Dr. Anca VASILACHE

Abstract. Over the past decade, strategic competition between the United States and China has increasingly emerged as a defining feature of the contemporary international system, with the successive American administrations formulating strategies aimed at helping to maintain the regional balance of power and the regional order established after World War II, as China’s economic, military, and technological capabilities expanded in the first decades of the 21st century and emerged as levers of China’s rise to preeminence on the Asian continent. This paper examines the evolution of three major strategic frameworks adopted by the United States: the Rebalance to Asia introduced by the Obama Administration in 2011, the Free and Open Indo-Pacific Strategy articulated by the Trump Administration in 2019 and the Indo-Pacific Strategy launched by the Biden Administration in 2022. Although they have represented distinct approaches in the American foreign policy over the last fifteen years, they also constitute successive stages in the gradual strategic prioritization of the Indo-Pacific Theater of operations in response to China’s growing capabilities and increasingly assertive foreign policy. The study uses a qualitative comparative analysis, based on official documents issued by relevant U.S. authorities, reports, national security and national defense strategies, and academic literature regarding great powers competition, aiming to identify the particularities of the strategic directives pursued within the three initiatives through the strategic adaptation concept, in order to then highlight the continuity in their subtext, showing that despite the obvious differences in rhetoric, diplomatic emphasis and policy implementation, all three strategies shared the general objective of preserving a regional balance favorable to the United States, through strengthened alliances, economic resilience, military deterrence, and technological leadership. Together, these concepts illustrate the ongoing evolution of the American foreign policy towards a comprehensive framework centered on enduring competition with China, reflecting a period of systemic transition after the “unipolar moment” and adaptation to new competitive postures in the Asia-Pacific region.

Cuvinte-cheie: competiţie strategică, consolidare, marea strategie, Rebalansare către Asia, Indo-Pacific Liber şi Deschis, Strategia Indo-Pacifică

INTRODUCERE

După sfârşitul Războiului Rece, odată cu dispariţia Uniunii Sovietice, Statele Unite au ocupat o poziţie fără precedent de primat global, bucurându-se de o superioritate mi-litară covârşitoare, dominaţie economică de neegalat şi o amplă influenţă diplomatică de-a lungul anilor 1990 şi al primului deceniu al noului mileniu, politica externă americană fiind în principal concentrată pe menţinerea ordinii internaţionale liberale, derulată într-un sistem internaţional puternic marcat de globalizare. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au redirecţionat şi mai mult atenţia strategică americană către Războiul Global împotriva Terorismului, rezultând în angajamente militare prelungite în Afganistan şi Irak şi în utilizarea de semnificative resurse politice, diplomatice şi financiare pentru realizarea păcii şi menţinerea statu-quo-ului în Orientul Mijlociu. Însă, în această perioadă, o altă transformare geopolitică remodela discret echilibrul internaţional de putere: creşterea economică susţinută a Chinei, accelerarea modernizării sale militare, extinderea capacităţilor tehnologice şi politica externă din ce în ce mai asertivă a acesteia au modificat treptat mediul strategic din Asia de Est, apoi extinzân-du-se ca influenţă în arealul indo-pacific. Odată cu dobândirea poziţiei de a doua cea mai mare economie a lumii de către China în anul 2010, ţară, care a demonstrat o bună rezilienţă în faţa efectelor negative cu reverberaţii globale produse de criza financiară din 2008-09, cercetătorii americani au semnalat tendinţa de modificare a balanţei regio-nale de putere¹ ori au supus dezbaterii probabilitatea ca SUA să fie depăşite economic de China într-un orizont de timp de 20 de ani² sau chiar au evocat ipoteza conturării unui nou Război Rece sau a unui conflict între cele două puteri, SUA şi China³, ajungându-se în doar câţiva ani după criza instrumentelor financiare derivate ca mulţi analişti să aprecieze că principala provocare pe termen lung, cu care se confruntau Statele Unite, nu mai provenea din terorismul transnaţional, ci din apariţia unui competitor statal, China, ce tindea spre paritate economică şi militară cu SUA şi care devenea tot mai capabilă să conteste influenţa americană în varii domenii considerate strategice. Spre deosebire de competitorii anteriori, în special de URSS, China combină în prezent o putere economică semnificativă cu capacităţi militare în expansiune rapidă, promovează intensiv inovaţii tehnologice sofisticate şi îşi afirmă o influenţă diplomatică tot mai extinsă, în special asupra statelor învecinate, cu o proiecţie, care tinde să devină relevantă atât la nivel continental, în Asia şi dincolo de ea.

