POLITICĂ ISLAMICĂ ÎN EUROPA ŞI REÎNTOARCEREA MONARHIEI ÎN IRAN

„Occidentul se pârjoleşte cu propriul foc, aprins acum cinci decenii”

O narativă cronologică despre naţionalismul Pahlavi, comploturile petroliere ale Vestului, trădările interne şi pericolul apocaliptic al terorismului atomic

Mehrzad MOGHAZEHI

Istoria contemporană a Iranului este povestea ridicării unei păsări Phoenix puternice din cenuşa ineficientei dinastiei Qajar. Pe parcursul celor 136 de ani de domnie dezastruoasă, această dinastie a mutilat teritorial imperiul; prin tratatele umilitoare precum tratatul de la Gulistan, Turkmenchay şi Akhal, în urma cărora au fost cedate vaste regiuni istorice, din care s-au format ulterior nouă state independente de astăzi: Azerbaidjan, Armenia şi Georgia în Caucaz, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kârgâzstan şi Kazahstan în Asia Centrală, precum şi Afganistanul în est.

Din această ruină şi fragmentare, curentul naţionalist (pahlavism), tehnocrat şi modernist a transformat Iranul în a cincea putere economică a lumii. Sub conducerea lui Mohammad Reza Shah Pahlavi Aryamehr, ţara a înregistrat una dintre cele mai rapide şi spectaculoase creşteri economice din istoria modernă, propulsând Iranul în topul celor mai mari şi puternice economii globale (PIB) şi oferind ţării o monedă incredibil de stabilă, recunoscută internaţional.

Însă, în anul 1979, acest parcurs spre măreţie a fost întrerupt de o rebeliune oarbă, orchestrată din exterior şi condusă din interior, o rebeliune, pe care Mohammad Reza Shah Pahlavi, cu geniul său politic, a numit-o rodul alianţei nefaste dintre „reacţiunea roşie şi cea neagră”. Până la această rebeliune islamică, nivelul de trai atinsese cote istorice, salariul minim în Iran fiind echivalentul a 2.400 de dolari.

Astăzi, în anul 2026, după aproape jumătate de secol, lumea începe abia acum să înţeleagă dimensiunile catastrofei provocate de prăbuşirea pilonului de stabilitate al Orientului Mijlociu. Bumerangul, pe care occidentalii l-au aruncat în 1979, se întoarce astăzi direct în faţa lor, sub forma unei crize profunde a islamului politic, a insecurităţii urbane şi a paraliziei economice. Pentru a înţelege cum s-a format această catastrofă globală, trebuie să recitim istoria contemporană pas cu pas, în ordine cronologică, de la punctul zero.

Etapa I:
EPOCA DE AUR ŞI ASCENSIUNEA NAŢIONALISMULUI PAHLAVI (1925-1979)

1. Punctul zero: Ridicarea Marelui Reza Shah, unificarea ţării şi salvarea evreilor

La începutul secolului al XX-lea, Iranul era o ţară feudală, măcinată de foamete, boli şi aflată sub dominaţia completă a Marii Britanii şi a Rusiei. Odată cu ridicarea Marelui Reza Shah şi fondarea dinastiei Pahlavi în anul 1925, pentru prima dată în istoria modernă, străinii (englezii, ruşii şi francezii) au fost expulzaţi din funcţiile guvernamentale şi de la jefuirea resurselor Iranului. Reza Shah a unificat ţara prin suprimarea bandiţilor şi a rebelilor separatişti, punând bazele armatei moderne iraniene, sistemului juridic laic, căilor ferate trans-iraniene şi Universităţii din Teheran.

Umanismul şi viziunea globală a dinastiei s-au reflectat profund în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Când evreii din Europa fugeau din calea maşinăriei de exterminare a lui Hitler şi a naziştilor, Iranul a devenit un refugiu sigur. Prin ordine suverane şi prin diplomaţi loiali coroanei, peste 120.000 de refugiaţi (inclusiv mii de copii evrei polonezi) au fost primiţi cu braţele deschise în Iran. Ulterior, după încheierea războiului, Regele Mohammad Reza Shah i-a ajutat pe aceşti refugiaţi să se întoarcă în siguranţă în ţările lor sau să îşi reconstruiască viaţa în Iran, acoperind costurile logistice din resursele ţării. Aceasta a consolidat o legătură de respect istoric profund între poporul iranian şi comunitatea evreiască internaţională.

