George Cristian MAIOR

My presentation will focus on the both the durable trends in this area, as well as on the recent important changes in the strategic paradigms after the end of the Cold War and the events of September 11.
So, why the Black Sea area? There are three main guiding reasons for my assessment. First, because I believe this region has gained an unprecedented strategic weight in recent years with respect to both the international campaign against the terrorism and the enlargement of NATO and European Union. Second, because I think there are some historic analogies and lessons on this region that we should remember while advancing the international community goals of peace and stability. And third, and this will be one of the main focus of my remarks, because I believe that more recently, the Black Sea area encountered a significant change in its traditional security paradigm that will have a long term impact on the European and Eurasian security as a whole.
Such a rich subject could be divided into three parts:
1. First, what are the strategic assets and opportunities of the Black Sea area?
2. Second, what are the challenges and how the risks and threats emerging from the Black Sea area affect the European security?
3. Third, what are the bases for building a new security approach to the future of this region?
1. Strategic assets and opportunities
Against this background of opportunities, challenges and policies, we should examine very briefly some geographical coordinates with interesting influences on the security of this space.
The Black Sea region includes the coastal waters of Romania, Bulgaria, Georgia, the Russian Federation, Turkey and Ukraine and it is an area with densely populated shores of about 16 million inhabitants, significant natural resources and a tiny connection to the Mediterranean through the straits of Bosphorus and Dardanelles . Although it cannot be considered entirely an open sea, it is directly linked with important communication lines, through rivers (the Danube, Volga, Don) and land corridors that unite East-West the Central Europe to Caucasus and Central Asia, and from North to South, the Baltic area to South Eastern Europe and the Mediterranean. These routes have been extensively used for both military campaigns and economic trade since the first Greek colonies were established along its shores. The only period when the Black Sea has been a frozen lake and the communication channels interrupted, has been the 50-year Cold War division, when the boundary between the two blocks was basically crossing the heart of this region.
Against this short descriptive background, my evaluations will address an extended vision about the Black Sea, since evolutions in this region are intrinsically connected to the security developments in the Balkans from Former Yugoslavia to Albania and Greece, Caucasus with Georgia, Armenia and Azerbaijan, Near and Middle East, from Turkey to Iraq and Iran. To some extend we can also speak about direct connections to Central Asia along the lines of expansion of Alexandru Macedon and along the former famous Silk Road.

