Tiberio GRAZIANI, Daniele SCALEA

The world is rapidly changing. For some years now, even more rapidly. Systemic crises (and the following “great depressions”) have historically caused an acceleration of the already existing dynamics of the rise and fall of powers: the 1873 crisis facilitated the rise of the USA and Germany relative to Great Britain, that of 1929 helped the German recovery and the USSR to cross its industrial gap. The crisis started in 2008 accelerates the rise of the so called “emerging powers” (in truth often already “emerged” for quite a while), particularly the BRICS, and above all China, while until now dominant Western system of USA, Europe and Japan is losing ground. The short unipolar moment, approximately coincident with the ‘90s and the early 2000s, has now passed: today we commonly speak of a multipolar world. In reality, we are still in a transitional unipolar to multipolar phase with the USA maintaining its hegemonic position. But an arrival at a realized multipolar system in the near future seems to be now inevitable.
The changes we are facing are not of little importance. Some events have a crucial dimension; it is the case of the revival of China and India after centuries of oblivion, or the progressive loss of political, cultural and economic centrality of the West. A structure manifesting itself since the sixteenth century is now vanishing. In the face of momentous changes none, not even Italy, can stay still and inactive. The time has come for Italy to reflect, without any ideological bar or immobility due to habit, on its national interests and on the most appropriate strategy to achieve them in a future approaching apace. Adapting to the environment is essential for success. Attention must be directed above all to the two pillars which have determined Italian foreign policy during the last sixty years and more: Atlanticism and Europeanism. An epochal change brings also a categorical shift. Geopolitics can provide useful tools to define and understand the new historical categories, even if it must be assisted by a series of auxiliary sciences ranging from economics to anthropology, from technology to geography.
Until now it has been discussed how Italy should conduct itself towards the outside world, but it is not less important to touch on what should be done inside. The foreign policy is only the predicate of a subject which is the state itself. The most wise and smart strategy cannot compensate the lack of a solid internal base to rest upon. Italy will not be able to accomplish its national interests or develop a successful strategy if it is not a strong nation. We start from a privileged outpost: Italy is the eighth nation in the world for nominal GDP and the Italian state has the sixth largest budget on the planet. But we must change our course which has been descending for twenty years now. A serious industrial policy is necessary: the Chinese rise shows how tertiarization (or financialization) is not the “supreme phase of capitalism”. Italy needs to host again that great industry with a high technological potential that we possessed some time ago. Moreover it is necessary to support the pillar of the Italian economy that is small and medium businesses, suffering nowadays from the combination of a strong currency and a tax burden more and more stiffing. The educational system, whose faults are well known, must be reformed but without giving in to the temptation – very popular in this time of “sacrifice” – to create an inexpensive class system education, unjust and unproductive. But more than everything else, full Italian sovereignty must be regained, which is first of all freedom of strategic thought, and must be supported by a strong and cohesive people. Unfortunately Italy currently lacks all these elements.

Regândire Interesului Național italian și Strategiei într-o lume în schimbare

Lumea se schimbă rapid. De câțiva ani, chiar mai repede. Crize sistemice (și “depresiunile mari” consecutive) au cauzat istoric o accelerare a dinamicii deja existente a creșterii și căderii puterilor: criza din 1873 a facilitat ascensiunea relativă a SUA și Germaniei relativ la Marea Britanie, cea din 1929 a ajutat la recuperarea Germaniei și URSS-ul să depăşească decalajul industrial. Criza începută în 2008 accelerează creșterea așa-numitelor “puteri emergente” (în adevăr de multe ori deja “apărute” de destul de mult timp), în special BRICS, și mai presus de toate China, în timp ce până acum sistemul dominant Vestic al SUA, Europei și Japoniei pierde teren. Scurtul momentul unipolar, aproximativ coincizând cu anii ’90 și începutul anilor 2000, a trecut acum: astăzi de obicei vorbim de o lume multipolară. În realitate, suntem încă într-o tranziție unipolară la faza multipolară cu SUA menținându-și poziția hegemonică. Dar sosirea la un sistem multipolar realizat în viitorul apropiat pare a fi acum inevitabilă.
Modificările cu care ne confruntăm nu sunt de mică importanță. Unele evenimente au o dimensiune crucială; acesta este cazul renașterii Chinei și Indiei, după secole de uitare, sau pierderea progresiva a centralității politice, culturale și economice a Occidentului. O structură care se manifestă încă din secolul al XVI-lea acum dispare. În fața unei schimbări memorabile nimeni, nici măcar Italia, nu poate rămâne liniştit și inactiv. A sosit timpul pentru Italia să reflecteze, fără niciun fel de constrângere ideologică sau imobilitate din cauza obiceiului, asupra intereselor sale naționale și cea mai potrivită strategie pentru a le atinge într-un viitor care se apropie repede. Adaptarea la mediu este esențială pentru succes. Atenția trebuie să fie îndreptată în primul rând către cei doi piloni care au determinat politica externă italiană în timpul ultimelor șaizeci de ani și mai mult: atlantismul și europenismului. O schimbare epocală aduce, de asemenea, o schimbare categorică. Geopolitica poate oferi instrumente utile pentru a defini și înțelege noile categorii istorice, chiar și în cazul în care trebuie să fie asistată de o serie de științe auxiliare, variind de la economie la antropologie, de la tehnologie la geografie.
Până în prezent s-a discutat despre modul în care Italia ar trebui să se desfășoare către lumea exterioară, dar nu este mai puțin important să se atingă ceea ce ar trebui să fie făcut în interior. Politica externă este doar predicatul unui subiect care este statul însuși. Strategia mai înțeleaptă și mai inteligentă nu poate compensa lipsa unei baze interne solide peste care să se odihnească. Italia nu va fi în măsură să îndeplinească interesele naționale sau de a dezvolta o strategie de succes în cazul în care nu este o națiune puternică. Pornim de la un avanpost privilegiat: Italia este a opta națiune din lume pentru PIB nominal și statul italian are de-al șaselea cel mai mare buget de pe planetă. Dar, trebuie să ne schimbăm cursul nostru, care a fost descrescător deja de douăzeci de ani. O politică industrială serioasă este necesară: creșterea chineză arată modul în care  terţializarea (sau financiarizarea) nu este “faza supremă a capitalismului”. Italia trebuie să găzduiască din nou o mare industrie, cu un potențial ridicat tehnologic pe care am posedat ceva timp în urmă. Mai mult decât atât, este necesar să se sprijine pilonul economiei italiene, care este întreprinderile mici și mijlocii, care suferă în prezent de combinația dintre o monedă puternică și o povară fiscală tot mai împovărătoare. Sistemul educațional, ale cărui defecte sunt bine cunoscute, trebuie să fie reformat, dar fără a ceda ispitei – foarte populară în această perioadă de “sacrificiu” – pentru a crea un sistem de educație ieftin de clasă, nedrept și neproductiv. Dar mai mult decât orice altceva, suveranitate italiană completă trebuie să fie recâștigat, care este în primul rând libertatea de gândire strategică, și trebuie să fie susținută de un popor puternic și de coeziune. Din păcate Italia nu are în prezent toate aceste elemente.