2. Demitizarea lui Mohammad Mosaddegh;
Reforma Agrară şi miracolul Revoluţiei Albe

Una dintre cele mai mari distorsionări istorice promovate de curentele de stânga şi comuniste pe internet şi pe Wikipedia este transformarea lui Mohammad Mosaddegh într-un erou naţionalist. În realitate, când vorbim de naţionalizarea petrolului, meritul de a fi deschis această discuţie strategică îi aparţine exclusiv Regelui, care căuta indepen-denţa economică a ţării. Mosaddegh era un prinţ Qajar şi unul dintre mari moşieri ai vechiului sistem feudal, profund ataşat de clasa bogaţilor exploatatori.

În mod total opus, Mohammad Reza Shah Pahlavi a fost cel care a distrus sistemul abuziv al Arbabilor (marii proprietari feudali, care deţineau pământurile obţinute prin abuz şi exploatau ţăranii). Prin implementarea curajoasă a Revoluţiei Albe din 1963 şi a Reformei Agrare, Regele a confiscat aceste pământuri uriaşe din mâna marilor oligarhi feudali şi le-a împărţit direct ţăranilor, transformându-i în proprietari independenţi.

Revoluţia Albă a însemnat un salt uriaş spre progres: a acordat drept de vot femeilor (cu mult înaintea multor ţări europene), a înfiinţat Corpul Alfabetizării (Sepah-e Danesh), care a eradicat neştiinţa de carte în sate, a oferit asistenţă medicală gratuită în zonele rurale şi a naţionalizat pădurile şi resursele de apă pentru a le proteja.

Mosaddegh, deşi ajuns prim-ministru la propunerea şi prin decretul Regelui, a ales calea unui populism distructiv. Şahul era un gânditor realist şi ştia că în anii 1950 Iranul nu deţinea flote de petroliere sau experţi tehnici pentru a gestiona Rafinăria de la Abadan în mod izolat, fără a provoca un boicot internaţional. Mosaddegh a scos masele naive în stradă, transformând economia într-o problemă emoţională, ceea ce a dus la oprirea totală a exporturilor de petrol, închiderea rafinăriilor şi aducerea ţării în pragul foametei şi al falimentului. Acest haos a oferit ocazia perfectă Partidului Comunist Tudeh, un partid înfiinţat şi finanţat direct cu susţinerea şi logistica comuniştilor sovietici, să pregătească anexarea Iranului la URSS.

În acest impas, Monarhul a salvat ţara printr-o decizie magistrală.

În anul 1954, a fost semnat «Acordul Consorţiului Petrolier», un contract bazat pe o împărţire 50-50 a profiturilor nete între statul iranian şi un consorţiu de companii occidentale, iar acest consorţiu internaţional numit Iranian Oil Participants nu mai era format doar din britanici, ci era un gigant global cu companii americane, britanice, olan-deze şi franceze de Petrol.

Aceasta a fost o fereastră strategică de 25 de ani pentru ca Iranul să îşi construiască infrastructura.

Regele Mohammad Reza Shah Pahlavi a avertizat ferm Occidentul că acest contract expiră în 1979 şi nu va mai fi prelungit; dacă occidentalii vor continua să îşi exercite ingerinţele în treburile interne ale Iranului şi ale regiunii, vor pierde definitiv accesul la acest parteneriat. Acest ultimatum a aprins butoiul cu pulbere al resentimentelor cartelurilor din Vest împotriva Regelui.

3. Festivităţile de la Persepolis: expresia independenţei şi filosofiei civilizaţiei persană

Spre deosebire de dezinformările grosolane de pe internet, Festivităţile de la Persepolis, care marcau 2.500 de ani de monarhie, nu au fost o risipă. Organizate la propunerea vizionarului cărturar Shojaeddin Shafa, acestea au avut un buget controlat şi redus. Peste 60 de lideri ai lumii, regi şi preşedinţi au stat în spatele Regelui Iranului când acesta a vorbit lumii.

Banii cheltuiţi s-au întors înzecit în ţară prin contracte economice şi turism. Impactul cultural a fost atât de masiv încât, în acel an, peste 7.000 de familii din întreaga lume au pus numele de Cyrus sau Kourosh copiilor lor. Festivitatea a fost un mesaj global: Iranul a redevenit o supraputere independentă, o naţiune mândră, care nu mai putea fi tratată ca o marionetă de nicio forţă străină.