Its strategic importance along the centuries lied in the role it played as a bridge and a frontier, a buffer zone and a transit one, between Europe and Asia and at the crossroad between powers and empires. Moreover the Black Sea stood for a point of juncture between commercial routes and regions rich in energetic resources.
But what does it mean this dichotomy “bridge versus frontier” that shaped along the history most of strategies of great powers and empires and why is this relevant for the current assessment on Black Sea security? The “Great Game” in the Black Sea was and is shaped by two types of core-policies: political-military containment and deterrence, and economic linkage between continents.
The containment goes beyond contemporary history and the Cold War. Along with the southern part of the Danube, the Black Sea has been the limes – (in Latin “frontier”) between Europe and the Asian continent, the place of confrontation with barbarian tribes and the strategic point from where expansions and invasions advanced either East (such as the crusades) or West (the Ottoman empire). In some cases expansion has also been the vehicle for prevention. The Roman emperor Traian asserted as main risk to its empire that incorporated today’s Romania and Bulgaria the conquering expeditions of the Parts. Therefore he launched a campaign to fight the threat right where it came from, namely in the Middle East, and died on his way home after a successful war in the area of contemporary Tikrit.
The Black Sea region always stood for a strategic asset for employability and mobility of military forces in both deterrence and expansion policies. After the 90s, we face a conceptual disruption of this theme, since today’s conflicts have been de-territorialized and the former inner value of the seas could be asserted in a different perspective.
Political containment has been transformed into the building of cooperative arrangements for the expansion of peace and security, instead of territorial expansion. Regional instruments have been created to build a common understanding among political elites and advance stability and cooperation beyond the European continent. The Partnership for Peace is currently encircling the Black Sea area into a framework of political interactions and common plans for security sector reform and modernization.
Also, military containment in classical terms became obsolete since the security risks and threats are no longer stemming from states, but rather from un-conventional phenomena generated by emerging non-state actors and sustained through rogue or failed states. The development of terrorism, armaments proliferation and organized criminality transferred the policies of containment to a different configuration of technologies and instruments. The ways to conduct war have gradually been de-territorialized with the development of missile and means of delivery that could reach distant lands in a matter of hours. In this new type of containment, the space of the Black Sea could stand for a part of the broader defensive arc based on surveillance and early warning, information sharing or defense against potential missile attacks. The participation of riparian countries as members or partners of the Euro-Atlantic Alliance in the Partnership’s Action Plans against terrorism ensures a formal extensive basis of cooperation in this area.
Also the strategic positions that have been used in history for military campaign changed their importance and significance. The Cherson peninsula (currently Crimeea, on the neighboring Sea of Azov) that stood for the launching point of military operations from the Black Sea to South Eastern Europe and Mediterranean has exhausted its geographic opportunities in this respect. The control of the Bosphorus and Dardanelles Straits is now important not as the short route for crusaders to the Middle East, but in connection to the lines of communication and transit that link them to the Mediterranean and to the European continent. From Gibraltar to Bosphorus, former strategic locations rely more on the logic of new military arrangements for early warning and patrolling – as defined for example by the Operation Active Endeavor launched by NATO in the Mediterranean after September 11 events – than on the past motivations for the use of seas.
Going from containment to commerce, this region maintained a major role for the commercial flows from Asia to Europe and the continental transportation routes North-South that connect the Baltic Sea to the Black Sea. Since very old times, the famous ancient Silk Road from Asia to Caucasus and South Eastern Europe has been followed by the Greek and Byzantine routes some of them starting from the Black Sea settlements and reaching the Baltic Sea. A well known Romanian historian and diplomat, Gheorghe Bratianu spoke about the Black Sea as being the pivotal area or the plank for the international trade.
The routes for the transit of energetic resources from Central Asia, the Caspian Sea and Caucasus to Europe along the Southern path are most of them crossing the Black Sea, for example from Baku to Tbilisi and Ceyhan or from the Caspian sea shores of Kazakhstan to the port of Novorossyisk. Large opportunities in economy and transportation are currently offered by the northern half of the Black Sea basin by navigable rivers such as the Danube, Dnieper and Don, while on the southern part, Turkey can ensure the connection to the Mediterranean ports. Interestingly enough, projects for European corridors are following some of the historic routes from West to East (Dresden-Prague-Vienna – Budapest – Sofia – Istanbul) and from North to South (Helsinki – Moscow – Kiev – Chisinau – Bucharest – Alexandropolis).
They also establish a continuum between the Mediterranean and the Black Sea areas joining the main commercial routes of Europe that existed since the agreements between Venetian cities and the Ottomans. This political and economic background allows us today to speak about the materialization of a new strategic concept, namely the development of an Extensive Southern Shore of NATO and European Union from Western Mediterranean to the Black Sea stretched out to other regions such as the Middle East, the Caspian and Central Asia space. Developments in these areas require a closer look on the ways to manage risks and threats to European security and to project peace and stability objectives beyond the former European limes.
Let’s now go to the second point of my presentation and address in opposition to the first part about opportunities, what are the risks and challenges to European security that emerge from the Black Sea area.
2. Risks and threats to European security emerging from the Black Sea area
Extrapolating historic lessons to the present international context, one could notice that the greatest risks to the Byzantine Empire were defined by Constantin Porfirogenet ( in “De Administrando Imperio”) as coming from the northern shore of the Black Sea. Facing the Persian and Arab tribes’ threats, the Byzantines developed interesting strategies based on conjectural alliances with some Arab and Barbarian tribes to fight other barbarian tribes. This policy remained known in the history as the diplomacy of the steppe. With the only exception of the Cold War “freezing” period, the Black Sea area has always been a source of insecurity, invasions and migrations, and a gateway for importing region instabilities to the core of Europe.
Key elements in this context could be considered the interlinking evolutions of regional disparities, low intensity conflicts, illegal trafficking of armaments, mafia intrusion, human beings and drugs’ traffic, migrations and terrorist phenomena.
The creation of a large number of new states after the disappearance of the Soviet Union and the Former Yugoslavia also brought to light a number of frozen territorial and ethnic disputes that are still not solved from Transdniestria to Abkhazia, South Ossetia, Nagorno-Karabakh and Kosovo issues. Each of them has evolved along its own specificity; the international community involvement has also been differentiated on a case by case basis; but all of them stand for emerging risks to European security.
The large accumulations of military technique in the Black Sea area during the Cold War has increased the opportunities for illegal trafficking of armaments and munitions that also feed the needs of secessionist movements in building private armies and paramilitary forces. Maintenance of military assets and bases despite the international community efforts and the OSCE CFE provisions is also of factor of latent negative evolutions in these regions. In my opinion we are facing now a de-localization of domestic disputes and their gradual expansion, since illegal groupings have acquired the means to geographically extend their networking. One example that I am very familiar with is the fact that Transdniestrian armament has been sold to Tchetchen fighters and the illegal trafficking with SALW from this region was directed to conflict areas both West, to the Balkans, and East, to the Middle East and Caucasus.
The creation of new independent states also brought to light the problems of transition to democracy and the inherent difficulties of strengthening statality and rule of law. Neighboring former Soviet states face nowadays direct risks related to the improvement of political legitimacy, reduction of corruption and fight against domestic or foreign mafias. In relation to this, tensions have arisen between regional integration and fragmentation, between domestic centers of power and their periphery incorporating sometime uncontrolled areas along the boundaries of the frozen conflicts. Democratization and opening of the markets could not advance in a proper way without coping with the need for a political answer to these tensions. It is clear that the importance of raw military power in the Black Sea is declining and that if one wants to find ways to solve the internal conflicts and to counter new threats, one must find other peacemaking instruments in order to secure the regional stability.
