Petre DEICĂ

„Popoarele se schimbă, aşezămintele de stat capătă altă înfăţişare, ideile care domină omenirea nu mai sunt aceleaşi, dar marile probleme regionale persistă”; aceste cuvinte, scrise de Nicolae Iorga la începutul secolului explică în mare parte de ce reperele geopolitice, în pofida mutaţiilor în plan politic, economic sau social, revin ca adevărate constante ale istoriei. Şi poate că nici un caz nu este mai relevant, în acest sens, decât cel al Mării Negre.
Considerată, succesiv, o „mare uitată” de navigatorii lumii libere, un „avanpost” al comerţului mondial la gurile Dunării, Donului sau Niprului, o „mare practic închisă” sau o veritabilă „placă turnantă” între Europa, Asia Mică şi stepele Rusiei, Marea Neagră revine în actualitate.
Gh. I. Brătianu, în monumentala sa lucrare „Marea Neagră”, evidenţia rolul acesteia de „placă turnantă a marelui trafic şi a schimburilor internaţionale”, ca şi acela de „zonă de tranziţie şi răscruce între Europa şi Asia”, care s-a repercutat şi asupra statelor şi popoarelor din jurul său. În acest spirit se poate afirma că destinul poporului român s-a jucat în funcţie de destinul Mării Negre.
În funcţie de felul în care au fost administrate Bosforul şi Dardanelele, porţile de acces în şi dinspre Marea Neagră, au depins libertatea comercială, prosperitatea şi interferenţa culturilor şi civilizaţiilor din această parte a lumii şi poate fi stabilită o anumită ciclicitate istorică.
Astfel, pot fi evidenţiate patru cicluri „închise”, în care monopolul asupra spaţiului Mării Negre a fost exercitat succesiv de Imperiul Roman (sec. I î.e.n. – 330 e.n.), Imperiul Bizantin (330 – 1204), Imperiul Otoman (1453 – 1829) şi de Imperiul Sovietic (1945 – 1989), precum şi trei cicluri „deschise” care au marcat o perioadă de prosperitate generală. Primul ciclu a precedat epoca romană, când în jurul Mării Negre au activat coloniile greceşti, al doilea a fost început după cucerirea Constantinopolului de cruciaţi, ce a permis pătrunderea negustorilor genovezi şi veneţieni, al treilea a început în 1829 după Pacea de la Adrianopol când Turcia a fost obligată să deschidă accesul prin strâmtori şi pe Dunăre pentru navigaţia internaţională. Acest ciclu inaugurează pătrunderea în Principatele Române a ideilor politice şi a mecanismelor economice ale sistemului capitalist, care au stat la baza edificării României moderne.
După încetarea monopolului sovietic asupra Mării Negre asistăm la o nouă internaţionalizare a zonei. Intensificarea relaţiilor economice între statele regiunii şi conectarea sa la piaţa mondială pot genera un nou ciclu de dezvoltare şi prosperitate. Aceasta depinde însă de balanţa geopolitică în formare.
La nivelul actual, cel puţin trei puteri continentale depun eforturi de asigurare, dacă nu a hegemoniei absolute, cel puţin a unui control, şi anume:
– Rusia, prin presiunile economice în sistemul relaţiilor de dependenţă energetică;

– Prezenţa Rusiei în zona Mării Negre, absolută în perioada postbelică, s-a diminuat considerabil după dezmembrarea Uniunii Sovietice;
– Germania, în realizarea tradiţionalei „Östpolitik”, adică pătrunderea pe continentul asiatic prin subordonarea Europei Centrale şi, mai ales, a ţărilor dunărene;
– Turcia, care tinde să devină lider al populaţiilor turcofone din zonă, dar şi ca vector al intereselor indirecte anglo-americane pentru asigurarea controlului asupra Bazinului Mării Negre şi a Strâmtorilor.
Între aceste state se intercalează Ucraina, principala beneficiară a dezagregării Uniunii Sovietice. Prin suprafaţa sa, egală cu cea a Marii Britanii şi Germaniei la un loc, cu peste 52 milioane de locuitori, prin poziţia geografică şi potenţialul economic, Ucraina deţine un important statut geopolitic, care îi conferă posibilitatea influenţării raportului de forţe în Europa Centrală şi de Est, în zona Mării Negre.