Etapa a II-a:
PLANIFICAREA COMPLOTULUI, TRĂDĂRILE INTERNE ŞI PRĂBUŞIREA (1973-1979)

1. Războiul psihologic: Cele 2.000 de articole mincinoase

În perioada cuprinsă între anii 1972 şi 1979, s-a declanşat un adevărat război mediatic coordonat. Peste 2.000 de articole pline de minciuni au fost publicate în presa occidentală pentru a denigra figura Regelui, stabilitatea economică şi serviciul secret SAVAK. În realitate, SAVAK şi-a făcut datoria cu brio ca serviciu de informaţii şi de securitate naţională, acţionând ca un scut de neclintit împotriva terorismului. Agenţii săi au neutralizat celule extremiste periculoase şi au arestat fanatici, care organizau „atentate teroriste” cu maşini capcană, bombe, asasinate şi atacuri sângeroase.

Toţi aceşti terorişti arestaţi de SAVAK au fost eliberaţi în 1979, iar după ce au ajuns să deţină posturi de conducere în noul regim islamic, au escaladat crimele la o scară infinit mai mare.

Una dintre cele mai mari minciuni fabricate de propaganda islamiştilor şi a extremei de stânga a fost aceea că în Iranul Şahului existau peste 30.000 de deţinuţi politici; o absurditate, în condiţiile în care, la apogeul său, numărul total al celor încarceraţi în penitenciare nu a depăşit niciodată 3.000 de persoane. Aceştia nu erau deţinuţi de opinie, ci indivizi radicalizaţi, arestaţi strict pentru activităţi subversive şi acte de terorism, fiind implicaţi direct în organizarea de atentate, contrabandă de arme şi acţiuni violente îm-potriva statului şi a civililor.

Pentru a amplifica această manipulare direct în casele iranienilor, serviciile bri-tanice au utilizat postul BBC Farsi, transformat într-un instrument agresiv de spălare a creierului, dezinformare şi manipulare a maselor, difuzând minciuni zilnice pentru a distruge încrederea publicului în Coroană. Decenii mai târziu, mulţi dintre aceşti jurnalişti de stânga au recunoscut public, cu regret, că au fabricat acele acuzaţii fiind cuprinşi de mirajul comunist sau fiind plătiţi de reţele externe.

2. Alianţa Roşie şi Neagră: Un paradox istoric sângeros

În Iran nu a existat o revoluţie populară legitimă, ci o revoltă orchestrată prin Alianţa Roşie şi Neagră, un paradox istoric profund ridicol. Pe de o parte, comuniştii din Partidul Tudeh (atei) şi gherilele marxist-islamice ale Mujahedinilor, s-au aliat cu islamiştii extremişti (a căror întreagă existenţă se rezuma strict la interpretarea dogmatică a divinităţii, a lui Allah şi a legii islamice). Două poluri total opuse, ateismul radical şi teocraţia absolută (unde totul se rezumă strict la Dumnezeu), şi-au dat mâna exclusiv din ură faţă de progresul adus de dinastia Pahlavi.

Aceste grupări teroriste au declanşat haosul pe străzi. Unul dintre cele mai abo-minabile acte a fost incendierea intenţionată a cinematografului Cinema Rex din Abadan, unde islamiştii au încuiat uşile din exterior şi au ars de vii peste 400 de oameni nevinovaţi, aruncând ulterior vina pe SAVAK pentru a incita populaţia săracă şi fanaticii religioşi. Aceşti extremişti au declarat deschis că din Iranul modern nu vor lăsa în urmă „decât cenuşă”.

3. Trădarea de la Guadeloupe şi recunoaşterea lui Richard Nixon

Independenţa petrolieră a Shahului a semnat sentinţa sa în birourile din Vest. În ianuarie 1979, în cadrul Conferinţei de la Guadeloupe, preşedintele american Jimmy Carter, alături de liderii Marii Britanii, Franţei şi Germaniei, au decis în secret să îl sacrifice pe Regele Iranului. Documentele arată că „zeci de milioane de dolari au fost canalizaţi direct pentru logistica, propaganda şi susţinerea reţelei lui Ruhollah Khomeini” pentru a pune în aplicare planul scris în Occident.

