Lucian BADEA

Consideraţiile retrospective, analizele şi aprecierile asupra operei profesorului Ion Conea au ajuns la o concluzie foarte clar exprimată: consacrându-şi întreaga viaţă cercetării, s-a afirmat şi este recunoscut drept ctitor al geografiei istorice româneşti, al toponimiei geografice şi unul dintre fondatorii geopoliticii româneşti. Nu este nici o nuanţă de exagerare în ceea ce s-a afirmat, iar cuvintele prof. David Turnock, spuse atunci când pregătea pentru publicare bibligrafia lui Ion Conea (1984), sunt suficient de edificatoare: „Am cunoscut opera multor geografi, dar la nici unul nu am găsit un mod de gândire, de investigare, de pătrundere şi de exprimare atât de profund şi de original ca la Ion Conea. Este fascinant”.
La peste un sfert de secol de la dispariţia sa, după ce au fost evaluate laturile principale ale operei şi au fost puse în lumină aspecte ale vieţii sale ştiinţifice, nimic nu poate infirma ceea ce s-a spus şi s-a repetat – că reprezintă unul dintre gânditorii făuritori ai şcolii geografice româneşti. Este, acum, o apreciere unanimă, dar fără ca acest drept să i se fi recunoscut oficialmente, în vreun fel, în timpul vieţii. Dimpotrivă, a avut parte mai mult de ostilitate aberant acuzatoare şi de insatisfacţii decât de aprecierile cuvenite. Recunoaşterea ca atare a fost, totuşi, în fapt, tacită, şi a venit din partea colaboratorilor, şi nu numai a acestora, în general a celor care au fost în măsură să-i cunoască în profunzime opera şi atitudinea. Încercarea de urmărire a firului vieţii, cu deosebire în latura personală, ar ajunge la concluzia că profesorul a avut o soartă nefericită şi mai potrivnică decât a oricăruia dintre geografii generaţiei sale.
Născut la 15 ianuarie 1902, în comuna Coteana – judeţul Olt, într-o familie modestă şi numeroasă, a fost trimis la şcoala normală din Constanţa, cu sprijinul învăţătorului din sat, pentru a deveni învăţător, în speranţa că se ve întoarce în locurile natale. Aici avea să întâlnească marea şansă a vieţii sale – remarcat ca fiind un copil deosebit de dotat, de geograful Constantin Brătescu (directorul şcolii), care şi-a folosit influenţa şi, cu sprijinul lui Ion Simionescu, l-a transferat la „Liceul Internat” din Iaşi, care avea să îi ofere o altă perspectivă de pregătire şi dezvoltare. Aici se va afirma încă de la început şi va încheia studiile liceale cu rezultate excepţionale, numele său rămânând înscris pe placa de onoare a liceului. În tot acest timp, Constantin Brătescu l-a sprijinit material şi moral, şi tot el va fi cel care îl va îndruma spre Universitatea din Bucureşti, pentru a urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie, la Catedra de geografie a profesorului Simion Mehedinţi. În scrisoarea prin care îl îndemna ca, după terminarea liceului, să urmeze cursurile acestei instituţii de învăţământ superior, avându-l ca model pe profesorul Simion Mehedinţi, C. Brătescu arăta că îndrumarea şi concepţiile acestuia i se potrivesc spiritului şi pregătirii sale mai mult decât oricare alt domeniu al ştiinţei. Acest lucru avea să-şi arate curând roadele, întrucât profesorul Simion Mehedinţi l-a remarcat şi, încă înainte de a-şi lua licenţa, la numai 21 de ani l-a numit asistent. Curând, pregătirea sa geografică şi istorică, pe fondul unei culturi clasice profunde, avea să se reflecte cu putere şi vigoarea de real creator în domeniile pe care le va sluji până la sfârşitul vieţii – geografia istorică, toponimia geografică şi gepolitica -, în pofida obstacolelor cauzate de evenimentele politice şi sociale.
În colaborările avute cu Buletinul Societăţii Române de Geografie şi alte publicaţii, s-a remarcat încă din primii ani de activitate ca un geograf cu perspective deosebite. Adevărata sa consacrare avea să se producă în urma obţinerii doctoratului şi a publicării, în 1935, a tezei Ţara Loviştei. Geografia istorică, lucrare apreciată la superlativ de personalităţile geografice şi istorice ale vremii, cea prin care, în fapt, se deschidea un drum studiilor de geografie istorică, care, în concepţia acestuia, este o parte a geografiei umane – cea care, pornind de la raporturile dintre caracterele fizice ale teritoriului şi societatea umană, explică modificările şi aspectele actuale ale peisajului umanizat, incluzând evoluţia modului de adaptare şi de folosire a particularităţilor mediului. Într-un anume fel nu este altceva decât „un fel de geografie umană restrospectivă”. Studiile de geografie istorică nu pot începe decât de la cunoaşterea profundă a documentelor şi a consemnărilor cartografice, iar considerarea lor într-o viziune spaţială comparativă şi exactă, fără cercetare şi confruntarea cu terenul, nu poate duce la elaborarea unor studii pe tematica geografiei istorice, corecte şi cu concluzii eficace. Odată cu studiile de geografie istorică, Ion Conea, având la bază aceleaşi principii teoretice şi metodologice ale cercetării realităţii geografice, a efectuat studii de toponimie pe care le va dezvolta până la definirea domeniului toponimiei geografice, ca una dintre laturile necesare şi obligatorii ale ştiinţei toponimice.