În spatele acestor trei mari puteri se afirmă penetrarea masivă a companiilor transnaţionale atrase de exploatarea ţiţeiului din Caspica, ceea ce face posibilă prezenţa tot mai semnificativă în zonă a S.U.A..
Din această dispunere de forţe rezultă o nouă situaţie geopolitică în zona Mării Negre cu consecinţe asupra statelor riverane. Din punct de vedere politico-militar, sudul şi vestul Mării Negre se află sub controlul flancului drept al N.A.T.O., iar nordul şi estul aparţine C.S.I., mai precis Ucrainei, Rusiei şi Georgiei. Fiecare din cele două forţe caută să atragă de partea lor şi alte state. Ori, din acest punct de vedere, încleştarea este abia la început.
Desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi dezagregarea Uniunii Sovietice au dus la erupţia în Balcani şi Caucaz a mişcărilor naţionaliste tensionate, a disputelor etnice şi teritoriale, care subminează securitatea în jurul Mării Negre. Ţinute mult timp în surdină, problemele minorităţilor naţionale încep să se afirme tot mai insistent prin prisma drepturilor omului. Exacerbarea acestor probleme are loc pe fondul incertitudinilor economice şi politice, generând astfel un cadru geostrategic instabil.
Făcând abstracţie de zona Balcanilor, unde diferite conflicte sunt departe de a se stinge, ne vom referi strict la zona Mării Negre. Apariţia noilor state independente pe spaţiul fostei Uniuni Sovietice a evidenţiat numeroase stări tensionate dintre care unele au devenit conflictuale. Majoritatea lor au drept cauză modul de trasare a frontierelor între fostele republici sovietice. Astfel, Ucraina a fost principala beneficiară a acestor modificări. În 1939 este anexată partea estică a Poloniei. În 1945 tot ea primeşte Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia. Tot atunci, după formarea Republicii Moldova, sunt trecute la Ucraina, pe lângă Bucovina de nord şi ţinutul Herţei, judeţele basarabene Hotin, Ismail şi Cetatea Albă, iar în 1954, cu prilejul sărbătoririi a 300 de ani de la alipirea cu Rusia, Ucraina primeşte în dar Crimeea, golită de tătarii autohtoni înlocuiţi cu ruşii astăzi majoritari. La toate acestea se adaugă şi ponderea foarte ridicată a etnicilor ruşi, circa 12–13 milioane, cantonaţi compact în zona estică, limitrofă Rusiei. Toate acestea au generat o stare tensională. Într-o lucrare colectivă Atlas de la Russie et des pays proches apărută în 1995 la Paris, rod al colaborării geografilor ruşi cu cei francezi, sunt enumerate 24 de situaţii tensionale, din care una singură a degenerat în conflict armat, respectiv cea legată de autoproclamarea Republicii Nistrene în cadrul Republicii Moldova.
Un alt punct fierbinte este Crimeea, care populată de 1.700.000 de ruşi faţă de 600.000 de ucraineni şi, beneficiind de o autonomie limitată, manifestă intenţia proclamării unei republici independente „Noua Rusie” pe baze federative, fie în cadrul Ucrainei, fie în cadrul C.S.I., cu rang similar celorlalte state.
În Ucraina subcarpatică, cei 170.000 unguri vizează formarea unui district autonom cu reşedinţa la Ujgorod.
Dar zona cu cele mai mari surprize se află în estul Mării Negre, respectiv Caucazul. Acesta a fost dintotdeauna obiect al luptei pentru sfere de influenţă între Turcia, Iran şi Rusia. O primă caracteristică a Caucazului rezidă în coexistenţa a două civilizaţii: una preponderent creştină (Armenia şi Georgia) şi alta musulmană (Azerbaidjan şi micile republici de pe teritoriul Rusiei). Atât Rusia țaristă, cât şi imperiul sovietic au promovat în această regiune o politică bazată pe principiul „divide et impera”, conform căruia o seamă de minirepublici din Caucazul de Nord au fost organizate prin unirea a două popoare (cazul republicilor autonome Kabardino-Balcară, Ceceno-Inguşă) sau separarea unui popor în două republici (Osetia de Nord în Rusia şi Osetia de Sud în Georgia).
