Stan PETRESCU

A trebuit să se scurgă un veac, Europa să treacă prin experienţa crâncenă a două războaie mondiale şi ridicarea „Cortinei de fier” pentru ca în faţa pericolului comunist, venit din estul continentului, prin URSS, statele din vest să se regrupeze şi să deschidă un proces treptat de integrare. Încetul cu încetul s-au pus bazele unei adevărate pieţe comune pentru mărfuri, persoane, servicii şi capital, la care, din 1999, s-a alăturat moneda unică. La 1 ianuarie 2002, Euro va deveni realitatea de zi cu zi a mai bine de 300 de milioane de cetăţeni europeni.
Aşa a luat fiinţă treptat Uniunea Europeană, organizaţie care iniţial a fost mai degrabă o colaborare de ordin economic şi tehnic.
La peste şaizeci de ani, Uniunea se află la o răscruce de drumuri, într-un moment în care este necesar să îşi redefinească existenţa. Momentul în care Europa s-a unit s-a întâmplat la finele anului 2009, când a devenit o mare familie, fără vărsare de sânge, realizându-se o adevărată transformare care necesită o abordare diferită faţă de faza de debut, când primele şase ţări au preluat iniţiativa.
Jean Monnet afirma că “Naţiunile suverane din trecut nu mai reprezintă cadrul în care se pot rezolva problemele prezentului. Şi chiar Comunitatea însăşi nu reprezintă decât o etapă spre formele de organizare ale lumii de mâine”.
Astăzi, popoarele, deşi mici sau mari, sunt – toate – popoare egale între ele. Când clasificăm naţiunile, reînviem orgoliile. Probabil că două lucruri au adus mereu războiul printre neamuri: miturile şi orgoliile. Dacă vrem să construim o euronaţiune mare, atunci trebuie să punem la colţ orgoliile şi să ne admitem unii pe alţii prin forţa dialogului, să ne dăm mâna unii cu alţii în chipul cel mai firesc cu putinţă. Orgoliile trezesc, după cum este firesc, furiile, iar de aici, primul pas către crimă (război) este ca şi făcut.
Doi europeni vestici, pur-sânge, un comerciant francez de coniac, Jean Monnet, şi un veritabil funcţionar public englez, Arthur Salter, au visat un proiect de construcţie europeană, deosebit de frumos, şi anume proiectul numit „Statele Unite ale Europei”. Să fi fost aşa de rău că au visat? Eu cred în vise, cred în construcţia europeană şi în conştiinţa unei euronaţiuni mari şi de invidiat, cu multe îndatoriri de împlinit. Europa unită reprezintă, în prezent, cea mai profundă şi importantă conştiinţă a lumii.