Cam Fl (rtr) dr. Sorin LEARSCHI^

Rezumat. Articolul analizează rivalitatea sistemică dintre Statele Unite şi China ca axă structurantă a ordinii internaţionale post-2020 şi examinează modul, în care această competiţie se proiectează asupra spaţiului euroatlantic, asupra României şi asupra bazinului Mării Negre. Pornind de la transformarea relaţiei bilaterale americano-chineze din interdependenţă economică profundă într-o confruntare strategică multidimensională, lucrarea argumentează că noua configuraţie de putere nu este una pur bipolară, ci o ordine fragmentată, în care competiţia marilor puteri se suprapune peste un război de uzură în Ucraina şi peste o reconfigurare a alianţelor regionale. Studiul susţine că România ocupă o poziţie de interfaţă: aliat de prim rang al SUA şi stat de frontieră al NATO şi UE, dar şi destinaţie a proiecţiei economice chineze în Europa Centrală şi de Est. Analiza propune trei scenarii de evoluţie pe termen mediu şi formulează recomandări de politică externă şi de securitate, cu accent pe valorificarea rolului României ca nod geopolitic în Marea Neagră.

Cuvinte-cheie: SUA; China; ordine mondială; multipolaritate; România; Marea Neagră; NATO; flanc estic; securitate

INTRODUCERE

Deceniul, care a urmat anului 2020, a comprimat, într-un interval scurt, mai multe rupturi de sistem. Pandemia de COVID-19 a expus fragilitatea lanţurilor globale de aprovizionare, invazia Rusiei în Ucraina din februarie 2022 a readus războiul de mare intensitate pe continentul european, iar competiţia dintre Statele Unite şi China a trecut pragul de la frecare comercială la rivalitate strategică declarată. Aceste trei dinamici nu au evoluat în paralel, ci s-au întrepătruns, accelerând erodarea ordinii unipolare consolidate după 1991 şi împingând sistemul internaţional către o configuraţie mai disputată şi mai puţin previzibilă.

Premisa acestui articol este că binomul SUA – China constituie axa, în jurul căreia se reorganizează ierarhiile de putere ale secolului XXI. Spre deosebire de bipolaritatea Războiului Rece, raportul dintre Washington şi Beijing îmbină o interdependenţă economică densă cu o confruntare deschisă în domeniile tehnologic, militar şi normativ. Decuplarea totală a celor două economii rămâne improbabilă¹, însă „de-riscarea” selectivă a devenit politică oficială atât la Washington, cât şi în capitalele europene. Această ambivalenţă, cooperare şi competiţie simultane definesc textura noii ordini.

Relevanţa temei pentru securitatea europeană decurge din faptul că efectele com-petiţiei globale nu se opresc la Pacificul de Vest. Ele se transmit prin lanţuri de aprovi-zionare, prin investiţii în infrastructură critică, prin standarde tehnologice şi prin presiunea exercitată asupra coeziunii transatlantice. Pentru statele de pe flancul estic al NATO, aceste efecte se cumulează cu ameninţarea rusă directă, generând o ecuaţie de securitate cu mai multe necunoscute simultane.

Includerea României şi a Mării Negre în analiză nu este o circumstanţă. România este un stat de frontieră al Uniunii Europene şi al Alianţei Nord-Atlantice, vecin direct al Ucrainei şi gazdă a unor dintre cele mai importante facilităţi militare americane de pe continent. Marea Neagră a încetat să mai fie un lac periferic şi a devenit un teatru de contestare, în care se intersectează securitatea maritimă, rutele energetice, cablurile submarine şi coridoarele comerciale dintre Asia şi Europa. Studierea modului, în care competiţia SUA – China se reflectă în acest spaţiu, oferă o perspectivă privilegiată asupra poziţiei unui stat mijlociu într-o ordine aflată în recompunere.

Din punct de vedere metodologic, articolul adoptă o abordare calitativă, întemeiată pe analiza documentelor strategice oficiale, a datelor economice şi a literaturii de relaţii internaţionale şi studii de securitate. Argumentul se construieşte deductiv, de la nivelul sistemic al rivalităţii bipolare emergente către nivelul regional al Mării Negre şi nivelul statal al opţiunilor de politică ale României, iar partea finală recurge la metoda scenariilor pentru a explora traiectorii plauzibile pe termen mediu.

RIVALITATEA STRATEGICĂ SUA – CHINA ÎN NOUA ORDINE MONDIALĂ

De la interdependenţă la competiţie sistemică

Normalizarea relaţiilor sino-americane după 1979 şi, ulterior, aderarea Chinei la Organizaţia Mondială a Comerţului în 2001 au fost guvernate de pariul occidental al „angajării”: ideea că integrarea economică va atrage liberalizarea politică şi convergenţa normativă. Patru decenii mai târziu, acel pariu este considerat eşuat la Washington. China a devenit a doua economie a lumii şi principala putere manufacturieră, dar fără a-şi modifica regimul politic, ceea ce a determinat o reevaluare bipartizană a relaţiei-cheie, cea a competiţiei strategice.

