acuză UE că a abandonat-o). Cu toate că în prezent nu are niciun viitor, se pare că în jocul geopolitic rusesc Moldova va fi abandonată. Depinde ce drum va alege: spre România sau spre Ucraina? Oricum, va fi un drum dificil de parcurs, fiind un stat care nu se poate autogestiona economic.
– Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi statele din Caucaz vor constitui o problemă a Bazinului, dar şi a comunităţii europene. Iată de ce: ca foste state sovietice erau state europene (economic); Rusia nu poate fi decât un stat european (chiar dacă geografic are dimensiuni continentale şi este un stat euroasiatic). Această realitate ne face să afirmăm, cel puţin, că statele dispuse pe axa ponto-caspică nu trebuie să fie neglijate de economia europeană, deoarece există riscul atragerii acestora în spaţiul arabo-asiatic!
– dacă Turcia va accepta să devină membru UE (stat cu cel mai mare teritoriu, cu cea mai mare populaţie – cu cea mai mare rată de creştere demografică – şi cel mai mare ritm de dezvoltare economică din Europa), conceptul de Uniune Europeană va trebui să sufere modificări însemnate, cu caracter bulversator pentru actuala organizaţie.
– România şi Bulgaria: două state vecine, aruncate de-a valma de jocurile istorice, două entităţi blestemate să suporte umilinţele tratatelor şi alianţelor secrete internaţionale inter şi postbelice, abandonate de multe ori de comunitatea internaţională, au negociat pe propriile puteri integrarea în NATO, iar, în prezent, aşteaptă cu sufletul la gură bunăvoinţa UE, care se poate schimba pe ultima sută de metri – şi asta pentru că am fost, suntem şi vom fi ortodocşi. Credem că UE va trebui să realizeze că EA este cea care au nevoie de NOI!
– Marea Neagră reprezintă miza europeană pentru realizarea punţii euroasiatice şi este vitală atât pentru NATO, dar mai ales pentru UE. De fapt, CEMN a servit drept model UE pentru realizarea parteneriatului economic cu statele euro-afro-asiatice din bazinul Mării Mediterane şi a dat posibilitatea hexagonului să redeschidă poarta Maghrebului.
Din nefericire, statele din bazinul Mării Negre sunt chemate să rezolve principalele tensiuni, generatoare de conflicte, cu atât mai mult că marea majoritate fac parte din alianţe politico-militare şi economice diferite:
– tendinţele separaţioniste ale Transcarpatiei şi crearea unui district autonom maghiar la Ujgorod;
– crearea de crize artificiale, prin neacordarea drepturilor minorităţii româneşti din Bucovina de Nord şi Hotin;
– crearea unei republici autonome tătare în Crimeea;
– exacerbarea conflictului din Transnistria şi tendinţa de expansiune către Republica Moldova;
– problema kurdă necesită mediere internaţională şi poate afecta în timp stabilitatea şi securitatea Turciei, a republicilor din Asia Centrală, Irak, Iran şi Germania;
– problema macedoneană poate afecta relaţiile dintre Grecia – Bulgaria – Macedonia, cu implicaţii în România şi Turcia;
– escaladarea conflictului în enclava Nagorno-Karabah poate afecta pe termen lung transportul petrolului caspic;
– nesiguranţa din zona Cecenia – Osetia – Ingusetia poate afecta securitatea Federaţiei Ruse şi poate declanşa o mişcare de „eliberare naţională” a popoarelor asiatice, care ar avea efecte dezastruoase asupra statelor arabo-mongoloide;
– tendinţa minorităţii maghiare din România de a discredita imaginea statului român în UE şi a genera crize greu de contracarat, cu efecte negative asupra procesului de aderare.
Ne gândim permanent ce am putea face pentru protecţia minorităţilor din bazinul Mării Negre. Deşi am ajuns la o formulă propice dezvoltării comunicării interetnice, considerăm că statele democratice cu tradiţie nu acceptă parteneriatul şi acordarea de drepturi minorităţii româneşti din spaţiile, pe care, datorită conjuncturilor istorice, le gestionează!
Istoria şi jocurile geopolitice sunt în măsură să acorde credibilitate sau să infirme importanţa bazinului pontic!
Considerăm că România este un partener de încredere şi are resursele să exporte stabilitate şi securitate în zona Mării Negre. Din nefericire, lipsa de dialog persistă, iar orgoliile vechilor imperii distrug bruma de toleranţă, la care, de cele mai multe ori, trebuie să recurgem…
Credem că avem destule argumente să considerăm că Marea Neagră nu trebuie să devină o „mare moartă”!