Singurul lider şi aliat american adevărat, care a înţeles dimensiunea acestei greşeli, a fost fostul preşedinte Richard Nixon. Acesta a recunoscut şi a declarat de mai multe ori în mass-media că decizia administraţiei Carter de a-şi trăda un aliat atât de loial şi puternic precum Mohammad Reza Pahlavi a fost o eroare istorică catastrofală, o trădare, pe care Statele Unite nu ar fi trebuit să o comită niciodată.

Pentru a evita un război civil sângeros, Regele a ales demnitatea şi a părăsit ţara.

4. Lovitura finală de cuţit: Trădarea lui Fardoust

Prăbuşirea finală a avut loc pe 22 februarie 1979, când glorioasa armată iraniană a fost înjunghiată pe la spate. Generalul Hossein Fardoust, prietenul din copilărie şi confidentul Shahului, cel care deţinea frâiele informaţiilor statului, a ales calea trădării şi a negociat pe ascuns cu liderii revoltei. În Consiliul Suprem al Armatei, Fardoust a impus emiterea ordinului de „neutralitate a armatei”, dezarmând şi paralizând o forţă militară de elită, care ar fi putut instaura ordinea în câteva ore. Această trădare internă a lăsat ţara fără apărare în faţa invaziei Alianţei Roşie şi Neagră (islamişti, comuniştii şi marxişti-islamiştii de la Mujahedini).

Etapa a III-a:
ERA ANARHIEI, TERORISMUL PROXY ŞI LUAREA DE OSTATICI REGIONALĂ (1979-2026)

După căderea monarhiei, previziunile Şahului s-au adeverit instantaneu. Imediat după ce a preluat puterea, regimul islamic a declanşat un masacru sistematic împotriva pilonilor statului modern iranian: au fost executaţi cu cruzime miniştri de elită, precum fostul prim ministru Amir-Abbas Hoveyda, alături de sute de intelectuali şi tehnocraţi. Totodată, noul regim a decapitat forţele armate imperiale, decimând şi executând toţi capii şi generalii de armată, care reprezentau scutul de apărare al ţării. În faţa acestor epurări barbare şi a execuţiilor sumare, Occidentul a rămas un simplu spectator tăcut şi pasiv.

Marea masă a poporului iranian asistase iniţial imparţială şi pasivă la această rebeliune, refuzând să creadă că o armată imperială atât de puternică ar putea fi vreodată învinsă de extremişti islamici, marxişti-islamiştii şi comunişti. Pentru a-şi legitima forţat controlul, islamiştii au orchestrat rapid un referendum controlat, fără nicio supraveghere internaţională, bazat pe o fraudă matematică absurdă: regimul a raportat peste 22 de milioane de voturi „pentru”, în condiţiile în care numărul total al iranienilor cu drept de vot era de doar aproximativ 18 milioane.

Imediat după această farsă, regimul a emis legea obligativităţii hijabului, declanşând instantaneu revolta femeilor iraniene. Peste două milioane de femei curajoase au inundat străzile din Iran într-un protest masiv pentru libertate, fiind însă crunt persecutate, bătute şi arestate de miliţiile islamice.

În faţa acestei rezistenţe populare, mullahii au realizat că fanatismul lor totalitar nu le oferea nicio pregătire pentru a guverna o ţară atât de bogată şi complexă, fiind incapabili să controleze populaţia prin metode paşnice. Salvarea lor a venit prin instru-mentalizarea războiului Iran – Irak.

Saddam Hussein plănuise o invazie fulgerătoare, sperând să ocupe rapid provincia Khuzestan, după ce a văzut cum capii armatei iraniene fuseseră masacraţi de islamiştii de la Teheran. Totuşi, bravura şi rezistenţa eroică a armatei naţionale iraniene i-au prăbuşit complet planurile, militarii reuşind să respingă şi să elimine forţele invadatoare de pe pământul sfânt al patriei.

Deşi Saddam a cerut public încetarea focului şi încheierea păcii încă de la începutul invaziei şi de mai multe ori pe parcursul conflictului, Khomeini a refuzat cu încăpăţânare orice acord. El a pus intenţionat paie pe foc şi a prelungit sângerosul conflict timp de opt ani, folosind războiul ca pe un paravan ideal pentru a instaura teroarea internă. Această decizie criminală a aruncat Iranul în colaps economic, lăsând în urmă teritorii complet distruse.