Against this background, the tension between integration and disintegration could also be linked to political traditions and inertial mentalities. The Cold War competition and armament race left traceable legacies on collective behaviors and it has confronted some of the limes states with a rather false political perception about the dichotomy between the strengthening of state central powers and the inherent fragility the democratization processes generate. This is why authoritarian models of governing are still an appealing subject to the political elite in some countries. This is also why regime changes are often a matter of domestic strife and instability. Moreover, the historic heritage of the Black Sea dividing lines steps forward from time to time, when competition on resources, energetic dependence, as well as relocation of military forces become a matter of divergent rhetoric.
The Black Sea region has also a significant migratory flow for several reasons including historical motives, demographic and economic growth disparities and maintenance of frozen conflicts. The area is a potential European gate for outside flows coming from Asia, but also the Maghreb – Makrek regions or even Africa. To take the example of regional disparities, Russia and Turkey represent more than two-thirds of the Black Sea neighboring countries. The mature market economies such as Greece and Turkey stand for 40% of the Black Sea GDP. According to World Bank typology, the entire region has a GDP per inhabitant slightly over 3000 USD, at the limit between medium-high and medium-low, with Moldova and Georgia being the poorest countries.
Illegal migration coupled with the development of local mafias is a basis for potential increase in the arms trafficking and the transit of terrorist assets through the Black Sea to Europe. Although there are no terrorist organizations “born” in the Black Sea area, the proximity to Middle East, Balkans and Asia is a significant advantage for terrorists from these regions to connect their strongholds to transit zones and channels and launch attacks on European soil.
It is obvious that these security risks are interconnected and that conventional threats and frozen conflicts catalyze the emergence of asymmetric challenges. There is no single Achilles’ heel but a complex picture of hot spots, associated weaknesses and growing instabilities. A potential solution for regional problems cannot be based therefore but on an extended concept of security that might incorporate regional integration, democratization, economic growth and re-definition of strategic policies towards the Black Sea.
3. A strategic approach to the future of the Black Sea in the current security context
How can we define a new security approach towards the Black Sea area? Can this region overcome historic legacies and evolve along the lines of a new strategic paradigm?
As I have mentioned at the very beginning, I believe that we live in a time of tremendous opportunities that we should know how to grasp and make use of, a time of key transformations in our security paradigms.
We live in a time when overarching security frameworks complement the Westphalian international paradigm, when traditional geopolitical lines are blurred, if not completely disrupted, and when fragmented regions are gradually oriented towards new patterns of cooperation and development. Two main security evolutions could be considered the basis for a new strategic dimension of the Black Sea area.
First, the enlargement of NATO and EU and their policies of peace and stabilization have introduced a comprehensive and exceptional project of modernization in the Black Sea region. When we look back into the history, we cannot find such a wide-spread approach with such a major potential for long-lasting security and sustainable development.
Second, the September 11 events taught us that traditional division into spheres of influence has been replaced by a more pervasive definition of the enemy that is faceless, borderless and pitiless. The terrorist attacks against the World Trade Center could be considered as a “transformation momentum” with a long-standing impact on the complex relations between traditional nation-states and non-states actors that generates a redistribution of roles and rules on the international scene.
Security evolutions in the Black Sea area are deeply connected to these two developments: on one side, an increase of opportunities in the logic of integration, on the other an extended challenge for this region to cope with emerging security risks.
For the first time in its history the Black Sea is no longer instrumented as an asset in the classic competition between great powers and empires. This evolution is a direct consequence of political and strategic accumulations during the 90s: the accession to the Partnership for Peace of all riparian states; the conclusion by neighboring countries of different agreements for cooperation or accession to the European Union the creation of regional formats of economic or military cooperation, such as the Black Sea Economic Cooperation or the Blackseafor; the development of confidence and security building measures in the Black Sea.
More recently, NATO enlargement including Romania and Bulgaria places the Black Sea riparian countries in a position of numeric parity (3 to 3) in relation to Euro-Atlantic membership. Georgia and Ukraine have also defined their national plans for integration into the Alliance. The European Union has defined target goals and plans for the future accession of Romania and Bulgaria and agreed on the candidature of Turkey. NATO and EU cooperation with Russia has evolved on pragmatic bases with a focus on joint measures to counter new security risks to international security. There is a now a real possibility of changing the “frozen conflicts” through multilateralization in areas such as Abkhazia, Transdniester or Nagorno – Karabach with the support of different international organizations.
However, it seems to me that against this shinny picture, there is a tendency to avoid or postpone a clear and comprehensive European strategy towards this region. One reason is related to both NATO and EU approach on a state-by-state basis and the fact that there is little regional-oriented long-term thinking. Another one might be derived from a certain reluctance in defining a comprehensive framework of inter-institutional cooperation in this area. More specifically there are some missing links between regional formats, international efforts, political approaches, economic and military strategies. Currently, the representation most multinational institutions and decision-makers have of the Black Sea, is rather an unsolved puzzle, divided by punctual economic or military policies, than a clear image.
Since the security risks are inter-connected, so should be our broader strategic thinking in advancing stability and prosperity. We cannot speak about democracy without a stable society pattern and a sustainable economic development, we cannot think about military strategies towards distant lands and regions without focusing on our own backyard. And the European backyard has gradually moved from the Western Balkans to the Black Sea area.
In this context, the Black Sea could be the litmus test for the spread of democracy and security beyond Europe, in short for the new European security order. There are three strategic topics in which this process encounters its first significant challenges and opportunities in the Black Sea area since the end of the Cold War:
1. The first is related to the spread of institutional liberalism in the region and the successful transition towards democracy of riparian countries. This evolution will form the basis for predictable security partnerships and extension of markets from the Western shore to Caucasus and Central Asia. It will also make the questions on where are the boundaries of Europe obsolete. An extended version of the Black Sea area could connect existing efforts for reconstruction, democratization and stability from the Balkans to Moldova, Caucasus and even farther to Afghanistan.
2. The second should be defined as a change in the military significance of the Black Sea. Here the region could play a double role: as a platform for power projection to the Middle East and Asia and as a buffer zone against asymmetric risks to European security. The announced relocation of US bases and NATO involvement in Afghanistan and, to a limited extend, in Iraq are only the beginning of a larger security process that could incorporate a deeper evaluation of existing opportunities for addressing the risks and threats emerging from this region. Surveillance of the sea and airspace, attention paid to scenarios for possible missile attacks against European states merge with the need for the development of regional instruments and infrastructure for force deployment and sustaining in distant theaters of operations. The new military technology has lessened the importance of ancient maritime routes, but it has correspondingly increased the requirement for new types of warfare networks and assets for which the Black Sea area acquired a similar if not higher importance.
3. The third challenge is based on the need for developing and securing the energetic routes from the Caspian and Central Asian fields to European markets. European projects on the new Great Silk Road intend to concentrate along new corridors (Traceca) oil and gas pipelines, communication networks and international financial flows. With the connections available on the Western shore in terms of railways, river systems and the emerging links to the Mediterranean, the Black Sea could become a significant source of prosperity and market development for both Europe and its riparian countries.
To conclude, in redefining the Black Sea security dimension I will replace the “bridge versus frontier” thinking with a new and, I believe, more comprehensive description: the Black Sea could become a strategic platform for the spread of democracy and stability, an emergent center for sustainable development and a networking piece in an extended security approach from the Mediterranean to Levant, Middle East and Central Asia.