Inflexiunea s-a produs în jurul anului 2017, când documentele strategice americane au reclasificat China drept rival sistemic, iar tarifele introduse în 2018 au inaugurat un război comercial, care, cu intermitenţe, continuă şi astăzi. Sub a doua administraţie Trump, escaladarea tarifară din 2025 a atins niveluri fără precedent, urmată de o serie de negocieri, care au dus la un armistiţiu fragil. Hotărârea Curţii Supreme din februarie 2026, care a limitat temeiul legal al unor tarife², şi acordul comercial din toamna anului 2025 au consolidat un model de „comerţ administrat”, în care relaţia rămâne tensionată, dar este gestionată prin aranjamente punctuale.³

Dimensiunile rivalităţii: economică, tehnologică, militară

Competiţia se desfăşoară pe trei planuri interconectate. În plan economic, miza o constituie rezilienţa lanţurilor de aprovizionare şi reducerea dependenţelor critice; ambele puteri instrumentalizează interdependenţa, transformând fluxurile comerciale şi financiare în pârghii de presiune. În plan tehnologic, confruntarea se concentrează asupra semiconductorilor de ultimă generaţie, inteligenţei artificiale, reţelelor 5G şi mineralelor rare, domenii, în care controalele la export şi restricţiile reciproce au devenit instrumente de politică externă de ultimă oră. În plan militar, modernizarea accelerată a forţelor armate chineze şi extinderea capabilităţilor navale şi de rachete în Indo-Pacific provoacă o reducere directă a supremaţiei militare americane în regiune.

Aceste planuri nu pot fi separate. Restricţiile asupra exporturilor de cipuri avansate au, simultan, o raţiune economică şi una militară, întrucât aceleaşi tehnologii alimentează atât economia civilă, cât şi sistemele de armament. Tocmai această fuziune dintre secu-ritate şi economie deosebeşte rivalitatea actuală de competiţiile interstatale anterioare şi complică sarcina statelor terţe, nevoite să navigheze între presiuni contradictorii.

Implicaţii pentru arhitectura globală de securitate

Configuraţia, care rezultă, nu este o bipolaritate clasică, ci o ordine fragmentată. China şi Rusia au consolidat un parteneriat „fără limite” declarat, fără a deveni însă o alianţă formală; o serie de puteri mijlocii, de la India la Turcia, practică o aliniere variabilă, refuzând să se încadreze ferm într-o tabără. Instituţiile multilaterale moştenite din 1945 funcţionează tot mai des în regim de blocaj, în timp ce formate alternative, precum BRICS extins sau Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, oferă Beijingului platforme pentru proiecţia influenţei.

Pentru securitatea globală, consecinţa imediată este creşterea riscului de eroare de calcul în zonele de contact direct: strâmtorile Malacca şi Taiwan, Marea Chinei de Sud, dar şi teatre secundare, în care interesele celor două puteri se intersectează indirect. Difu-ziunea competiţiei către regiuni periferice, inclusiv către vecinătatea estică a Europei, transformă conflictele locale în terenuri de testare a echilibrului global al puterii.

RECONFIGURAREA SPAŢIULUI EUROATLANTIC
ÎN CONTEXTUL COMPETIŢIEI GLOBALE

Consolidarea rolului NATO

Războiul din Ucraina a repus apărarea colectivă în centrul raţiunii de a fi a NATO. Aderarea Finlandei şi Suediei a extins flancul nordic, iar deciziile succesive de întărire a posturii pe flancul estic au transferat greutatea strategică a Alianţei către est. Summitul de la Haga din 2025 a marcat un punct de cotitură prin angajamentul aliaţilor de a aloca 5% din PIB pentru apărare şi rezilienţă⁴, o ţintă fără precedent, care reflectă atât presiunea americană pentru o repartizare mai echitabilă a poverii, cât şi conştientizarea europeană a propriei vulnerabilităţi.

Totodată, NATO se confruntă cu o tensiune internă structurală: în timp ce ameninţarea imediată vine dinspre Rusia, atenţia strategică a Washingtonului se reorientează tot mai mult spre Indo-Pacific şi spre competiţia cu China. Această reorientare alimen-tează, în Europa, dezbaterea privind sustenabilitatea garanţiei de securitate americane şi necesitatea unei contribuţii europene sporite.

Uniunea Europeană între Washington şi Beijing

Uniunea Europeană a formulat faţă de China o triplă caracterizare, partener, concurent economic şi rival sistemic, care surprinde ambiguitatea poziţiei sale. Beijingul rămâne un partener comercial indispensabil, însă dependenţele acumulate în domenii precum mineralele rare, panourile solare şi produsele farmaceutice de bază au declanşat o politică de „de-riscare” menită să reducă vulnerabilităţile fără a recurge la decuplare.

