Radu Ştefan VERGATTI

În partea vestică a României se află ţinutul Transilvaniei, locuit dintotdeauna de români.
Începând cu secolul XI, acest teritoriu a devenit ţinta atacurilor armatelor ungare în încercarea lor de a cuceri Transilvania. Treptat, până în secolul XIV, regatul ungar ajutat de cavaleri germani şi colonişti, precum şi de Biserica Catolică, a cucerit Transilvania. Pentru a fi acceptaţi, regii de la Buda au decis să păstreze conducători sub numele român de “voievozi”.
Dar Sultanul Süleyman Magnificul a cucerit Transilvania, transformând-o într-un principat autonom vasal Sublimei Porţi.
După tratatul de pace de la Karlowitz din 1699, principalitatea a fost integrată în Imperiul Habsburgic. Târziu în 1867, odată cu naşterea Imperiul Austro-Ungar, Transilvania a devenit parte a regatului ungar, ceea ce a marcat începutul procesului de denaţionalizare al celor care nu erau de descendenţă ungară, adică a românilor. Dar această acţiune nu a avut succes, ungurii rămânând o minoritate.
La sfârşitul Primului Război Mondial, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918) a cerut ca Transilvania să se reunească cu România. Acest act legal ranforsând drepturile naţionale a fost recunoscut internaţional la 4 iunie 1920, când a fost semnat tratatul de pace de la Trianon.
De atunci, politicienii naţionalişti ungari continuă să pretindă Transilvania. Ei nu s-au bucurat niciodată de succes, întrucât românii sunt majoritari în zonă, legaţi istoric de România. Este natural că unii politicieni ungari doresc să aibă Transilvania sub autoritate lor politică, întrucât este o regiune foarte bogată: păduri, aur, sare, gaze naturale, titan, fier etc. Însă astăzi, ca şi în trecut, sub noile circumstanţe ale Uniunii Europene, cererile naţionaliştilor ungari nu au temei.