Autorii Atlasului Rusiei, menţionat mai sus, consemnează existenţa, în zona Caucazului, a peste 50 de situaţii tensionale sau conflictuale. Dintre acestea, cele mai recente au fost cele din regiunea Nagornâi-Karabah între Armenia şi Azerbaidjan, cele din Abhazia în Georgia şi cele din Cecenia, în Federaţia Rusă. Primul caz ilustrează perfect maniera sovietică de croire a frontierelor. Pe teritoriul Azerbaidjanului a fost constituită regiunea autonomă Nagornâi-Karabah, locuită în majoritate de armeni, iar pe teritoriul Armeniei, republica autonomă Nahicevan, cu populaţie majoritară azeră. Războiul declanşat în 1988, deşi oficial încheiat, poate oricând reizbucni, fiind alimentat de susţinerea partizană a Turciei pentru Azerbaidjan şi a Rusiei pentru Armenia.
În 1992 mica republică Cecenia, după separarea de Inguşetia, s-a ridicat împotriva Rusiei, pentru a-şi cuceri independenţa. Acest război, soldat cu peste 100.000 de victime, 400.000 refugiaţi şi majoritatea aşezărilor ruinate, a marcat o înfrângere ruşinoasă pentru Rusia. Motivul înverşunării Rusiei l-a constituit faptul că teritoriul Ceceniei este traversat de principala conductă care transportă ţiţeiul de la Baku spre Rusia, putând oricând periclita accesul acesteia spre ţiţeiul din Marea Caspică.
De altfel, marile resurse de ţiţei şi gaze din zona Mării Caspice şi căile de transport spre Europa generează tot mai mult o situaţie nesigură. Pătrunderea impetuoasă în zonă a companiilor transnaţionale occidentale este asociată cu eforturile Rusiei, Ucrainei şi Turciei de a obţine coridorul principal de transport al ţiţeiului. Rusia este dependentă de ameliorarea relaţiilor cu Cecenia şi Daghestan, o altă republică incendiară. Companiile occidentale mizează pe varianta turcă din considerente politice şi strategice. Dar, în acest caz, conducta va străbate zona locuită de kurzi, cu care Turcia, de peste 14 ani, duce un război sângeros. Varianta georgiană, de asemenea, traversează zone de conflict, începând cu cea a Karabahului şi continuând cu vecinătatea explozivă din Abhazia.
În acest context, România cu toate atu-urile sale – cel mai mare port la Marea Neagră, asociat cu o modernă rafinărie la ţărm şi o puternică infrastructură de conducte – s-a inclus în competiţia pentru transportul ţiţeiului caspic prea târziu, după ce cărţile s-au jucat deja.
Asistăm la o situaţie fluidă a unui mozaic de alianţe în cadrul cărora fiecare caută patronajul uneia sau a mai multor puteri străine. Noii veniţi, Statele Unite, tind să-şi asigure un loc de prim rang, reducând totodată prezenţa rusească şi ambiţiile iraniene. Rusia, geloasă pe pătrunderea noilor veniţi în zonă şi pradă situaţiei actuale de degringoladă, rămâne încă în stare de şoc. Pe scurt, războiul geo-economic al ţiţeiului din Marea Caspică se va desfăşura între ascensiunea puterii americane şi rezistenţa rusească, în aceeaşi manieră cum, în secolul al XIX-lea, s-au aflat faţă în faţă imperiul britanic şi Rusia ţaristă.
Transnistria, Crimeea, Cecenia, Daghestan, Abhazia, Nagornâi-Karabah, alături de focarele din Balcani sunt numai câteva din punctele incendiare din vecinătatea apropiată României. Deci zona Mării Negre este încă departe de a oferi garanţii pentru un climat de convieţuire paşnică.