Cam. (rtr) dr. Corneliu BOCAI

Abstract. Asymmetric naval actions have become a threat to maritime communications, to states with strong military and commercial fleets, but also to countries where maritime trade is an important source of income. To operate under normal conditions, they need the safety and security of trade routes, bazaar, anchorage, ship parking places, in short, maritime communications on all the seas and oceans of the world.
Cuvinte cheie: acţiuni asimetrice, comunicaţii maritime, acţiuni hibride, comandă şi control
Controlul spaţiilor maritime şi menţinerea influenţei în punctele strategice au avut întotdeauna drept scop accesul la comunicaţii maritime, la resurse energetice, la traficul comercial maritim, având o pondere determinantă în progresul economic al statelor. Astăzi acţiunile navale de tip asimetric au devenit o ameninţare la adresa comunicaţiilor maritime ale unor state cu flote militare şi comerciale puternice, dar şi pentru ţările, în care comerţul maritim reprezintă o sursă importantă de venituri. Pentru desfăşurarea în con-diţii normale acestea au nevoie de siguranţa şi securitatea rutelor comerciale, a locurilor de bazare, ancorare, staţionare a navelor, într-un cuvânt a comunicaţiilor maritime.
De la începutul anilor ’90, navele militare au fost frecvent constituite în Task Group-uri cu misiuni multiple, având în vedere că dispun de platforme, ce pot duce lupta în toate mediile, maritim (incluzând şi împotriva dronelor), aerian, electronic, submarin. O parte din principalele nave au platforme interschimbabile, capabile să le permită selecţia şi utilizarea armamentului şi senzorilor conform misiunii şi contextului de moment. În acest sens distrugătoarele sunt destinate, în principal, realizării şi îmbunătăţirii comenzii şi controlului conducerii întrebuinţării echipamentelor, precum şi pentru asigurarea unei zone mari de protecţie împotriva rachetelor şi mai nou a dronelor, armamentului; fregatele şi submarinele sunt elementele de bază şi de povară ale unei grupări, proiectate destinate pentru misiuni de durată, de o accentuare a caracterului de autoapărare, dar şi de atac electronic (cazul fregatelor) şi contracarării dronelor, precum şi cercetării în secret, cum e cazul submarinelor, în cazul unor operaţii sau chiar acţiuni independente; nave de sprijin logistic / operaţional, destinate aprovizionării cu combustibil, muniţii, alimente, piese de schimb pentru susţinerea navelor în teatrele de operaţii pentru perioade mai lungi. Bineînţeles că nu vor lipsi de la bordul distrugătoarelor, fregatelor şi nu numai dronele de cercetare, supraveghere sau de atac.
Zona aflată sub controlul navelor, care operează pe mare, creşte exponenţial prin utilizarea elicopterelor şi a dronelor ambarcate la bordul navelor de luptă. Un studiu recent, publicat în jurul anului 2015, a arătat că un Task Group canadian a reuşit să acopere prin cercetare şi supraveghere (cu nave, elicoptere, drone) o suprafaţă echivalentă cu cea a Mării Arabiei. Compunerea unui astfel de Task Group depinde în primul rând de:
• misiunea, pe care o are de îndeplinit;
• zona probabilă de îndeplinire a misiunii;
• depărtarea faţă de locul de bazare plus logistica necesară;
• clasele de nave avute la dispoziţie pentru constituirea grupării;
• dotarea navelor, care compun gruparea;
• capabilităţile navelor din grupare.
O grupare ideală ar putea fi constituită din trinitatea următoarelor elemente critice, corespunzător capabilităţilor navelor, astfel :
◦ Comanda şi controlul – reprezentate, în principal de Distrugătoare (posibil şi un portavion, dar gruparea se măreşte substanţial, deoarece portavionul necesită forţe suplimentare, care să îl protejeze);
◦ Operarea în adâncime – reprezentată de Fregate, Submarine şi componenta aeri-ană formată din avioane de cercetare, elicoptere antisubmarin, drone de cercetare şi de atac;
◦ Susţinere integrală – reprezentată de nave de sprijin operaţional, de suport logistic.