The International Peace Academy, Columbia University, 2003

Noii aliați și dinamica emergentă de securitate în zona Mării Negre

Prezentarea mea va fi concentrată atât asupra curentelor de durată în această regiune, cât și asupra schimbărilor importante în paradigmele strategice după sfârșitul Războiului Rece și evenimentele din 11 septembrie.

Așadar, de ce regiunea Mării Negre? Sunt trei motive de bază care ghidează evaluarea mea. În primul rând, deoarece eu cred că această regiune a câștigar o greutate strategică fără precedent în ultimii ani în ceea ce privește atât campania internațională împotriva terorismului și lărgirea NATO și Uniunii Europene. În al doilea rând, eu cred că există aici unele analogii istorice și lecții despre această regiune pe care trebuie să ni le amintim pe măsură ce țelurile comunității internaționale privind pacea și stabilitatea progresează. Și al treilea, și acesta va fi unul din punctele focale ale remarcilor mele, deoarece eu cred că, mai recent, regiunea Mării Negre a suferit o schimbare semnificativă în paradigmele sale tradiționale de securitate ce vor avea un impact pe termen lung asupra securității europene și eurasiatice în întregime.

Un asemenea subiect bogat poate fi divizat în trei părți:

1. Prima, care sunt activele și oportunitățile regiunii Mării Negre?
2. A doua, care sunt schimbările și riscurile și amenințările provenind din regiunea Mării Negre care afectează securitatea europeană?

A treia, care sunt fundamentele pentru crearea unei noi abordări a securității pentru viitorul acestei regiuni?

1. Activele strategice și oportunitățile. Pe fundalul acesta de oportunități, provocări și politici, e necesar să examinăm pe scurt unele coordonate geografice având influențe interesante asupra securității acestui spațiu. Regiunea Mării Negre include apele de coastă ale României, Bulgariei, Georgiei, Federației Ruse, Turciei și Ucrainei și este o zonă cu țărmuri dens populate de aproximativ 16 milioane locuitori, resurse naturale semnificative și o legătură îngustă cu Mediterana prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Deși nu poate fi considerată în întregime o mare deschisă, este legată direct cu linii importante de comunicație, prin râuri (Dunărea, Volga, Don) și coridoare terestre care unesc est-vest Europa Centrală de Caucaz și Asia Centrală și de la nord la sud zona baltică de Europa sud-estică și Mediterana. Aceste rute au fost folosite în mod extensiv atât pentru campanii militare, cât și pentru comerț, de la fondarea primelor colonii grecești pe coastele sale. Singura perioadă când Marea Neagră fost un lac înghețat și canalele de comunicare întrerupte a fost divizarea de 50 ani a Războiului Rece, când limita între cele două blocuri trecea prin inima acestei regiuni.

Pe acest scurt fundal descriptiv, evaluările mele se vor adresa unei viziuni extinse despre Marea Neagră, de vreme ce evoluțiile în această regiune sunt conectate intrinsec cu evoluțiile de securitate în Balcani de la fosta Iugoslavie la Albanie și Grecia, Caucaz cu Georgia, Armenia și Azerbaidjan, Orientul Apropiat și Mijlociu, de la Turcia la Irak și Iran. Într-o oarecare măsură putem vorbi de conexiunile directe cu Asia Centrală de-a lungul liniilor de expansiune ale lui Alexandru Macedon și a fostului faimos Drum al Mătăsii.

Importanța sa strategică de a lungul secolelor a constat în rolul pe care l-a jucat de pod și frontieră, o zonă tampon și una de tranzit, între Europa și Asia, și la încrucișarea drumurilor între puteri și imperii. Mai mult, Marea Neagră a constituit un punct de joncțiune între rutele comerciale și regiunile bogate în resurse energetice.