Integrarea Chinei pe pieţele globale a permis acesteia investiţii susţinute în mo-dernizarea ţării, dar şi în plan militar, sporind în acelaşi timp influenţa sa politică prin comerţ, prin ambiţioase proiecte de dezvoltare a infrastructurii (BRI fiind cel mai semnificativ în acest sens) şi prin participarea activă în tot mai numeroase instituţii internaţionale. Ca atare, competiţia dintre Washington şi Beijing s-a extins dincolo de concurenţa cu Statele Unite pe pieţele de desfacere comerciale sau în lanţurile de distribuţie / aprovizionare, cuprinzând sfera competiţiei pentru supremaţia tehnologică în domenii precum infrastructura critică, capacităţile cibernetice, inteligenţa artificială sau producţia de semiconductori, China avansând totodată propriile modelele concurente de guvernanţă internaţională prin concepte precum Comunitatea unui Viitor Comun pentru Omenire⁴, cadrul diplomatic far al preşedintelui Xi, recent detaliat şi extins prin Iniţiativa de Guvernanţă Globală⁵.

Pe acest fundal strategic în continuă evoluţie, administraţiile americane succesive au introdus politici menite să reangajeze SUA în regiunea indo-pacifică şi, deşi fiecare dintre acestea a adoptat terminologii diferite şi a pus accent pe instrumente politice diferite, toate au avut ca scop menţinerea unui echilibru de putere regional favorabil Statelor Unite, capabil să răspundă concurenţei economice şi tehnologice cu China, reasigurând în acelaşi timp aliaţii regionali şi încercând să prevină apariţia unei hegemonii regionale chineze.

La numai şase luni de la preluarea primului mandat al preşedintelui Barack Obama, pivotarea priorităţii de politică externă americană spre Asia se prefigura în discursul Secretarului de Stat american Hillary Clinton, ţinut cu prilejul vizitei efectuate în Thailanda în iulie 2009, în care aceasta afirma că Statele Unite s-au întors în Asia⁶, pentru a sublinia că ţara sa, deşi angrenată în conflictele din Afganistan şi Irak, conştientiza ascensiunea chineză şi afirmarea economică a Tigrilor Asiatici din regiune. Ulterior, conceptul de Rebalansare către Asia (denumit şi „Pivotul către Asia”) a fost îmbrăţişat de administraţia americană, acesta reprezentând un efort deliberat de a redirecţiona atenţia diplomatică, resursele militare şi angajamentul economic către Asia-Pacific. Joseph Nye observa că strategia de pivotare a fost marcată de revenirea competiţiei între marile puteri, pe fondul declinului politicii de angajare cu China, considerând că politica de angajare cu China a murit efectiv până în anul 2016.

În timpul administraţiei Trump I a avut loc tranziţia de la conceptul „Asia-Pacific” la cadrul mai larg al Indo-Pacificului, strategia Indo-Pacific Liber şi Deschis (FOIP) extinzând atât domeniul de aplicare geografică a strategiei, cât şi domeniile de aplicare, în acelaşi timp nominalizând expressis verbis China drept principal competitor strategic. Cadrul FOIP a accentuat componenta de descurajare militară, libertatea de navigaţie, concurenţa în domeniul infrastructurii şi relaţiile economice reciproce, abandonând în mare măsură cadrul multilateral sprijinit de Rebalansarea către Asia, prin adoptarea soluţiei formatelor de cooperare minilaterale, dintre care cel mai proeminent este QUAD, revigorat după ce anterior fusese abandonat în 2008 prin retragerea Australiei pentru a nu antagoniza China. Strategia de Apărare Naţională din 2018, care a constituit doctrina militară, care a însoţit strategia indo-pacifică a administraţiei Trump I, a marcat o schimbare conceptuală decisivă prin definirea formală a concurenţei strategice între cele două state ca preocupare centrală a securităţii naţionale americane.