Într-un act de o cruzime greu de imaginat, regimul a trimis pe front mii de copii şi adolescenţi de doar 12-13 ani, folosiţi drept carne de tun pentru a curăţa câmpurile de mine. Acest sacrificiu barbar a contribuit decisiv la bilanţul tragic de milioane de victime din ambele părţi.

Ulterior, regimul islamic i-a eliminat şi executat cu aceeaşi cruzime şi pe toţi foştii lor aliaţi de stânga, comunişti şi mujahedini în epurările sângeroase din anii 1981-1983, demonstrând că reacţiunea neagră foloseşte uneltele roşii doar pentru a prelua puterea, după care le distruge. Din acel moment, conceptul de „interes naţional al Iranului” a fost îngropat, fiind înlocuit de ideologia periculoasă a „exportului de revoluţie islamică”.

1. Grupările teroriste precum Hamas şi Hezbollah:
Unităţile de teroare şi scuturile umane

Regimul ilegitim de la Teheran a transformat avuţia naţională, veniturile din petrol şi hrana poporului iranian în combustibil pentru motorul terorismului internaţional. Finanţarea şi înarmarea grupărilor proxy precum Hezbollah în Liban, Hamas şi Jihadul Islamic în Palestina, rebelii Houthi în Yemen şi Hashd al-Shaabi în Irak, Zeynabiyoun din Afghanistan şi Fatemiyoun din Pakistan au aruncat Orientul Mijlociu într-un război perpetuu.

Astăzi, adevărul despre aceste grupări este vizibil pentru întreaga lume; Hamas şi Hezbollah nu sunt susţinuţi nici măcar de cetăţenii de rând din Palestina şi Liban, ci doar de o mică parte, care sunt îndoctrinaţi şi spălaţi pe creiere de aceşti terorişti, majoritatea de la vârste mici şi din familii defavorizate. Aceste mişcări teroriste îşi ţin propriile popoare ostatice ca „scuturi umane”. Palestinienii simpli, strămutaţi din cauza conflictelor şi care nu împărtăşesc ideologia Hamas, au declarat public în repetate rânduri că armata israeliană a respectat protocoalele de război, oferind avertismente înaintea atacurilor şi evacuându-i în zone sigure.

În schimb, teroriştii Hamas au capturat ajutoarele umanitare şi camioanele cu apă trimise ca sprijin internaţional şi le-au vândut la preţuri exorbitante propriilor cetăţeni din Gaza! Hamas îşi sapă în mod sistematic reţeaua de tuneluri sub şcoli, moschei şi spitale şi lansează rachete din zone rezidenţiale, provocând intenţionat victime civile pentru a da vina pe Israel şi a manipula opinia publică mondială prin propaganda mass-mediei de stânga. De asemenea, în sudul Libanului, populaţia epuizată de război cere plecarea trupelor Hezbollah, care au sacrificat economia şi securitatea ţării lor pentru supravieţuirea regimului de la Teheran şi ideologia lor islamică dăunătoare. Spre deosebire de aceste mişcări proxy, Republica Islamică din Iran a transformat controlul asupra întregii ţări, de 47 de ani încoace, într-o ocupaţie internă brută. Este important de subliniat că, din populaţia totală, aproximativ 90 de milioane de locuitori ai Iranului, la care se adaugă o diasporă masivă de aproape 10 milioane de oameni, doar un procent infim, estimat între 3% şi 5%, reprezintă cu adevărat simpatizanţii acestui regim totalitar. Această minoritate privilegiată profită direct de pe urma banilor şi re-surselor poporului iranian, având tot interesul ca regimul să supravieţuiască. La fel ca în cazul Hamas, o întreagă naţiune este practic ţinută ostatică de o oligarhie radicală, care îşi foloseşte propriul popor pentru a-şi finanţa agenda distructivă.

Tocmai din acest motiv, poporul iranian nu se poate elibera singur şi are nevoie urgentă de ajutor extern. Istoria recentă a demonstrat determinarea incredibilă a cetăţenilor, dar şi cruzimea fără margini a dictaturii de la Teheran: în ianuarie 2026, o mişcare de proporţii istorice a cuprins ţara, cu o participare şi susţinere estimată la peste 25 de milioane de iranieni în 31 de provincii şi peste 450 de oraşe. Răspunsul regimului islamic a fost de o brutalitate apocaliptică, atacând protestatarii paşnici cu arme şi muniţie de război; doar în masacrul din noaptea de 8 spre 9 ianuarie, peste 40.000 de iranieni au fost ucişi în decurs de numai 8 ore. O populaţie civilă, oricât de curajoasă, nu poate lupta cu mâinile goale împotriva unei maşinării de război teroriste.

