Aidi SAMI

Se ştie că populaţia ţărilor arabe este de peste 350 milioane de locuitori, care trăiesc în 22 de ţări, unite de o limbă, istorie, religie şi un ţel comune. Acesta din urmă înseamnă a trăi liber şi independent, a respecta tradiţiile de milenii, departe de conflictele internaţionale şi de interesele politice care încearcă să domine lumea cu orice preţ.
Limba arabă este vorbită atât de la Oceanul Atlantic până la Golful Arab, cât şi de cetăţenii altor ţări islamice, precum Pakistan, Iran, Afganistan, fostele ţări sovietice din sud, unele ţări din sud-estul Asiei etc. Relaţia între limba arabă şi religia islamică este foarte strânsă, astfel încât toate rugăciunile şi alte domenii ale religiei islamice se fac numai în limba arabă.
În Europa, religia islamică s-a răspândit prin comercianţii arabi care, la vremea respectivă, colindau lumea. Când turcii (otomanii) au preluat conducerea musulmanilor, au pornit războiul pentru a prelua puterea, şi nu pentru a răspândi religia. Atunci, Islamul a început să piardă, în Europa, un teren foarte important, iar perceperea incorectă a principiilor religiei a dus la acuzaţii, creând percepţia unei religii care îndeamnă la războaie, violenţă şi ostilitate faţă de alte popoare şi religii.
Identitatea înseamnă ansamblul de date prin care se identifică o persoană, respectiv un grup de persoane. Când intri într-o ţară străină, primeşti o viză de şedere sau cetăţenie, deci eşti obligat să respecţi legile acestei ţări şi să-ţi exerciţi rolul în societatea adoptivă. În acelaşi timp, nu trebuie să-ţi uiţi apartenenţa socială şi culturală. În mod normal, membrii unei comunităţi se adună să-şi păstreze identitatea şi, totodată, trebuie să se încadreze în societatea gazdă, unde toţi lucrează pentru binele acesteia. Considerăm că încadrarea în societate şi păstrarea identităţii merg în paralel, acest aspect este tolerat de toţi.
Revoluţia din 1989 şi anii ’90 au condus la întemeierea comunităţii arabe în România.
Dacă, pentru primii sosiţi, România înseamnă doar afaceri şi un mediu propice desfăşurării acestora, pentru ceilalţi arabi, România înseamnă continuarea unei cariere profesionale ale cărei baze s-au pus în facultăţile din marile centre universitare.
Arabii din România nu pot fi numiţi o comunitate, pentru simplul motiv că ei sunt de mai multe cetăţenii, aşa că s-au format mai multe comunităţi (siriană, iordaniană, irakiană, libaneză ş.a.m.d.), iar aceste comunităţi au încercat să înfiinţeze liga arabă sau uniunea comunităţilor arabe, însă nu s-a reuşit acest lucru; interesele sunt diferite, iar apartenenţa politică este foarte variată. În urmă cu un an, s-a încercat înfiinţarea unei uniuni a arabilor din România, despre care se spune că are şanse mari pentru a uni arabii şi să aibă o entitate bine definită, această uniune fiind cultural – socială, deci departe de politică.
Un alt factor care îi împiedică pe membrii comunităţii arabe să participe la o acţiune definită, în scopul exprimării anumitor puncte de vedere în legătură cu schimbările politice, economice şi sociale din ţările de origine, este teama ca demersurile lor să nu fie clasificate drept sprijin sau simpatie faţă de organizaţiile considerate teroriste.
S-a încercat depăşirea cauzei conflictului intercomunitar, prin înfiinţarea unor centre culturale. S-a reuşit înfiinţarea a patru centre; Centrul Cultural Islamic, Liga Culturală şi Islamică, Centrul cultural Ierusalim Bucureşti şi altul din Iaşi. Activitatea acestor centre a rămas limitată, participarea membrilor comunităţilor arabe fiind foarte mică, uneori divergenţele de opinii sau metodele de acţiune propuse au condus de mai multe ori chiar la conflicte şi acuzaţii reciproce. Primele două centre fiinţează pe lângă moschee, iar ultimele două promovează ideile propalestiniene, fiind percepute, de celelalte comunităţi arabe, ca fiind ale palestinienilor.
Primordialitatea realizării intereselor personale nu conduce decât la alterarea sau chiar pierderea identităţii. Pentru a se integra în orice societate, membrii acestor comunităţi arabe ar trebui să manifeste unitate, toleranţă, înţelegere şi dialog.
În diferite state occidentale, există programe culturale şi sociale, pentru a facilita integrarea cetăţenilor din ţara respectivă, programe finanţate de guvernele acelor ţări. O parte din acest program este înfiinţarea unor centre culturale, menite să apropie punctele de vedere divergente. Acest lucru este necesar pentru cetăţenii arabi stabiliţi aici, dar şi pentru copii lor, pentru că aceşti copii sunt nucleul de început, menit să formeze o minoritate nouă în România, minoritatea arabă.
În general, membrii comunităţilor arabe care se stabilesc în alte ţări, când societatea gazdă îi primeşte şi îi înţelege, fac tot posibilul să se încadreze cât mai repede social, cultural, economic etc. şi, astfel, merită să fie luaţi în considerare, acordându-li-se şanse reale pentru a dovedi acest lucru.