Radu Ştefan VERGATTI

Ani lungi, probabil timp de mai multe secole, oameni de cultură, istorici şi politologi, economişti şi jurişti etc. au discutat problema originii şi, mai ales, a întinderii unor teritorii în raport cu o populaţie. Desigur, discuţiile nu au fost sterile, fără obiect, ci au avut un scop precis revendicarea stăpânirii unor teritorii.
În momentul de faţă, pot să formulez un punct de vedere argumentat asupra originii ceangăilor. Hotărârea mi-a fost determinată de existenţa unor mai vechi preocupări pentru lămurirea originii ceangăilor. Investigaţiile le-am început în arhive, în anii 1974-1975, şi le-am continuat în august 1975, printr-o cercetare de teren în localităţile rurale moldovene locuite de populaţia cunoscută sub acest nume. Nefinalizând rezultatele acestei prime etape a cercetărilor, considerând că abordarea, discutarea şi elucidarea unui moment istoric implică o responsabilitate deosebită pentru cel care îşi asumă această delicată misiune, mi-am continuat munca în vara anului 1978, când, aflându-mă pentru scurt timp la Budapesta, am consultat o serie de publicaţii de specialitate pentru tema în cauză. Ulterior, la 7 ianuarie 1982, în revista “Flacăra”, am publicat un scurt articol cu primele rezultate ale cercetării, pe care le-am continuat (independent de Asociaţia ,,Dumitru Mărtinaş”). În clipele de faţă, ajungând la un stadiu al cercetării în care materialul documentar acumulat este bogat şi variat, se pot aprofunda primele concluzii. Ţin să precizez că scriu aceste rânduri fără a fi originar dintr-unul din satele ceangăieşti
Am remarcat surprins că, prin termenul de ceangăi, o serie de autori, mai depărtaţi ori mai apropiaţi de zilele noastre, îi desemnează pe toţi catolicii din Moldova. Termenii de ceangău şi catolic nu sunt, sub nici o formă, nici identici, nici similari. Primul desemnează o parte a locuitorilor Moldovei (şi a celorlalte zone amintite), cu anumite caracteristici dobândite în cursul evoluţiei istorice, iar al doilea îi cuprinde pe toţi aceia care aparţin confesiunii catolice, putând fi după cum bine se ştie de orice origine etnică. Întâmplarea face ca ceangăii să aparţină confesiunii catolice. Accentuăm că ei nu pot fi suprapuşi tuturor locuitorilor de religie creştină şi confesiune catolică din regiunile discutate, deoarece această confesiune nu s-a referit niciodată la originea etnică a oamenilor, ci numai la credinţa lor. Probabil, sinonimia dintre cei doi termeni provine din epoca luptei pentru dominaţie între confesiunile religioase, perpetuându-se, în timp, fără o suficientă analiză a situaţiei.
Etimologia cuvântului a fost explicată în moduri diferite. Nicolae Iorga, cercetând privilegiile şalgăilor de la Târgul Trotuş, a presupus că numele ar proveni de la sóvágó (tăietor de sare). A. Horger a crezut că ar fi derivat din csámog (ciomag), mult întrebuinţat de ceangăi în timpul ocupaţiilor pastorale, iar bunul cunoscător al documentelor transilvănene, A. Veress, secondat de Tatrossi Janos, a încercat să stabilească o filiaţie cumană a termenului. Poate că ipoteza cea mai apropiată de realitate este cea emisă de eruditul Ballagi Aladár , preluată de László Mikecs şi apoi de Bakó Géza , care au susţinut că numele ar putea proveni de la csángó (rătăcitor, hoinar). Ballagi credea că a fost dat ca poreclă românilor catolicizaţi din Transilvania de est şi poate secuilor care practicau transhumanţa, fiind veşnic rătăcitori. Imposibilitatea filologilor de a ajunge la o concluzie unanim acceptată asupra etimologiei numelui de ceangău, lăsarea deschisă a porţii către infinitul ipotezelor vădeşte că problema nu şi-a găsit o rezolvare definitivă şi, ca atare, termenul nu poate fi folosit ca un argument în discutarea originii ceangăilor.
Urmărirea atentă a costumului popular ceangăiesc confirmă realităţile documentare. Domokos Pál Péter, fără a fi etnograf, a făcut aprecierea grăbită că ar fi întâlnit, în zonă, frumoase costume “pur ungureşti”. În schimb, Nicolae Iorga şi, după el, cunoscuţii etnografi şi specialişti în artă populară românească: Tancred Bănăţeanu, Gheorghe Focşa, Emilia Ionescu, Paul Petrescu, Elena Secoşan, Ion H. Ciubotaru etc. au stabilit că, la ceangăii din zona de nord şi de sud, există un port tipic românesc. Numai la cei din zona de vest (Valea Trotuş, către Pasul Ghimeş-Palanca) se întâlnesc motive ornamentale de origine maghiară.
Ceea ce a interesat şi interesează la acest grup de populaţie, din punctul de vedere al mentalităţii sale, nu a fost originea etnică, ci confesiunea, toţi s-au declarat clar practicanţi catolici.
În stadiul actual al cunoştinţelor, cred că, în legătură cu această populaţie, se poate susţine că ea este originară din estul Transilvaniei. Ea a ajuns în Moldova târziu, în secolul al XVIII-lea, când era deja bine structurată ca limbă, obiceiuri şi confesiune. Numai venirea ei atât de târziu în Moldova explică de ce nu a fost asimilată şi nu s-a ,,pierdut” total în rândul populaţiei româneşti moldoveneşti net majoritare.
Din punctul de vedere al geopoliticii minorităţilor etnice, pot conchide numai arătând că “populaţia ceangăilor” nu reprezintă un caz tipic. Dimpotrivă, el este similar cu nenumărate altele întâlnite în mozaicul etnic european. Această populaţie nu constituie nicidecum vreun grup aparte, care să fi supravieţuit ca urmare a destrămării imperiului austriac. Trăsătura principală, apartenenţa la confesiunea catolică, nu justifică, în nici un caz, discutarea problemelor ei, din punctul de vedere al structurilor sau microstructurilor geopolitice zonale.