Unirea celor trei elemente este mai puternică decât suma părţilor individuale, fapt, ce conferă abilitatea în a disloca o forţă capabilă să participe la operaţii navale. Esenţa puterii pe mare este dată de mobilitatea pe distanţe mari, oricând la momentul şi locul ales. Desfăşurarea forţelor navale în anumite zone de operaţii este în general prerogativul guvernelor, ca răspuns iniţial la managementul situaţiilor de criză.

Forţele navale nu pot stăpâni şi extinde terenul (marea), precum o fac forţele terestre, şi nu pot ajunge aşa de rapid în cele mai îndepărtate colţuri ale globului, aşa cum o face aviaţia, dar au abilitatea de a patrula departe de litoral pentru o perioadă foarte mare (cazul navelor şi submarinelor cu propulsie nucleară) cu o capacitate substanţială de luptă!

În mod deosebit FORŢELE NAVALE sunt înzestrate cu următoarele caracteristici strategice:
• sunt unice în abilitatea lor de a se desfăşura rapid şi de a staţiona într-o zonă pentru o perioadă extinsă, fără acordul statelor vecine şi fără a fi nevoie să se bazeze pe amenajări complexe la litoral şi sisteme de sprijin logistic în teatrul de operaţii;
• au o flexibilitate proprie, care le permite să schimbe rolul rapid, fără pierderea eficienţei sau fără să se întoarcă acasă pentru restructurare;
• navele de luptă moderne pot ieşi relativ uşor din situaţii ameninţătoare, dar au şi capacitatea să funcţioneze în siguranţă şi să se protejeze atât pe sine, cât şi pe cei cu care cooperează;
• navele de luptă au şi o valoare simbolică în aceea că ele sunt extensii legale ale statelor cărora aparţin; prezenţa navelor militare este un semnal clar al interesului (sau al preocupării statelor sau a unui grup de state în cazul unei forţe multina-ţionale) despre o zonă sau într-un anume context.
Toate aceste considerente au dus la imposibilitatea creării şi existenţei unor marine militare egale din punctul de vedere al capabilităţilor, în primul rând. În momentul de faţă, se apreciază că sunt doar 8-10 ţări în lume, care îşi pot permite realizarea unui Task Force în câteva zile, de la momentul notificării, şi pot să navigheze şi să ducă operaţii navale independente în alte zone. Având în vedere contextul actual de creştere a ameninţărilor asimetrice, hibride, teroriste şi a atacurilor cu drone, în teoria navală sunt identificate câteva principii ale strategiei navale în concordanţă cu capabilităţile navelor, în prezent, dar şi în viitor, astfel:
1. Abilitatea de a influenţa evenimentele de la distanţă – capacitatea de a acţiona decisiv atât în apele teritoriale, cât şi în cele aflate la distanţe mari, şi să le permită o intervenţie eficace în orice zonă;
2. Contribuţia la libertatea de navigaţie generală pe mare – asigură şi facilitează, funcţie de zona, în care statul respectiv este situat, circulaţia mărfurilor pe mare între state din zone apropiate, dar şi zone îndepărtate. Menţinerea libertăţii de navigaţie pe mare este cheia prosperităţii actuale, dar şi viitoare;
3. Acţionează ca element întrunit al operaţiilor terestre şi aeriene – exercitarea puterii pe mare a dat posibilitatea utilizatorilor şi abilitatea de a facilita controlul în termeni geostrategici la angajarea unui conflict. Când stabilitatea celor mai multe conflicte (care tind să aibă loc pe uscat) poate fi realizată doar de unităţile terestre pe uscat, forţele navale pot juca un rol critic în aducerea trupelor terestre acolo şi în susţinerea cu foc, dar şi din punct de vedere logistic. Libertatea de necontestat pe mare semnifică faptul că forţele navale sunt destinate, mai mult ca oricând, să influenţeze cursul acţiunilor militare şi pe uscat;
4. Capacitatea de a conduce operaţii cuprinzătoare – interesele maritime globale sunt cel mai bine reprezentate prin menţinerea capacităţi depline de conducere şi control pe mare a forţelor navale, indiferent de situaţii, prin cooperare şi un management al crizelor, când e cazul;
5. Sunt forţe înzestrate cu o mare mobilitate şi o capacitate de luptă prin punerea în valoare a capabilităţilor, de care dispun – atât pentru autoapărare, cât şi pentru un răspuns flexibil în situaţii de criză şi nu numai;
6. Utilizarea cooperării în acţiuni şi în combinaţie cu aliaţii sau în coaliţii cu alte forţe navale – niciun stat nu poate domina şi gestiona toate situaţiile pe mare de unul singur;
7. Meritul interoperabilităţii cu forţele navale ale altor state – au fost fixate şi vor mai fi standarde de operativitate pentru a fi folosite atunci când forţele navale ale unor state vor coopera. Interoperabilitatea asigură şi permite un număr de avantaje, mergând de la eficacitatea doctrinei şi viziunii comune în spaţiul de luptă, la deschiderea accesului la achiziţionarea tehnicii şi armamentului de înaltă performanţă.