În situaţia politică a României după Întregire, când ameninţarea din Est a Rusiei sovietice şi a revizionismului maghiar, din Vest, pe fondul tendinţelor expansioniste ale Germaniei hitleriste – devenite tot mai evidente, ca urmare a pregătirii şi a preocupărilor de ansamblu -, urmând în bună măsură exemplul înaintaşilor, profesorul Ion Conea a fost tot mai mult atras de problemele geopoliticii. Se poate afirma că, din anii 1936-1937, preocupările sale de geopolitică, chiar dacă nu au precumpănit, au devenit al doilea domeniu prin care şi-a afirmat personalitatea ştiinţifică. Chiar acceptul plecării sale pe lângă ambasada de la Berlin a avut ca unul dintre temeiuri dorinţa sa de a lua contact direct cu problemele Germaniei în plină expansiune agresivă şi de a audia conferinţele lui Haushofer. Fără îndoială, nu pentru alt motiv decât acela de a-şi lărgi orizontul în folosul geopoliticii româneşti şi pentru apărarea intereselor şi unităţii naţionale, scopul suprem al acestui domeniu.
Activitatea desfăşurată în ideea slujirii intereselor României pe calea studiilor de geopolitică (pe care o vedea ca un domeniu de geografie aplicată, conectat la situaţiile politice de cea mai mare importanţă), după instaurarea dominaţiei sovietice avea să se îndrepte împotriva sa. Unul dintre motivele invocate (bineînţeles, în mod ridicol) pentru eliminarea sa de la catedră, în 1950, a fost tocmai acela al participării ca fondator şi, totodată, colaborator permanent al revistei Geopolitica şi Geoistoria, împreună cu Gh.I. Brătianu, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia şi Salin Manuilă.
Ion Conea a slujit un punct de vedere care a contribuit substanţial la procesul de conturare a acestei ştiinţe într-o perspectivă proprie românească, dar în totalitate conectată la frământările din ansamblul internaţional de care România era dependentă. Cu certitudine, tocmai acest punct de vedere, sprijinit pe ideea unităţii naţionale (axate pe sistemul geografic carpatic românesc), a politicii defensive, de apărare şi de colaborare cu statele central şi sud-est europene, întregite şi devenite independente după Primul Război Mondial, nu putea să convină acţiunii de sovietizare, de aliniere ideologică şi de înglobare în sistemul comunist est-european. Geopolitica românească a fost acuzată direct, eliminată ca preocupare ştiinţifică, iar toţi cei care au contribuit la dezvoltarea ei, inclusiv Ion Conea, au fost puşi sub acuzaţie şi lucrările lor scoase din circuitul ştiinţific. Revista Geopolitica şi Geoistoria îşi va înceta apariţia, iar profesorul Ion Conea îşi va îndrepta atenţia numai către toponimie şi geografie istorică. Cu toate acestea, eliminarea sa din facultate, în anul 1950, nu a însemnat întreruperea activităţii de cercetare şi renunţare la crezul său profesional. La începutul anului 1952, prin restructurarea (practic, reînfiinţarea) Institutului de Cercetări Geografice, a fost numit coordonatorul sectorului de geografia populaţiei şi toponimie. Fără a i se fi recunoscut pe deplin meritele, încadrat pe un post cu grad inferior, şi-a continuat activitatea până în anul premergător trecerii în nefiinţă. Dar nici în aceste peste două decenii ca membru al Institutului de Geografie nu a avut liniştea necesară pentru a se dedica pe deplin cercetării.
În anul 1957, într-o perioadă de înăsprire a opresiunii comuniste, a fost disponibilizat din nou. Avea însă, să se revină asupra deciziei, fiind reîncadrat, pe cea mai de jos treaptă a unui post de cercetare. Numai după un anumit timp a reocupat postul de şef al sectorului de geografia populaţiei şi toponimiei. Cu toate şicanele şi insatisfacţiile pe care le-a încercat, nu a pregetat să continue cercetările, deplasându-se cu rucsacul în spate, din sat în sat, pe cărări de munte sau pe drumurile din oricare alte regiuni ale ţării, pentru a întreprinde anchetele de teren. Întotdeauna a fost însoţit de unul dintre cercetătorii tineri, căruia îi împărtăşea generos din experienţa sa.
Chiar după încetarea din viaţă, şicanele nu au încetat, îndreptate acum asupra puţinelor lucrări rămase în manuscris de la dezastrul produs de cutremurul din martie 1977, când tot ce avea, împreună cu soţia sa, Ana Conea, a pierit sub dărâmăturile blocului în care a locuit. Cu dificultăţi mari, colaboratorii au reuşit publicarea a două volume, ultimul – Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică (Editura Academiei Române, 1983) – apărând după 19 ani de la încetarea din viaţă a autorului. Nici în anii de după 1989 meritele sale nu au avut vreun ecou în sfera academică.
A rămas numai consideraţia colaboratorilor pentru magistrul căruia i-au dedicat numeroase comunicări şi articole, în scopul de a-l recunoaşte ca unul dintre făuritorii şcolii geografice româneşti!