Conceptul de autonomie strategică, promovat îndeosebi de Franţa, exprimă aspi-raţia europeană de a-şi asigura capacitatea de a acţiona independent. În practică, însă, dependenţa de garanţia de securitate americană şi divergenţele dintre statele membre limitează această ambiţie. Pe agenda Consiliului European, întărirea pieţei unice, competitivitatea industrială şi reducerea preţurilor la energie au devenit teme recurente, formulate explicit ca răspuns la presiunea concurenţială exercitată deopotrivă de China şi de Statele Unite.

Implicaţii pentru statele de pe flancul estic

Statele din Europa Centrală şi de Est resimt competiţia globală printr-o grilă spe-cifică, în care prioritatea absolută rămâne descurajarea Rusiei. Pentru aceste capitale, legătura transatlantică este existenţială, iar prezenţa militară americană pe teritoriul lor constituie principalul garant al securităţii. În consecinţă, tendinţa dominantă este de aliniere fermă la poziţiile Washingtonului, inclusiv în chestiuni privind tehnologia şi infrastructura critică, chiar şi atunci când aceasta implică renunţarea la oportunităţi economice oferite de Beijing.

Eterogenitatea regiunii rămâne însă reală. În timp ce majoritatea statelor baltice şi a celor din zona Mării Negre au adoptat o linie de prudenţă accentuată faţă de China, unele guverne, precum cel al Ungariei, au continuat să cultive legături economice strânse cu Beijingul, ilustrând limitele unei poziţii europene unitare.

ROMÂNIA ÎN ECUAŢIA STRATEGICĂ SUA – CHINA

Alinierea la parteneriatul transatlantic

Politica externă a României se sprijină pe trei piloni declaraţi constant: apartenenţa la Uniunea Europeană, apartenenţa la NATO şi Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, instituit în 1997. Alegerea, în mai 2025, a preşedintelui Nicuşor Dan a confirmat această orientare după o perioadă de turbulenţă politică, marcată de anularea scrutinului din 2024, pe fondul suspiciunilor de interferenţă externă⁵. Noul preşedinte a definit apro-fundarea relaţiei cu Washingtonul drept prioritate, iar Strategia Naţională de Apărare 2025-2030 a articulat ambiţia României de a deveni o putere de referinţă în Europa de Sud-Est.⁶

Această ambiţie comportă însă un cost. Atingerea ţintei de 5% din PIB pentru apărare presupune un efort bugetar considerabil într-un context de constrângeri fiscale, iar consolidarea statutului de furnizor regional de securitate impune investiţii susţinute în capabilităţi şi în industria de apărare. Tensiunea dintre aspiraţia strategică şi capacitatea financiară constituie una dintre liniile de fractură ale politicii româneşti de securitate.

Relaţiile economice şi tehnologice cu China: oportunităţi şi limitări

Relaţia economică dintre România şi China este modestă în raport cu potenţialul invocat retoric. Investiţiile chineze cumulate au fost estimate la circa 410 milioane de dolari, fiind concentrate în energie regenerabilă, telecomunicaţii şi componente auto⁷. Proiecte de anvergură anunţate de-a lungul anilor, de la reactoarele de la Cernavodă la centrale şi infrastructuri de transport, fie au fost abandonate, fie au fost reorientate către parteneri occidentali, pe fondul alinierii securitare a Bucureştiului.

România a participat la formatul de cooperare China – Europa Centrală şi de Est, însă, asemenea altor state din regiune, a redus treptat amploarea angajamentului, pe măsură ce atractivitatea modelului chinez s-a diminuat⁸. Oportunităţile comerciale rămân reale, în special pentru exporturi şi pentru atragerea de capital în sectoare necritice, dar marja de manevră este îngustată de considerente de securitate şi de presiunea coor-donării cu aliaţii.

Infrastructura critică, securitatea energetică şi tehnologică

Decizia cea mai elocventă a României privind competiţia tehnologică a fost adop–tarea legislaţiei privind securitatea reţelelor 5G, care condiţionează participarea furnizorilor de avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, şi a exclus, de facto, furnizorii cu risc ridicat din infrastructura critică.⁹ Această măsură, anticipând tendinţe ulterioare la nivel eu-ropean, a aliniat Bucureştiul la abordarea americană şi a transmis un semnal clar privind prioritatea securităţii în raport cu costurile.

Tendinţa nu este izolată. Germania a anunţat eliminarea componentelor critice ale furnizorilor chinezi din nucleul reţelelor 5G până la finalul anului 2026¹⁰, confirmând o convergenţă europeană în direcţia eliminării riscurilor tehnologice. În domeniul energetic, prioritatea României este diversificarea surselor şi valorificarea resurselor proprii de pe platforma continentală a Mării Negre, ceea ce leagă direct securitatea energetică de controlul asupra spaţiului maritim.