Dar ce înseamnă această dihotomie ”pod versus frontieră” care a dat formă de a lungul istoriei celor mai multe din strategiile marilor puteri și imperii și de ce este relevantă pentru evaluarea curentă a securității Mării Negre? ”Marele Joc” în Marea Neagră a fost și este modelat de două tipuri de politici de bază: containment politico-militar și deterrence și legătura economică dintre continente.

Containmentul merge dincolo de istoria contemporană și Războiul Rece. Împreună cu malul sudic al Dunării, Marea Neagră a fost limesul (”frontiera”, în latină) între Europa și continentul asiatic, locul confruntării cu triburile barbare și punctul strategic de unde expansiunii și invazii au înaintat fie către Est (precum cruciadele) sau Vest (imperiul otoman). În unele cazuri expansiunea a fost vehicolul pentru prevenție. Împăratul roman a considerat ca principal risc la adresa imperiului său care a încorporat România și Bulgaria de astăzi expedițiile parților. Prin urmare, el a lansat o campanie pentru a lupta cu amenințarea exact de unde provenea aceasta, și anume Orientul Mijlociu, și a murit pe drumul de întoarcere după un război încununat de succes în zona Tikritului contemporan.

Regiunea Mării Negre a constituit întodeauna un activ strategic pentru angajarea și mobilizarea forțelor militare atât în politice de deterrence, cât și de expansiune. După anii 1990, înfruntăm o dirupție conceptuală a acestei teme, de vreme ce conflictele contemporane au fost de-teritorializate și fosta valoare intrinsecă a mărilor poate fi evaluată dintr-o perspectivă diferită.

Containtmentul politic a fost transformat în constucția unor aranjamente de securitate pentru expansiunea păcii și a securității, în loc de expansiune teritorială. Instrumente regionale au fost create pentru a construi o înțelegere comună între elitele politice și de a avansa stabilitatea și cooperarea dincolo de continentul european. Parteneriatul pentru Pace încercuiește în prezent zona Mării Negre într-un cadru de interacțiuni politice și planuri comune pentru reforma sectorului de securitate și modernizare.

De asemenea, containmentul militar în termeni clasici a devenit depășit de vreme ce riscurile de securitate și amenințările nu mai emană de la state, ci mai degrabă de la fenomene ne-convenționale generate de actori non-statali emergenți și susținuți prin state eșuate.

Dezvoltarea terorismului, proliferarea armamentului și criminalitatea organizată au transferat politicile de containment la o configurație diferită de tehnologii și instrumente. Modalitățile de a duce războiul au fost progresiv de-deteritorializate prin dezvoltarea rachetelor și a mijloacelor de lansare care pot atinge teritorii îndepărtate în ore. În acest nou tip de containment, spațiul Mării Negre poate constitui o parte a unui arc defensiv mai larg bazat pe supraveghere și early warning, împărtășirea informațiilor și apărare împotriva atacurilor potențiale cu rachete.

Participarea țărilor riverane ca membrii sau parteneri ai Alianței Euro-Atlantice în planurile de acțiune ale Parteneriatului împotriva terorismului asigură o bază extinsă de cooperare în această regiune.

De asemenea, pozițiile strategice folosite de-a lungul istoriei pentru campanii militare și-au schimbat importanța și semnificația. Peninsula Cherson (astăzi Crimeea, la Marea de Azov învecinată) care a constituit punctul de lansare a operațiilor militare din Marea Neagră în sud-estul Europei și Mediterana și-a epuizat oportunitățile geografice sub acest aspect.

Controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele este acum important nu ca rută scurtă pentru cruciați către Orientul Mijlociu, ci în conexiune cu liniile de comunicație și tranzit care le leagă cu Mediterana și continentul european. De la Gibraltar la Bosfor, foste locuri strategice se bazează mai mult pe logica noilor aranjamente militare pentru early warning și patrulare – definite de exemplu prin Operațiunea Active Endeavor lansată de NATO în Mediterana după evenimentele din 11 septembrie – decât pe vechile motivații de folosire a mărilor.

Trecând de la containment la comerț, această regiune și-a menținut un rol major pentru fluxurile comerciale din Asia în Europa și rutele continentale de transport Nord Sud care leagă Marea Baltică de Marea Neagră.

Din vremuri foarte îndepărtate, faimosul vechi Drum al Mătăsii din Asia către Caucaz și Europa de Sud-Est a fost urmat de rute grecești și bizantine unele începând de la așezările de la Marea Neagră și atingând Marea Baltică. Un bine cunoscut istoric și diplomat român, Gheorghe Brătianu, vorbea despre Marea Neagră ca fiind aria pivotală sau placa turnantă pentru comerțul internațional.

Rutele pentru tranzitul resurselor energetice din Asia Centrală, Marea Caspică și Caucaz către Europa pe calea sudică traversează, cele mai multe, Marea Neagră, de ex. de la Baku la Tbilisi și Ceyhan sau de la țărmurile Mării Caspice din Kazakhstan la portul Novorossyisk.

