Cristian BARNA, PhD
Faptul istoric că un stat trebuie să dispună de spaţiu vital de dezvoltare a permis, de-a lungul timpului, explicarea apariţiei, măririi şi decăderii marilor imperii, care au acţionat în direcţia modificării frontierelor lor, prin anexarea unor teritorii.
Astfel, încă de la începuturile geopoliticii ca ştiinţă, Friedrich Ratzel aprecia mobilitatea geografică şi politică a frontierei unui stat prin raportarea la vitalitatea mittelpunkt-ului şi întinderii geografice a acestuia, însă depăşind limitele geografiei.
În accepţiunea sa, frontiera nu este doar o fâşie de pământ, care marchează despărţirea dintre două state, ci un organ periferic al unui stat, un indicator al creşterii sau slăbiciunii sale. Ratzel considera că un stat va tinde să-şi stabilească frontierele ocupând poziţiile cele mai avantajoase, din punct de vedere geostrategic: puncte obligatorii de trecere (pasuri montane, strâmtori sau canale maritime), ieşirea la mare, fluvii de importanţă deosebită pentru navigaţie, lanţuri muntoase etc.
La rândul său, Karl Haushofer considera că există o „viaţă politică a frontierei” unui stat, care este definită de raportul dintre forţa organică de apărare şi cea de înaintare a frontierei acestuia, precum şi de capacitatea de a răspunde eficient atacurilor unor inamici asupra frontierelor. În acea perioadă de debut a geopoliticii ca ştiinţă, Halford Mackinder împărţea lumea în puterea telurocratică, identificată geografic cu platforma continentală eurasiatică, şi puterea talasocratică, adică statele, care posedau flote maritime capabile să controleze frontierele puterii telurocratice: arealul Mării Mediterane, Ocea-nului Atlantic şi al mărilor din sudul şi vestul Eurasiei.
În 1904, Mackinder era cel care elabora harta zonelor concentrice, în care Eurasia reprezenta „pivotul istoriei” (ulterior redenumită Heartland), unde un rol geostrategic covârşitor era atribuit Rusiei, fiind înconjurată de două arce de cerc: „arcul interior”, care cuprindea teritoriile Germaniei, Austro-Ungariei, Imperiului Otoman, Indiei şi Chinei, şi „arcul exterior”, care cuprindea Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud şi Australia.
Halford Mackinder identifica regiuni cu valoare strategică, precum Marele Ocean (Pacific, Indian şi Atlanticul de Sud) şi zonele sale de coastă (zona musonică a Asiei, Australia, America de Sud şi Africa Subsahariană), şi sublinia perspectivele de creştere a profilului regional ale Americii de Sud şi Mantle of Vacancies (regiune, având graniţa în deşertul Sahara, prin Asia Centrală, până în zona estică a Siberiei, şi care ar marca graniţa dintre Heartland şi Marele Ocean).
Totodată, era de părere că Africa, Europa şi Asia se constituie într-o Insulă Mondială, a cărei supravieţuire depinde în primul rând de controlul Europei de Est şi implicit al heartland-ului eurasiatic, care include o serie de zone muntoase ale Asiei şi bazinele hidrografice, care se varsă în Marea Baltică şi Marea Neagră (identificabilă în linii mari cu Europa de Est).
Per ansamblu, argumentul principal al lui Halford Mackinder poate fi rezumat la următoarea potenţială axiomă: „Cine va stăpâni estul Europei va domina Heartland-ul. Cel care va stăpâni Heartland-ul va domina Insula Mondială, iar cel care va stăpâni Insula Mondială va domina lumea”. În contextul competiţiei acerbe dintre puterea telurocratică şi cea talasocratică pentru trasarea frontierelor, Alfred Mahan conceptualiza „teoria anacondei”, care postula faptul că puterile eurasiatice trebuiau „sugrumate”, prin scoaterea de sub controlul lor a zonei de ţărm (rimland) şi blocarea ieşirii acestora spre spaţiile maritime.
Lucrarea, care l-a făcut celebru pe Alfred Mahan, a fost The Influence of Sea Power Upon History, 1660-1783, care postula asumarea de către SUA a talasocraţiei, ca mijloc de asigurare a apărării şi securităţii naţionale. Astfel, amiralul american sublinia beneficiile majore ale puterii maritime, accentuând că „prima şi cea mai evidentă lumină în care marea se prezintă din punct de vedere politic şi social este cea a unei mari autostrăzi; sau mai bine, sub un cadru general, cea a unui areal pe care oamenii îl pot traversa în toate direcţiile, dar pe care unele căi bine purtate arată că motivele de control i-au determinat să aleagă anumite rute de călătorie, mai degrabă decât altele”.
Totodată, Alfred Mahan sublinia ascendentul talasocraţiei în raport cu telurocraţia prin prisma faptului că „în ciuda tuturor pericolelor obişnuite şi neobişnuite ale mării, atât călătoriile, cât şi traficul pe apă au fost întotdeauna mai uşoare şi mai ieftine decât cele pe uscat”. Mahan susţinea că miza luptei pentru putere între state vizează controlul apelor, care se bazează, în principal, pe preponderenţa navelor, însă parţial şi pe posesia unor poziţii determinante.