România ca actor regional în Marea Neagră

Din perspectiva studiilor de securitate internaţională, poziţia geografică a României poate fi interpretată ca un multiplicator al relevanţei strategice, însă numai în măsura, în care este integrată într-un ansamblu coerent de capabilităţi, alianţe şi funcţii operaţionale.

Localizarea sa la intersecţia dintre spaţiul central-european, regiunea balcanică şi bazinul extins al Mării Negre plasează România într-o zonă de contact între ordinea de securitate euroatlantică şi areale caracterizate de competiţie strategică, instabilitate şi proiecţie de putere revizionistă. În termeni geopolitici, această poziţionare transformă teritoriul românesc într-un spaţiu de importanţă critică pentru logica de descurajare înaintată şi pentru arhitectura de apărare colectivă a NATO pe flancul estic. Totuşi, re-levanţa geostrategică nu este un atribut automat al geografiei, ci rezultatul unui proces de securitizare instituţională şi de integrare funcţională în cadrul dispozitivului aliat.

În acest cadru, baza aeriană „Mihail Kogălniceanu” poate fi înţeleasă ca o infra-structură de tip hub strategic, esenţială pentru mobilitatea militară, prepoziţionarea forţelor, susţinerea logistică şi consolidarea posturii de forward presence a Statelor Unite şi a NATO în regiunea Mării Negre. Extinderea sa semnalează nu doar sporirea densităţii operaţionale a Alianţei în proximitatea spaţiului contestat, ci şi reconfigurarea României ca platformă de proiecţie strategică şi ca element de etanşare defensivă a frontierelor estice ale sistemului euroatlantic.

Cu toate acestea, calificarea României drept „furnizor net de securitate” necesită o abordare analitică nuanţată. Deşi statul român contribuie în mod real la producerea securităţii regionale prin facilitarea prezenţei aliate, participarea la mecanisme de descurajare şi consolidarea rezilienţei flancului estic, această contribuţie rămâne profund ancorată într-un raport de interdependenţă asimetrică faţă de resursele, garanţiile şi capacitatea de escaladare controlată ale principalilor actori ai Alianţei.

În consecinţă, statutul strategic al României derivă nu din autonomia militară deplină, ci din capacitatea sa de a deveni un pivot geostrategic în logica echilibrului regional şi a gestionării ameninţărilor emergente din vecinătatea sa estică. Această pozi–ţionare îi conferă un potenţial sporit de relevanţă politică şi strategică, dar o expune, în acelaşi timp, la dinamica volatilă a competiţiei dintre marile puteri şi la riscurile inerente statutului de stat de frontieră într-un sistem de securitate aflat sub presiune.

MAREA NEAGRĂ CA SPAŢIU GEOPOLITIC DE INTERES MAJOR

Importanţa geostrategică în competiţia globală

Marea Neagră concentrează o densitate neobişnuită de mize strategice pe o suprafaţă restrânsă. Bazinul vehiculează o parte însemnată a exporturilor ruseşti de petrol şi cereale, găzduieşte resurse energetice offshore aflate în curs de dezvoltare şi constituie un segment al coridoarelor comerciale emergente dintre Asia şi Europa. Disfuncţiile din acest spaţiu se propagă rapid către securitatea alimentară a Africii de Nord şi a Orientului Mijlociu, către diversificarea energetică europeană şi către stabilitatea flancului estic al NATO.

Recunoaşterea acestei centralităţi s-a tradus instituţional prin prima Strategie a Uniunii Europene pentru Marea Neagră, adoptată în mai 2025, care a încadrat bazinul drept regiune cu un nivel sporit de contestare geopolitică şi a prioritizat protecţia infrastructurii critice, a porturilor dunărene şi a cablurilor submarine.¹¹

Prezenţa militară americană şi rolul României

Negarea accesului maritim s-a impus drept conceptul operaţional central al tea-trului strategic din Marea Neagră, redefinind raportul dintre superioritatea navală con-venţională şi capacitatea efectivă de control al spaţiului maritim. În mod tradiţional, dominaţia pe mare a fost asociată cu masa critică de platforme navale, cu superioritatea de foc şi cu capacitatea de a proiecta forţă la distanţă. Evoluţiile recente au demonstrat însă că, în anumite condiţii, un actor inferior din punct de vedere convenţional poate restrânge semnificativ libertatea de acţiune a unui adversar superior prin utilizarea inteligentă a unor capabilităţi asimetrice, flexibile şi relativ ieftine. În cazul Ucrainei, combinarea sistemelor maritime fără echipaj cu rachete de coastă a generat un efect de anti-access / area denial de facto, suficient pentru a eroda libertatea operaţională a Flotei ruse din Marea Neagră şi pentru a o constrânge să îşi redistribuie activele către porturi mai sigure, inclusiv în afara proximităţii imediate a teatrului de operaţiuni contestat. Analize recente arată că utilizarea dronelor navale şi a atacurilor cu rachete a contribuit la deplasarea corpului principal al flotei ruse din Crimeea către Novorossiysk, reducând capacitatea Moscovei de a controla nord-vestul Mării Negre şi de a perturba permanent coridoarele maritime ucrainene¹² .