Oportunități importnante în economie și transport sunt oferite în prezent de jumătatea nordică a bazinului Mării Negre de către râuri navigabilr precum Dunărea, Nipru și Don, pe când în partea sudică Turcia poate asigura conexiunea cu porturile mediteraneene. În mod destul de interesant, proiectele pentru coridoarele europene urmează unele din rutele istorice din Vest către Est (Dresda-Praga-Viena – Budapesta – Sofia – Istanbul) și de la Nord la Sud (Helsinki – Moscova – Kiev – Chișinău – București – Alexandropolis).
De asemenea, ele stabilesc un continuum între regiunile Mediteranei și Mării Negre, adunând împreună principalele rute comerciale ale Europei care au existat de la acordurile între orașele venețiene și otomanii. Acest fundal politic și economic ne permite astăzi să vorbim despre materializarea unui nou concept strategic, și anume dezvoltarea unui Țărm Sudic Extins al NATO și al Uniunii Europene de la Mediterana vestică la Marea Neagră întinzându-se către alte regiuni precum Orientul Mijlociu, spațiul caspic și Asia Centrală.

Evoluții în aceste regiuni o privire atentă asupra căilor de a administra riscuri și amenințări la securitatea europeană și să proiecteze obiective de pace și stabilitate dincolo de fostul limes european.

Să ne deplasăm acum la al doilea punct al prezentării mele și să adresăm în opoziție cu prima parte despre oportunități care sunt riscurile și provocările la adresa securității europene care emerg din regiunea Mării Negre.

2. Riscurile și amenințările provenind din regiunea Mării Negre

Extrapolând lecțiile istorice la contextul internațional actual, se poate observa că cele mai mari riscuri pentru Imperiul Bizantin au fost definite de Constantin Porfirogenetul (în “De Administrando Imperio”) ca venim din țărmul nordic al Mării Negre. Înfruntând amenințările triburilor persane și arabe, bizantinii au dezvoltat strategii interesante bazate pe strategii conjuncturale cu unele triburi arane și barbare pentru a lupta cu alte triburi barbare. Această politică a rămas cunoscută în istorie drept diplomația stepei. Cu singura excepție a perioadei ”de îngheț” a Războiului Rece a fost întotdeauna o sursă de insecuritate, invazii și migrații, și o poartă pentru a importa instabilitățile regiunii în inima Europei.

Elemente cheie în acest context pot fi considerate evoluțiile inter-dependente ale disparităților regionale, conflicte de mică intensitate, traficul ilegal de armament, intruziunile mafiei, traficul de ființe umane și de droguri, migrațiile și fenomenul terorist.

Crearea unui mare număr de state noi după dispariția Uniunii Sovietice și fostei Iugoslavii a adus la lumină un număr de dispute înghețate și etnice, care nu sunt încă rezolvate, din Transnistria la Abhazia, Oseția de Sud, Nagorno-Karabah și Kosovo. Fiecare din ele a evoluat împreună cu specificitatea sa, implicarea comunității internaționale a fost diferențiată de la caz la caz, dar toate constituie riscuri emergente la adresa securității europene.

Crearea unui mare număr de state după dispariția Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei a adus la lumină de asemenea un număr de dispute înghețate teritoriale și etnice care încă nu sunt rezolvate din Transnistria la Abhazia, Oseția de Sud, Nagorno-Karabah și problemele Kosovo. Fiecare dintre ele a evoluat de-a lungul propriei specificități, implicarea comunității internaționale a fost de asemenea diferențiată de la caz la caz dar toate constituie riscuri emergente pentru securitatea europeană.

Marea acumulare de tehnică militară în zona Mării Negre în timpul Mării Negre a crescut oportunitățile pentru trafic ilegal de armament și muniții care a alimentat de asemenea nevoile mișcărilor secesioniste de creare a armatelor private și a forțelor paramilitare. Menținerea activelor militare și a bazelor în pofida eforturilor comunității internaționale și prevederilor OSCE CFE este de asemenea un factor de evoluții negative latente în aceste regiuni. În opinia mea, ne confruntăm acum cu o de-localizare a disputelor domestice și expansiunea lor treptată, de vreme ce grupări ilegale au achiziționat mijloacele de a-și extinde geografic relaționarea. Un exemplu cu care sunt foarte familiar este că armamentul transnistrean a fost vândut luptătorilor ceceni și traficul ilegal cu SALW din această regiune a fost direcționat către zone de conflict atât vestice, către Balcani, și estice, către Orientul Mijlociu și Caucaz.

Crearea noilor state independente a adus de asemenea la lumină problema tranziției la democrație și dificultățile inerente de a întări statalitatea și domnia legii. State fost sovietice vecine înfruntă în zilele noastre riscuri directe legate de îmbunătățirea legitimității politice, reducerea corupției și lupta împotriva mafiilor domestice și străine. În relație cu aceasta, tensiunile au apărut între integrare regională și fragmentare, între centrii domestici de putere și periferia lor încorporând uneori zone incontrolabile de a lungul limitelor unui conflict înghețat. Democratizarea și deschiderea piețelor nu pot avansa într-un mod potrivit fără a rezolva nevoia unui răspuns politic la aceste tensiuni. Este clar că importanța puterii militare brute în Marea Neagră este în declin și dacă cineva dorește să găsească căi de a rezolva conflictele interne și să contracareze amenințări noi, trebuie să găsească noi instrumente de a face pacea pentru a asigura stabilitatea regională.