Aceste poziţii determinante, atât porturi şi baze militare de peste mări, cât şi locaţii, care pot controla principalele rute comerciale, precum strâmtorile, au ca scop proiecţia puterii maritime în vederea asigurării puterii unui stat.
Influenţat de lucrările lui Alfred Mahan şi Halford Mackinder, politologul american Nicholas Spykman îşi face cunoscută propria teorie geostrategică, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Contextul temporal al scrierilor acestuia este foarte important, întrucât Heartland-ul era deţinut de URSS, o putere aliată la acea vreme, în timp ce pericolul la adresa securităţii globale era constituit de Puterile Axei, care aveau în vedere obţinerea dominaţiei globale, inclusiv prin exercitarea controlului asupra ţărmurilor, care înconjoară Heartland-ul eurasiatic.
Nicholas Spykman revitalizează perspectiva lui Alfred Mahan cu privire la distri-buţia geografică a centrelor de putere ale lumii şi oferă o alternativă pentru puterile talasocratice în vederea păstrării controlului asupra heartland-ului, propunând „teoria ţărmurilor”, evidenţiind ascendentul, pe care îl are centura maritimă a Eurasiei asupra heartland-ului, pe care îl înconjoară. Nicholas Spykman aduce în prim-plan importanţa geostrategică a rimland-ului, argumentând că Heartland-ul eurasiatic este prea întins şi dificil de controlat, în timp ce controlul zonei de ţărm a acestuia permite luarea sub control a căilor de comunicaţie spre acest teritoriu.
Afirmându-se ca o analiză critică a concepţiei geopolitice a lui Mackinder asupra dominaţiei lumii prin controlul heartland-ului, teoria rimland-ului sau „geopolitica frontierelor” reprezintă, de fapt, o completare a „teoriei Heartland”-ului. Aşa cum Saul Cohen remarcă, „terminologia lui Spykman, contextul său geografic global detaliat şi concluziile politice pe care le-a generat viziunea sa asupra lumii arată că inspiraţia de bază a venit din partea lui Mackinder, ale cărui concluzii strategice a încercat să le respingă […]. În fapt, rescrierea potenţialei axiome a lui Mackinder prin alternativa: Cine domină rimland-ul domină Eurasia. Cine domină Eurasia ţine în mâinile sale destinele lumii – arată atât sursa sa de inspiraţie, cât şi unicitatea teoriei propuse de Spykman”.
Vorbind despre rimland, Nicholas Spykman face referire la arcul de cerc, ce înconjoară Heartland-ul, şi care este văzut ca un „spaţiu-tampon” între puterea maritimă şi cea terestră. Teoria lui Spykman se bazează şi pe ceea ce afirma, cu mult înaintea sa, Friedrich Ratzel, şi anume că un stat puternic este un stat, care are şi forţă maritimă.
Într-adevăr, controlul mărilor a oferit SUA un avantaj geopolitic de necontestat, neputând fi invadată, dar putând invada alte state. Astfel, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA avea cele mai dezvoltate capacităţi navale, prin intermediul cărora au putut monitoriza întreaga activitate navală de pe glob. Menţinerea controlului asupra oceanelor lumii este, a fost şi va fi, din punct de vedere geopolitic, obiectivul cel mai im-portant pentru SUA, interesul fiind de a împiedica orice putere eurasiatică în demersul de a-şi construi o flotă puternică, cu scopul de a menţine echilibrul regional şi de a bloca apariţia unei puteri regionale eurasiatice.
Din acest motiv, teoria rimland-ului va reprezenta fundamentul geopolitic, pe care, în timpul Războiului Rece, SUA vor elabora doctrina „containment”-ului, de încercuire a URSS. Din acest punct de vedere Mahan şi Spykman pot fi consideraţi iniţiatorii eura-tlantismului! Pentru că, în perioada Războiului Rece, URSS a reprezentat Heartland-ul, în timp ce SUA stăpâneau rimland-ul, care înconjura regiunea eurasiatică şi obtura accesul URSS la mări şi oceane. În acea perioadă, istoria a dovedit că puterea telurocratică exercitată de URSS era insuficientă pentru a fi hegemon, avantajele strategice, militare şi oportunităţile economice oferite de controlul mărilor şi oceanelor surclasând puterea heartland-ului.
În epoca post-Război Rece, Federaţia Rusă se consideră victima „încercuirii Heartland-ului eurasiatic” de către puterile talasocratice, mai ales de către SUA, sentiment geopolitic acutizat şi de faptul că nu dispun de acces la oceanul planetar. Acest sentiment este ancorat în „eşecul istoric” înregistrat în Războiul Rece, fapt care a făcut ca repre-zentările geopolitice ruse contemporane să fie impregnate de un spirit revanşard faţă de prăbuşirea URSS şi de o atitudine ostilă la adresa puterilor maritime, care ar obstrucţiona destinul Federaţiei Ruse de a redobândi statutul de hegemon.