Această transformare are implicaţii strategice mai ample, întrucât sugerează că războiul naval contemporan din bazinul pontic nu mai este structurat exclusiv în jurul platformelor clasice, ci în jurul capacităţii de a impune costuri, incertitudine şi risc operaţional disproporţionat. Cu alte cuvinte, negarea accesului nu presupune neapărat obţinerea controlului deplin asupra mării, ci blocarea utilizării sale nestingherite de către adversar. În acest registru, succesul ucrainean nu constă doar în degradarea materială a unor active navale ruseşti, ci mai ales în alterarea comportamentului strategic al flotei adverse, forţată să opereze mai precaut, mai dispersat şi la o distanţă mai mare faţă de zonele de interes critic. Acest lucru a influenţat nu doar ecuaţia militară, ci şi dimensiunea economică a conflictului, prin facilitarea menţinerii unor rute maritime esenţiale pentru exporturile ucrainene şi prin diminuarea presiunii navale ruse asupra litoralului ucrainean¹³.

În paralel, statele aliate riverane au început să răspundă prin mecanisme de coor-donare regională mai robuste, ceea ce indică o adaptare instituţională la noile riscuri maritime generate de conflict. În acest context, constituirea grupului operativ trilateral pentru combaterea minelor de către România, Bulgaria şi Turcia¹⁴ reprezintă mai mult decât o iniţiativă tehnică de securizare a navigaţiei: ea exprimă emergenţa unei logici de securitate cooperativă între aliaţii riverani ai NATO, concentrată pe protejarea libertăţii de navigaţie, neutralizarea ameninţărilor persistente şi consolidarea rezilienţei regionale. Grupul MCM Black Sea Task Group¹⁵, formalizat printr-un memorandum semnat la Istanbul în ianuarie 2024 şi activ începând cu iulie 2024, are ca misiune principală su-pravegherea, identificarea şi neutralizarea minelor marine, precum şi activităţi conexe de căutare şi salvare pe mare¹⁶.

Prin urmare, dinamica strategică a Mării Negre indică o dublă transformare: pe de o parte, ascensiunea instrumentelor asimetrice de negare a accesului ca mecanism eficient de contestare a superiorităţii navale tradiţionale; pe de altă parte, intensificarea cooperării regionale între aliaţii riverani în vederea gestionării efectelor colaterale şi a riscurilor persistente ale conflictului. În acest nou cadru, securitatea maritimă nu mai poate fi înţeleasă exclusiv prin prisma confruntării directe dintre flote, ci trebuie analizată ca rezultat al interacţiunii dintre tehnologiile emergente, strategiile de interdicţie, rezilienţa infrastructurilor maritime şi capacitatea actorilor regionali de a construi formule de răspuns coordonat. Astfel, Marea Neagră devine nu doar un spaţiu de competiţie strategică, ci şi un laborator al transformării războiului naval contemporan¹⁷.

Dinamica regională: Rusia, Ucraina, Turcia

Echilibrul regional este modelat de trei vectori. Rusia rămâne principalul factor revizionist, recurgând la tactici hibride, la o „flotă din umbră” şi la ameninţări împotriva infrastructurii submarine. Ucraina s-a impus drept cea mai experimentată putere militară din Europa, capabilă de inovaţie rapidă în domeniul sistemelor autonome. Turcia păstrează un rol pivotal prin controlul asupra strâmtorilor, exercitat în temeiul Convenţiei de la Montreux, care plafonează prezenţa navelor de război ale statelor neriverane şi conferă Ankarei o pârghie pentru gestionarea accesului maritim.¹⁸

Această configuraţie plasează România într-o poziţie de echilibrist: dependentă de coordonarea cu Turcia pentru accesul aliat în bazin, expusă direct ameninţării ruse şi interesată de consolidarea Ucrainei ca tampon strategic. Absenţa unui armistiţiu cuprin-zător menţine regiunea într-un regim de conflict de joasă intensitate, cu episoade re-curente de escaladare.