Pe acest fundal, tensiunea între integrare și dezintegrare poate fi legată de tradiții politice și mentalități inerte. Competiția din Războiul Rece și cursa înarmărilor a lăsat moșteniri ce pot fi decelate asupra comportamentelor colective și a confruntat unele state limes cu o percepție politică mai degrabă falsă despre dihotomia între întărirea puterilor centrale ale statului și fragilitatea inerentă pe care o generează procesul de democratizare. Acesta este motivul pentru care modelele autoritare de guvernare încă sunt un subiect atrăgător pentru elita politică din unele țări. Acesta este de asemenea motivul pentru care schimbările de regim sunt adesea o problemă de dispută domestică și instabilitate. Mai mult, moștenirea istorică a liniilor de divizare a Mării Negre apare din când în când, când competiția pentru resurse, dependența energetică, precum și relocarea forțelor militare a devenit o problemă de retorică divergentă.

Regiunea Mării Negre are de asemenea un flux migrator semnificativ pentru câteva motive care include pricini istorice, demografice și disparități de creștere economică și menținerea conflictelor înghețate. Zona este o poartă europeană potențială pentru fluxuri externe venind din Asia, și, de asemenea, regiunile Maghreb – Makrek și chiar Africa. Să luăm de exemplu disparitățile regionael, Rusia și Turcia reprezintă mai mult decât două-treimi din țările vecine Mării Negre. Economiile de piață mature precum Turcia și Grecia constituie 40% din PIB-ul Mării Negre. Conform tipologiei Băncii Mondiale, toată regiunea rea PIB-ul per locuitor puțin peste 3.000 $, la limită între mediu-înalt și mediu-scăzut, cu Moldova și Georgia fiind cele mai sărace țări.

Migrația ilegală cuplată cu dezvoltarea mafiei locale este baza pentru creșterea potențială a traficului de arme și tranzitul activelor teroriste prin Marea Neagră spre Europa. Deși nu există organizații teroriste ”născute” în zona Mării Negre, proximitatea Orientului Mijlociu, a Balcanilor și Africa este un avantaj semnificativ pentru teroriști din aceste regiuni pentru a conecta bastioanele lor cu zonele de tranzit și canale și a lansa atacuri asupra teritoriului european.

Este evident că aceste riscuri de securitate sunt interconectate și amenințările convenționale și conflictele înghețate catalizează emergența provocărilor hibride. Nu există un singur călcăi al lui Achile, ci o imagine complexă a punctelor fierbinți, a punctelor slabe și a instabilităților în creștere. O soluție potențială pentru problemele regionale nu se poate baza așadar decât pe un concept extins al securității care poate incorpora integrarea regională, democratizarea, creșterea economică și re-definirea definițiilor politicilor strategice privitoare la Marea Neagră.

3. O abordare strategică a viitorului Mării Negre în contextul actual de securitate

Cum putem defini o nouă abordare strategică privind zona Mării Negre? Poate această regiune să depășească moștenirile istorice și să evolueze pe liniile unei noi paradigme strategice?

Cum am menționat chiar de la început, cred că trăim vremuri de oportunități imense pe care trebuie să știm cum să le abordăm și să le folosim, o perioadă de transformări cheie în paradigmele noastre de securitate.

Trăim într-o perioadă când cadrele suprapuse de securitate completează paradigma internațională westfaliană, când liniile geopolitice tradiționale sunt vagi, dacă nu în întregime perturbate, și când regiuni fragmentate sunt orientate progresiv către noi modele de cooperare și dezvoltare. Două principale evoluții de securitate pot fi considerare baza pentru o nouă dimensiune strategică a zonei Mării Negre.

În primul rând, lărgirea NATO și UE și politicile lor de pace și stabilizare au introdus un proces comprehensiv și exceptional de modernizare a regiunii Mării Negre. Când privim înapoi în istorie, nu putem găsi o abordare atât de largă cu un asemenea potențial major de securitate durabilă și dezvoltare sustenabilă.

În al doilea rând, evenimentele din 11 septembrie ne-au învățat că divizarea tradițională în sfere de influență a fost înlocuită de o definiție mai universală a inamicului, care este fără chip, fără granițe și fără milă. Atacurile teroriste împotriva World Trade Center pot fi considerate un ”momentum al dezvoltării” cu un impact de durată asupra relațiilor complexe între statele-națiune tradiționale și actori non-statali care generează o redistribuție a rolurilor și a regulilor pe scena internațională.

Evoluțiile de securitate din zona Mării Negre sunt conectate puternic la aceste două evoluții: pe de parte, o creștere a oportunităților în logica integrării, pe de altă parte, o provocare extinsă pentru această regiune de a înfrunta riscuri emergente de securitate.

Pentru prima dată în istoria sa, Marea Neagră nu mai este instrumentalizată ca un activ în competiția clasică între marile puteri și imperii. Această evoluție este consecința directă a acumulărilor politice și strategice în anii 1990: ascenderea la Parteneriatul pentru Pace a statelor ripariene, încheierea de către statele din zonă a diferite acorduri pentru cooperare și aderare la Uniunea Europeană, crearea formatelor regionale de cooperare economică și militară, precum Cooperare Economică la Marea Neagră sau Blackseafor, dezvoltarea încrederii și măsuri de construcție a securității în Marea Neagră.