Eurasianismul, teorie geopolitică ridicată la nivel de politică de stat de către Vladimir Putin, promovează nostalgia imperială, conform căreia destinul Federaţiei Ruse este acela de „reconstituire a Marelui Spaţiu”, fapt ce implică readucerea în sfera de influenţă strategică, politică şi economică a Rusiei a spaţiilor eurasiatice, „pierdute” în anumite perioade istorice.
Conform lui Alexandr Dughin, ale cărui idei neo-eurasianiste sunt preluate şi aplicate de către Vladimir Putin, Rusia este o componentă vitală a heartland-ului, o Eurasie nerusă fiind de neconceput fără înfrângerea poporului rus. Totodată, în vederea asigurării unei expansiuni depline, Federaţia Rusă trebuie să dobândească ieşire la oceanul planetar.
Ca atare, viitorul geopolitic al Federaţiei Ruse (dar şi al SUA) este marcat atât de ceea ce se întâmplă în heartland-ul eurasiatic, cât mai ales în rimland-ul său, arcul de instabilitate de la Marea Mediterană şi Africa de Nord până în Orientul Mijlociu.
Astfel, evoluţiile „statelor-tampon” ale „periferiei” regiunii eurasiatice (Iran, Siria, Arabia Saudită, Libia sau Egipt) pot acţiona ca factori perturbatori ai stabilităţii şi secu-rităţii regionale, dar şi internaţionale. În această viziune geostrategică, dacă Siria asigură accesul Federaţiei Ruse la Marea Mediterană, Iranul îi poate facilita accesul la mările calde.
De aceea, o axă geopolitică Rusia – Iran ar putea să stăvilească pătrunderea eura–tlantismului în Asia Centrală. Conform lui Alexandr Dughin, „coagularea unui imperiu”, care să includă Federaţia Rusă, Ucraina, Iran, Armenia, Tadjikistan, Belarus şi Siria i-ar conferi Federaţiei Ruse avantajul spargerii „încercuirii” dinspre Oceanul Atlantic şi accesul la mările calde.
În acest context, pentru a-şi atinge obiectivele geopolitice, eurasianiştii mizează pe eliberarea civilizaţiilor non-occidentale de „globalism”, pe apropierea de statele mu-sulmane din Asia Centrală, care fac parte din „lumea stepei”, şi de cele din Golful Persic, care fac partea din „lumea deşertului”, fondându-şi astfel intervenţionismul în Asia Centrală şi Orientul Mijlociu pe o preocupare de pacificare a „periferiilor”. Aici, intere–sele Federaţiei Ruse se lovesc însă de cele ale Chinei!
În această nouă (dez)ordine mondială, Samuel Huntington atrăgea atenţia că civilizaţia occidentală, beneficiarul net al „sfârşitului istoriei”, a devenit o minoritate într-o lume, pe care nu va putea s-o domine pe vecie. De menţionat că „sfârşitul istoriei şi epuizarea tuturor celorlalte ideologii” a reprezentat teoria geopolitică, care a făcut trecerea de la epoca „furtunilor ideologice”, care a marcat evoluţia omenirii în secolul al XX-lea, la cea a „ciocnirii civilizaţiilor”, Francis Fukuyama fiind cel care proclama că, deoarece istoria omenirii a fost modelată de conflictul ideologic dintre capitalism şi comunism, colapsul URSS a însemnat triumful Occidentului.
Adepţii acestei teorii argumentau că doctrinele, care au concurat cu capitalismul occidental, cum ar fi socialismul (care au încercat să organizeze societatea în funcţie de un anumit model), au fost eclipsate de bunăstarea manifestă a Occidentului. Astfel, sfârşitul socialismului ar fi implicat faptul că dacă motoarele globalizării – progresul tehnologic, dominaţia comunicaţională şi capitalul economic – rămân în Occident şi nici o altă ideologie nu îi ameninţă dominaţia mondială, atunci cursul globalizării va urma valorile, credinţele şi valorile occidentale.
În acest context, SUA sunt blamate pentru încercarea de a impune o Pax Americana, considerată exemplul cel mai concludent al „unilateralismului global”. Ulrich Beck între-vede două scenarii posibile: al reafirmării puterii în cadrul unei „fortăreţe occidentale”, tradusă prin cooperarea unui număr redus de state sub tutela celui mai puternic, scenariu, care ar lăsa în voia sorţii „victimele” acestui „multilateralism” restrâns; al doilea scenariu este conturarea unor state cosmopolite, singurele capabile să asigure transnaţiona-lizarea puterii, evitându-se astfel capcana excluderii unei părţi a umanităţii. Beck mai atrage atenţia că, în epoca riscurilor globale, marile puteri trebuie să conştientizeze că repartizarea rolului de victimă, oricât de inegală ar fi, are efecte în plan global.