INTERSECŢIA INTERESELOR SUA – CHINA ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

Proiecţia economică şi diplomatică a Chinei în Europa Centrală şi de Est

Spre deosebire de Rusia, China nu este un actor de securitate în Marea Neagră, ci unul economic şi diplomatic. Interesul Beijingului în regiune derivă din logica conec-tivităţii: porturile, terminalele şi nodurile logistice, care leagă pieţele asiatice de cele europene. Investiţiile chineze în infrastructură portuară şi energetică din Europa Centrală şi de Est, deşi mai modeste decât în Europa de Sud, urmăresc inserarea în arhitectura de transport a continentului.

Această proiecţie întâmpină însă o rezistenţă în creştere. Mecanismele de screening al investiţiilor străine, aliniate la nivel european, şi prudenţa securitară a statelor de fron–tieră au restrâns spaţiul de manevră al capitalului chinez în sectoarele critice. China ră-mâne, în regiune, un partener comercial relevant, dar un investitor strategic marginalizat.

Relevanţa coridoarelor comerciale, logistice şi energetice

Războiul din Ucraina a conferit o importanţă neaşteptată coridorului de mijloc, ruta trans-caspică, ce leagă Asia de Europa, ocolind teritoriul rus. Pe măsură ce rutele tradiţionale prin Rusia au devenit mai nesigure, mai costisitoare şi tot mai dificil de susţinut politic, bazinul Mării Negre s-a transformat într-un segment esenţial al noilor lanţuri logistice eurasiatice. Importanţa sa nu derivă doar din poziţia geografică, ci şi din funcţia de interfaţă dintre spaţiul caucazian, Asia Centrală, porturile pontice şi pieţele europene, ceea ce îi conferă un rol tot mai vizibil în reorganizarea fluxurilor comerciale dintre Est şi Vest.

În acest context, Marea Neagră capătă valoarea unui nod geoeconomic şi strategic, deoarece, prin porturile, infrastructurile energetice şi conexiunile sale multimodale, pot fi redistribuite mărfuri, resurse şi fluxuri comerciale, care anterior traversau spaţii considerate mai stabile. Pentru China, interesul principal constă în existenţa unor coridoare funcţionale, rapide şi previzibile, capabile să susţină continuitatea schimburilor comerciale cu Europa. Pentru Statele Unite şi Uniunea Europeană, miza este mai complexă: dezvoltarea unor rute alternative, care să reducă dependenţa atât de Rusia, cât şi de infrastructura critică aflată sub influenţă chineză. Astfel, coridoarele logistice din jurul Mării Negre devin nu doar instrumente de conectivitate, ci şi pârghii ale competiţiei strategice, întrucât controlul, securizarea şi finanţarea lor influenţează direct echilibrul de putere regional şi autonomia economică a Europei.

Zone de convergenţă şi divergenţă strategică

Convergenţele dintre Statele Unite şi China în regiunea Mării Negre sunt, în esenţă, limitate, conjuncturale şi lipsite de profunzime strategică. Ele nu izvorăsc dintr-o viziune comună asupra ordinii regionale, ci din faptul că ambele puteri au interesul de a evita o destabilizare atât de severă a bazinului, încât aceasta să perturbe funcţionarea rutelor comerciale, să afecteze pieţele energetice şi să producă şocuri suplimentare asupra economiei internaţionale. Din această perspectivă, Washingtonul şi Beijingul pot împărtăşi, în mod punctual, o preferinţă pentru un anumit grad de stabilitate funcţională: menţinerea navigaţiei comerciale, evitarea blocajelor logistice majore şi limitarea extinderii necon-trolate a conflictului. Totuşi, această convergenţă este strict instrumentală, deoarece fiecare actor atribuie stabilităţii regionale o semnificaţie diferită şi o subordonează unor obiective strategice distincte.

Pentru Statele Unite, interesul faţă de Marea Neagră este inseparabil de logica securităţii euroatlantice, de funcţia de descurajare a Rusiei şi de necesitatea menţinerii credibilităţii angajamentelor de securitate asumate în cadrul NATO. Regiunea este per-cepută ca parte a frontierei strategice a Occidentului, iar stabilitatea sa este evaluată în primul rând prin prisma echilibrului militar, a protecţiei infrastructurii critice şi a capacităţii de a preveni extinderea influenţei actorilor revizionişti. Pentru China, în schimb, Marea Neagră nu reprezintă un teatru de securitate prioritar, ci un spaţiu de tranzit şi de conectivitate, relevant în măsura, în care facilitează continuitatea fluxurilor comerciale dintre Asia şi Europa şi oferă acces la infrastructuri logistice utile pentru proiecţia sa economică. Prin urmare, dacă Washingtonul priveşte bazinul pontic în cheia competiţiei geopolitice şi a apărării ordinii euroatlantice, Beijingul îl abordează predominant în registru geoeconomic, ca verigă secundară, dar utilă, a reţelelor de transport şi investiţii eurasiatice.