Mai recent, lărgirea NATO prin includerea României și a Bulgariei a plasat țările ripariene din zona Mării Negre într-o poziție de paritate numerică (3 la 3) în relație cu calitatea de membru a Alianței Euro-atlantic. Georgia și Ucraina și-au definit de asemenea planurile naționale pentru integrare în Alianță. Uniunea Europeană a definit scopuri țintă și planuri pentru viitoarea aderare a României și a Bulgariei și a agreat asupra candidaturii Turciei. Cooperarea NATO și UE cu Rusia a evoluat pe baze pragmatice cu focus asupra măsurilor comune de contracarare a noilor riscuri de securitate la adresa securității internaționale. Acum există o posibilitate reală de a schimba ”conflictele înghețate” prin multilateralizare în zone precum Abhazia, Transnistria sau Nagorno-Karabah cu sprijinul diferitelor organizații internaționale.

Totuși, îmi pare că în opoziție cu această imagine strălucitoare, există o tendință de a evita sau de a amâna o strategie europeană clară și comprehensivă direcționată către această regiune. Un motiv este legat de abordarea atât a NATO, cât și a UE, pe bază stat-cu-stat și faptul că există puțină gândire orientată regional pe termen lung. Un altul poate fi derivat dintr-o anumită reținere în definirea unui cadru comprehensiv de cooperare instituțională în această zonă. Mai specific, există câteva verigi lipsă între formatele regionale, eforturile internaționale, abordările politice, strategiile economice și militare. În prezent, reprezentarea pe care mule instituții internaționale și mulți decidenți o au despre Marea Neagră este mai degrabă un puzzle nerezolvat, divizat de politici punctuale economice și militare, mai degrabă decât o imagine clară.

De vreme ce riscurile de securitate sunt inter-conectate, așa trebuie să fie mai larga noastră gândire strategică în promovarea stabilității și a prosperității. Nu putem vorbi de democrație fără un model stabil al societății și o dezvoltare economică sustenabilă, nu putem gândi strategii militare către tărâmuri îndepărtate și regiuni fără a ne concentra asupra a ceea ce se află în curtea noastră. Iar curtea europeană s-a mutat din Balcanii de Vest către zona Mării Negre.

În acest context, Marea Neagră poate fi testul de turnesol pentru răspândirea democrației și a securității în afara Europei, pe scurt o nouă ordine de securitate europeană. Sunt trei teme strategice în care procesul întâlnește primele provocări semificative și oportunități în zona Mării Negre de la sfârșitul Mării Negre.

1. Prima este legată de răspândirea liberalismului instituțional în această regiune și tranziția de succes către democrație a țărilor ripariene. Această evoluție va forma fundamentul pentru parteneriate predictibile de securitate și extinderea piețelor de pe țărmul vestic către Caucaz și Asia Centrală. Va face ca întrebarea unde sunt limitele Europei să fie depășită. O versiune extinsă a zonei Mării Negre poate conecta eforturile existente pentru reconstrucție, democratizare și stabilitate din Balcani în Moldova, Caucaz și chiar mai departe în Afganistan.
2. A doua poate fi definită drept o schimbare în semnificația militară a Mării Negre. Aici regiunea poate juca un rol dublu: ca platformă pentru proiectarea puterii în Orientul Mijlociu și Asia și ca zonă tampon împotriva riscurilor asimetrice la adresa securității europene. Anunțata mutare a bazelor NATO și implicarea NATO în Afganistan și, într-o măsură limitată, în Irak sunt numai începutul unui proces de securitate mai larg care poate incorpora o evaluare mai profund a oportunităților existente pentru adresarea riscurilor și amenințărișpr provenind din această regiune. Supravegherea mării și a spațiului aerian, atenția acordată scemariului unor atacuri posibile cu rachete împotriva statelor europene se amestecă cu nevoia de a dezvolta instrumente regionale și infrastructură pentru deplasarea și susținerea forțelor în teatre de operațiuni îndepărtate. Noua tehnologie militară a scăzut importanța vechilor rute maritime, însă a crescut în mod corespunzător cererea de noi tipuri de rețele de război și rețele pentru care zona Mării Negre a primit o importanță similară dacă nu mai mare.
3. A treia provocare se bazează pe nevoia de a dezvolta și a securiza rute de energie din câmpurile caspice și central asiatice către piețele europene. Proiectele europene a noului Mare Drum al Mătăsii intenționează să concentreze pe lângă noi coridoare (Traceca) conducte de petrol și gaz, rețele de comunicație și fluxuri financiare internaționale. Cu conexiunile disponibile pe țărmul vestic în termeni de căi ferate, rețele de râuri și legături emergente cu Mediterana, Marea Neagră poate deveni o sursă semnificativă de prosperitate și dezvoltare a piețelor atât pentru Europa, cât și pentru țările sale ripariene.

Pentru a concluziona, în definirea dimensiunii de securitate a Mării Negre voi înlocui gândirea ”pod versus frontieră” cu o descriere nouă și, cre, mai comprehensivă: Marea Neagră poate deveni o platformă strategică pentru răspândirea democrației și a stabilității, un centru emergent pentru dezvoltarea durabilă și o piesă de relaționare în abordarea de securitate extinsă din Mediterană în Levant, Orientul Mijlociu și Asia Centrală.

The International Peace Academy, Columbia University, 2003