Strategia navală pentru începutul secolului al XXI-lea prevede, în linii mari:
▪ continuarea dezvoltării forţelor navale, prin dotarea cu tehnică şi armament, care să corespundă noilor ameninţări asimetrice, hibride, teroriste şi a dronelor, reali-zarea unei înalte adaptabilităţi şi flexibilităţi pentru a fi apte să asigure aplicarea politicii guvernelor atât în apele teritoriale, cât şi la distanţe mari în întreaga lume;
▪ crearea unei forţe capabile să ofere o ripostă rapidă şi hotărâtă printr-o capacitate de dislocare rapidă, o susţinere în orice teatru de acţiune, o mobilitate suficientă, ce să-i asigure prezenţa, atunci când situaţia impune;
▪ capacitatea de a fi aptă să se alăture sau să se integreze într-o forţă multinaţională oriunde în lume, unde interesele o impun ;
▪ sporirea capacităţii şi a capabilităţilor de a se desfăşura ca un element de avangardă pentru gestionarea crizelor;
▪ susţinerea şi sprijinirea unei desfăşurări, dislocări rapide a forţelor principale gata să acţioneze în situaţii de urgenţă în mediul terestru şi aerian.
Viziunea strategiei din secolul XXI prevede, printre cele deja menţionate anterior, crearea unor forţe navale expediţionare, care să influenţeze evenimentele din zonele litorale ale lumii. În acest sens a fost redefinit litoralul, care în accepţiunea noii strategii cuprinde până la 650 Mm, aproximativ 1.000 km în interiorul uscatului pornind de la linia coastei.
Aşa cum menţionam la început, un TASK GROUP (TG) va fi elementul de bază în cadrul unei flote şi va avea ca misiuni:
▪ comanda unui TG multinaţional;
▪ protecţia şi escortarea unui grup amfibiu;
▪ formarea, recunoaşterea şi identificarea situaţiei maritime dintr-o zonă geografică sau zonă de operaţii, cu multiple contacte şi legături, aeriene, de suprafaţă, sub-marine în medii politice competitive;
▪ escortarea navelor comerciale, aparţinând coaliţiei sau a altora printre puncte cu trafic intens de-a lungul liniilor de comunicaţii navale;
▪ operaţii de impunere a interdicţiilor maritime sub egida ONU sau NATO, UE;
▪ participarea la realizarea blocadelor navale ale unor porturi, strâmtori (aşa cum se întâmplă acum cu blocada efectuată de forţele navale ale SUA în Golful Persic);
▪ integrarea în grupuri de luptă, ce pot avea în compunere nave mari gen portavioane, portelicoptere, nave purtătoare de drone;
▪ sprijinul logistic, sprijin operaţional.
Concluzionând, activitatea pe mare se va concretiza printr-o succesiune de angajamente cu senzori de toate tipurile, drone în principal, dar şi prin întrebuinţarea armamentului de la bord, cum ar fi rachetele, dronele, torpilele, artileria sau acţiuni de război electronic. O altă posibilitate ar fi descurajarea, realizată prin prezenţa tot mai mare şi tot mai intensă, la momentul oportun, a unor forţe navale credibile şi capabile să influenţeze acţiunile sau propozabilele acţiuni în zonele sensibile sau în zonele, ce prezintă interese pentru anumite state.
Bibliografie
1. Richard Gimblett, Operation Apollo, Editura Magic Light Publishing, Ottawa, Canada, 2009.
2. Robert D. Kaplan, Război, strategie şi interese americane în secolul XXI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018.
3. James Dunnigan, Noua ameninţare mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2016.
4. Corneliu Bocai, „Comanda şi controlul forţelor în combaterea acţiunilor navale asimetrice” – teză de doctorat, 2007.