Dincolo de această convergenţă minimă, divergenţele sunt structurale şi semni-ficative. Statele Unite urmăresc consolidarea unei ordini regionale ancorate în instituţiile occidentale, în transparenţa investiţiilor, în securizarea infrastructurii critice şi în limitarea pătrunderii actorilor percepuţi drept surse de vulnerabilitate strategică. În consecinţă, Washingtonul încurajează aliaţii europeni şi statele riverane să trateze in-vestiţiile chineze în infrastructură, telecomunicaţii, energie sau porturi printr-o grilă de securitate, nu doar printr-una comercială. China, la rândul său, preferă un mediu regional cât mai deschis circulaţiei capitalului şi proiectelor de conectivitate şi respinge tendinţa occidentală de a politiza relaţiile economice prin screening investiţional, restricţii tehno–logice şi condiţionalităţi strategice. Astfel, competiţia dintre cele două puteri se manifestă indirect şi în Marea Neagră, nu prin confruntare militară directă, ci prin reguli de acces, standarde tehnologice, modele de finanţare şi criterii de control asupra infrastructu-rilor esenţiale.

Pentru statele riverane şi pentru actorii regionali, această dualitate creează un mediu strategic complex. Marea Neagră devine un spaţiu, în care securitatea militară, rezilienţa economică şi controlul infrastructurii nu mai pot fi analizate separat, deoarece sunt integrate în logica mai amplă a competiţiei dintre marile puteri. State precum România, Bulgaria sau Turcia trebuie să gestioneze simultan riscul militar reprezentat de Rusia, dependenţele comerciale şi energetice, precum şi presiunile asociate alinierii la regimurile occidentale de securizare tehnologică şi investiţională. În cazul României, această situaţie este şi mai pronunţată, deoarece Bucureştiul este profund ancorat în sistemul euroatlantic şi, prin urmare, tinde să interpreteze prezenţa economică chineză prin prisma vulnerabilităţilor strategice, nu doar a avantajelor comerciale. Ca urmare, marja de manevră a statului român rămâne relativ redusă: deşi poate beneficia indirect de noile coridoare logistice şi de repoziţionarea fluxurilor comerciale, el nu poate separa aceste oportunităţi de imperativele securitare, care decurg din statutul său de aliat de frontieră al NATO şi al Uniunii Europene.

În consecinţă, regiunea Mării Negre nu constituie un spaţiu de cooperare strate-gică autentică între Statele Unite şi China, ci mai curând un areal, în care se suprapun preferinţe tactice parţial convergente şi proiecte de ordine incompatibile pe termen lung. Dacă ambele puteri pot accepta, în mod tranzitoriu, necesitatea unei stabilităţi minime, care să împiedice dezorganizarea fluxurilor comerciale şi energetice, ele diferă fundamental în ceea ce priveşte normele, instituţiile şi raporturile de putere, care ar trebui să structureze această stabilitate.

Prin urmare, Marea Neagră trebuie înţeleasă nu ca un teatru principal al rivalităţii sino-americane, ci ca un spaţiu de reverberaţie al acesteia, unde efectele competiţiei globale se combină cu dinamica războiului ruso-ucrainean şi cu eforturile statelor riverane de a-şi proteja autonomia, securitatea şi relevanţa strategică.

IMPLICAŢII ŞI SCENARII DE EVOLUŢIE PENTRU ROMÂNIA

Riscuri şi oportunităţi

Pentru România, competiţia dintre marile puteri aduce atât riscuri clare, cât şi oportunităţi concrete. Principalul risc este ca Marea Neagră să rămână, pe termen lung, o zonă instabilă, marcată simultan de războiul din Ucraina, de presiunea militară a Rusiei şi de efectele rivalităţii dintre Statele Unite şi China. Într-un asemenea context, România ar suporta costuri directe: cheltuieli mai mari pentru apărare, presiuni suplimentare asupra infrastructurilor critice, dificultăţi în transportul comercial şi o scădere a atractivităţii pentru investiţii.

De exemplu, orice agravare a situaţiei de securitate în bazinul pontic poate afecta portul Constanţa, coridoarele logistice către Ucraina şi Republica Moldova, precum şi proiectele energetice offshore din Marea Neagră. Un al doilea risc este reducerea relativă a atenţiei strategice acordate de Statele Unite Europei, dacă Washingtonul îşi concentrează tot mai mult resursele asupra Indo-Pacificului şi asupra competiţiei cu China. Chiar şi fără o retragere a garanţiilor de securitate, o asemenea evoluţie ar putea însemna mai puţine resurse disponibile pentru flancul estic, o reacţie aliată mai lentă şi o presiune mai mare asupra României de a investi singură în apărare, infrastructură militară şi cooperare regională.