Intervenţia şi sprijinul comunităţii internaţionale sunt vitale, aşa cum au fost de-a lungul istoriei în momentele de cotitură ale omenirii: Statele Unite şi-au câştigat independenţa graţie ajutorului militar primit de la Franţa, iar Europa a scăpat de sub jugul Germaniei naziste doar atunci când Aliaţii s-au unit într-un front comun pentru a-l doborî pe Hitler. Astăzi, poporul iranian cere acelaşi tip de solidaritate globală pentru a pune capăt dictaturii islamice şi a aduce pacea în regiune.

2. Umbra terorismului atomic şi pericolul apocaliptic al pactizării

Astăzi, în anul 2026, după decenii de ezitări din partea Occidentului, mai multe ţări mândre din regiune au ajuns în sfârşit la aceeaşi concluzie, pe care, până acum, doar Israelul o susţinea cu fermitate: „regimul islamic de la Teheran nu este reformabil şi trebuie să dispară complet pentru siguranţa lumii.”

Cel mai mare pericol actual nu este apariţia unui „vid de putere” în Iran, ci riscul ca acest regim extremist să obţină arma finală. Republica Islamică a ajuns în prezent la peste 400 kg de uraniu îmbogăţit la nivelul de 60% şi se află la un pas de construirea bombei atomice. Dacă comunitatea internaţională nu acţionează astăzi, în 2026, pentru înlăturarea acestui regim şi dacă în viitor va ajunge la putere în Statele Unite un preşedinte cu o viziune slabă şi tolerantă (în stilul doctrinelor lui Barack Obama sau Joe Biden), această clică tero-religioasă va avea timp să se reconstruiască. Odată ce vor construi bomba atomică, ei vor şantaja întreaga lume şi, într-un delir ideologic, vor ataca militar şi atomic întreaga regiune şi mapamondul, aşa cum au demonstrat şi în lunile trecute, bombardând împreună cu grupările proxy 13 ţări din regiune. Aceasta nu este o simplă teorie; acesta este scopul final al unui regim, care, încă din prima zi, a jurat distrugerea civilizaţiei actuale.

Etapa a IV-a:
BOOMERANGUL SE ÎNTOARCE ÎN INIMA EUROPEI

Groapa, pe care ţările europene şi America au săpat-o în 1979 pentru Mohammad Reza Shah Pahlavi, a devenit astăzi o capcană adâncă pentru ele însele. Insecuritatea, teroarea şi războaiele succesive declanşate de regimul de la Teheran, în special în Orientul Mijlociu, dar şi conflictele create de islamişti şi occidentali în Africa, au trimis valuri uriaşe de milioane de imigranţi şi refugiaţi spre graniţele Occidentului.

Sub umbra anilor de guvernări de stânga şi politici socialiste din Marea Britanie, precum şi a politicilor oarbe de tip „porţi deschise” din Germania şi Franţa, milioane de migranţi radicalizaţi şi nuclee ale islamului politic au pătruns în structura demografică a Europei. Rezultatul acestei erori strategice a Vestului este extrem de vizibil astăzi, în anul 2026:

Paralizia sistemului de asistenţă socială:

Astăzi, bugetele uriaşe şi taxele mari plătite de cetăţenii europeni sunt folosite pentru a acoperi costurile de subzistenţă, locuinţele şi ajutoarele sociale ale familiilor numeroase de migranţi, care refuză în mod sistematic integrarea şi munca, trăind exclusiv din sistemul de asistenţă socială al Vestului.

Zonele de excludere (No-go zones):

În marile oraşe din Franţa, Germania, Suedia şi Anglia s-au format cartiere, în care poliţia naţională nu mai are curajul să intre. Legea Sharia a înlocuit legile civile europene, iar siguranţa urbană a fost complet distrusă.

Ameninţarea la adresa civilizaţiei:

Islamul politic, alimentat de fondurile trimise de regimurile extremiste, reprezintă astăzi o ameninţare directă la adresa democraţiei, a libertăţii de exprimare şi a valorilor seculare europene. Occidentul a înlăturat un Rege, care era un gardian al civilizaţiei, iar acum este obligat să lupte în propria casă cu monstrul, căruia i-a dat viaţă.