Scenarii pe termen mediu

• Scenariul 1: Escaladarea rivalităţii. O agravare a confruntării sino-americane, dublată de o intensificare a războiului în vecinătate, ar transforma Marea Neagră într-o linie de falie permanentă. România ar câştiga în relevanţă strategică, dar ar suporta costuri de securitate şi economice în creştere, fiind nevoită să accelereze înarmarea şi să gestioneze o vecinătate volatilă.

• Scenariul 2: Coexistenţa competitivă. Cel mai probabil pe termen mediu, acest scenariu presupune menţinerea rivalităţii în limite gestionabile, prin aranjamente comerciale punctuale şi prin evitarea conflictului direct.¹⁹ România ar opera într-un mediu tensionat, dar previzibil, putând valorifica atât garanţia aliată, cât şi oportunităţile eco-nomice din sectoarele neesenţiale.

• Scenariul 3: Reechilibrarea alianţelor. O eventuală reaşezare a raporturilor globale, fie prin reducerea angajamentului american în Europa, fie prin consolidarea autonomiei strategice europene, ar impune României o recalibrare. În acest scenariu, adâncirea integrării europene de apărare şi consolidarea cooperării regionale, în formate precum cel trilateral din Marea Neagră, ar deveni asigurări esenţiale împotriva incer-titudinii transatlantice.

Recomandări strategice

Pe baza acestei analize, se conturează patru direcţii de acţiune. În primul rând, menţinerea predictibilităţii politicii externe, prin ancorarea fermă în NATO, UE şi parteneriatul cu SUA, concomitent cu diversificarea relaţiilor de securitate. În al doilea rând, transformarea cheltuielilor de apărare în capabilităţi reale şi în dezvoltarea in-dustriei naţionale, pentru ca statutul de putere regională să devină substanţă, nu retorică. În al treilea rând, protejarea infrastructurii critice prin screening riguros al investiţiilor şi prin creşterea rezilienţei reţelelor energetice şi de comunicaţii. În al patrulea rând, valorificarea poziţiei de nod logistic al coridoarelor eurasiatice, prin investiţii în porturile dunărene şi în conectivitatea Mării Negre, astfel încât avantajul geografic să se traducă în câştig economic şi în greutate diplomatică.

CONCLUZII

Rivalitatea dintre Statele Unite şi China reconfigurează ordinea internaţională, aflată în tranziţie de la unipolaritate către o structură mai fragmentată şi mai disputată. Această competiţie nu se opreşte la Pacificul de Vest, ci se extinde prin economie, teh-nologie şi standarde normative până în estul Europei, unde se suprapune ameninţării ruse şi războiului de uzură din Ucraina.

Marea Neagră se confirmă drept un nod geopolitic al noii ordini, un spaţiu, în care securitatea maritimă, energia, conectivitatea şi competiţia marilor puteri se suprapun. Departe de a fi o periferie, bazinul a devenit un test al capacităţii Occidentului de a-şi apăra interesele pe o frontieră disputată.

În acest tablou, România dispune de o poziţie, pe care puţine state mijlocii o deţin: aceea de aliat de prim rang al Statelor Unite şi de furnizor net de securitate pe flancul estic, cu o geografie strategică valoroasă. Valorificarea acestui potenţial depinde însă de capacitatea de a converti aspiraţiile strategice în capabilităţi concrete şi de a gestiona cu fineţe tensiunea dintre oportunitatea economică şi imperativul securitar. Rolul României în noua ordine mondială nu va fi determinat doar de poziţia sa pe hartă, ci şi de coerenţa, cu care îşi va asuma statutul de actor regional într-un spaţiu aflat în prima linie a competiţiei globale.

Bibliografie selectivă

1. Atlas Institute for International Affairs, „The Black Sea in 2026: From Contested Waters to Strategic Opportunity – A Policy Framework for NATO and the EU”, 2026.

2. Carnegie Endowment for International Peace, „The Changing Military Balance in the Black Sea: A Ukrainian Perspective”, aprilie 2026.

3. China – CEE Institute, „Romania Monthly Briefing: Foreign Policy Goals of the New Romanian President Nicuşor Dan”, iulie 2025.

4. China Briefing, „China-Romania Economic Ties and 2025 Outlook”, 2025.

5. Comisia Europeană, Strategia UE pentru Marea Neagră, mai 2025.

6. Council on Foreign Relations, „The U.S.-China Trade Relationship: What’s Behind the Competition?”, actualizat mai 2026.

7. Guvernul României, Strategia Naţională de Apărare a Ţării 2025-2030, Bucureşti, 2025.

8. MERICS, „Profiling European Countries’ Resilience towards China – 2025 Update”, 2025.

9. Parlamentul României, Legea nr. 163/2021 privind adoptarea unor măsuri referitoare la infrastruc-turile informatice şi de comunicaţii de interes naţional şi la condiţiile de implementare a reţelelor 5G.

10. Tax Foundation, „Tariff Tracker: 2026 Trump Tariffs & Trade War by the Numbers”, 2026.