CONCLUZIE:
SOLIDARITATEA NAŢIONALĂ ŞI REVENIREA PILONULUI DE STABILITATE

Istoria contemporană a demonstrat cu linii de sânge că înlăturarea monarhiei pa-triotice, tehnocrate şi puternice a dinastiei Pahlavi din Iran nu a fost o simplă schimbare de regim la Teheran, ci declanşarea unei ere a terorii, a exodului, a insecurităţii globale şi a crizei identitare a Occidentului. Preţul trădării lui Mohammad Reza Shah Pahlavi este un Orient Mijlociu înecat în sânge şi o Europă paralizată în ghearele extremismului.

Cu toate acestea, în anul 2026, sfârşitul acestei nopţi întunecate este aproape. Regimul opresiv, corupt şi terorist al Republicii Islamice, care a ocupat abuziv Iranul, se află în cea mai slabă poziţie din istoria sa şi îşi trăieşte ultimele clipe. Poporul iranian luptă astăzi prin „solidaritate naţională”, unitate istorică şi o conştiinţă deplină pentru răsturnarea acestei dictaturi.

Cheia restabilirii stabilităţii în Orientul Mijlociu, a desfiinţării reţelelor de terorism regional şi a salvării Europei de criza islamului politic constă în susţinerea centralităţii Prinţului Moştenitor Reza Pahlavi, succesorul legitim al Regelui defunct şi nepot al Marelui Reza Shah, care nu vine ca rege impus, ci ca lider al tranziţiei recunoscut de majoritatea poporului iranian, urmând ca poporul iranian să decidă prin referendum, sub supravegherea instituţiilor internaţionale, viitoarea formă de stat: Monarhie parla-mentară sau republică.

Prinţul Reza Pahlavi a prezentat deja lumii un plan clar, pas cu pas, pentru viitorul Iranului, care garantează integritatea teritorială a ţării, stabilizarea instituţiilor şi securizarea ţării pe lângă referendumul menţionat.

Planul pentru perioada de tranziţie a fost realizat împreună cu aproximativ 80 de specialişti din diverse domenii şi prezentat public lumii.

Pentru cei interesaţi, puteţi studia în engleză pe platforma creată de echipa prinţului Reza Pahlavi proiectul Iran Prosperity Project şi caietul de sarcini cu toate informaţiile şi paşii stabiliţi pentru toate perioadele de tranziţie şi normalizare.

Iranul a fost, este şi va rămâne de o valoare şi importanţă strategică la nivel re-gional şi mondial datorită aşezării şi poziţiei sale geopolitice şi bogăţiilor sale în resurse energetice, fapt ce atrage interese externe divergente: pe de o parte, axe geo-politice (precum Rusia şi China), care profită de pe urma tensionării zonei, iar pe de altă parte, state democratice şi aliaţi regionali (precum Israelul sau puterile occiden-tale), a căror securitate depinde direct de înlăturarea acestui regim şi de stabilizarea Orientului Mijlociu. Dar poporul iranian este ferm convins că, aşa cum a arătat istoria până acum, nimeni nu a putut sta în faţa dorinţei unui popor unit, chiar dacă jocurile şi cărţile sunt făcute de cei care conduc lumea noastră. Datorită voinţei şi unităţii poporului iranian, balanţa se va înclina spre dorinţa majorităţii iranienilor – şi anume: înlăturarea regimului islamic şi reinstaurarea monarhiei iraniene, cea mai veche monarhie a lumii, începută cu încoronarea regelui Cyrus the Great acum 2.585 de ani. Rege, care a dat lumii drepturile omului acum 25 de secole şi a abolit sclavia în cel mai mare imperiu existent până acum… Doar că, cu ajutor extern dat poporului iranian, numărul victimelor va fi mai mic.

Revenirea doctrinei naţionalismului constructiv Pahlavi la Teheran este singura cale de a reda Iranului măreţia, prosperitatea, bucuria şi libertatea, şi de a readuce pilonul de securitate pe scena mondială. Istoria a predat în cele din urmă o lecţie dură tuturor trădătorilor interni şi complotiştilor străini: fără un Iran puternic şi monarhic, lumea nu va cunoaşte liniştea.