Dacă Rebalansarea către Asia a iniţiat reorientarea strategică, iar strategia Indo-Pacificului Liber şi Deschis a nominalizat China drept principalul competitor al Statelor Unite, Strategia Indo-Pacifică din 2022 a reprezentat instituţionalizarea competiţiei în multiple dimensiuni ale puterii naţionale americane, marcând evoluţia de la o politică regională spre conturarea unei mari strategii. Administraţia Biden a păstrat concentrarea geografică pe regiunea indo-pacifică ca principal teatru de competiţie strategică, intro-ducând în acelaşi timp o abordare mai cuprinzătoare a competiţiei cu China, în care a încercat şi introducerea unei dimensiuni ideologice (pledoaria „Democraţie versus Autocraţie”). Viziunea Strategiei Indo-Pacifice din 2022 (IPS) pare mai integrată, în sensul în care plasează rolul diplomaţiei ca pârghie principală de realizare a obiectivelor ame-ricane în regiune, completând obiectivele cu dimensiuni precum apărarea, economia, tehnologia şi politica climatică, reafirmând importanţa alianţelor regionale şi a rezilienţei economice, a consolidării instituţiilor regionale şi subliniind necesitatea înfăptuirii unei descurajări colective, realizată printr-o cooperare mai strânsă cu aliaţii şi partenerii regionali. Deşi în cadrul strategiei a fost utilizată o retorică, ce favoriza multilateralismul, administraţia Biden a păstrat în mare măsură formatele minilaterale susţinute de administraţia anterioară, pe care le-a dezvoltat şi multiplicat, cum este cazul AUKUS, şi a menţinut pe fundal orientarea strategică stabilită în timpul administraţiilor anterioare, ceea ce ilustrează o continuitate în strategiile americane ale celor trei administraţii succesive, în ciuda schimbărilor de conducere şi a viziunilor politice diferite.

PERSPECTIVA ADAPTĂRII STRATEGICE

Evoluţia strategiilor americane orientate spre Indo-Pacific poate fi examinată şi ca un proces de adaptare strategică, înţeleasă ca o ajustare succesivă şi multidimen-sională a posturii americane în vederea menţinerii sau ameliorării proiecţiei de putere, odată cu modificările apărute la nivelul percepţiilor privind ameninţările, ca răspuns la schimbările structurale din sistemul internaţional. Astfel, adaptarea strategică este creată de presiunea sistemului şi modelată de percepţii în mai mare măsură decât de condiţiile materiale existente. După cum susţine Jervis⁷, statele nu răspund realităţii obiective, ci semnalelor percepute, care sunt filtrate prin preconcepţii cognitive şi cadre interpretative: în faza incipientă a Rebalansării spre Asia, politica externă americană a reflectat un anumit grad de ambiguitate în ceea ce priveşte intenţiile pe termen lung ale Chinei, com-binând elementele de angajare, ca postură de ansamblu la acea vreme, cu o balansare selectivă. Mai târziu, dovezile acumulate privind modernizarea militară chineză, aserti-vitatea regională şi competiţia tehnologică au contribuit la consolidarea progresivă a percepţiei asupra ameninţărilor regionale, rezultând o încadrare mai explicită şi coerentă a Chinei ca un competitor strategic în documentele strategice ulterioare ale administraţiei Trump I. Astfel că sporirea capacităţilor materiale chineze şi apariţia discursului chinez în sensul dobândirii primatului regional (sau chiar global, China pro-punându-şi să devină puterea militară mondială preeminentă până în anul 2049⁸) au generat presiuni pentru balansarea comportamentului acesteia din partea Statelor Unite, în concordanţă cu logica conform căreia statele îşi ajustează orientarea strategică ca răspuns la schimbările în distribuţia puterii din sistemul internaţional, iar schimbările în distribuţia puterii generează ajustări corespunzătoare în comportamentul statului⁹. Această presiune sistemică este observabilă în reorientarea treptată a atenţiei strategice a Statelor Unite, reflectată în prioritizarea geografică şi operaţională a Indo-Pacificului ca teatrul central al competiţiei între mari puteri. Într-o astfel de perspectivă, Rebalansarea către Asia se prezintă ca o încercare iniţială de a recunoaşte schimbarea structurală, dar păstrând în acelaşi timp elemente semnificative de angajare cu competitorul principal, iar FOIP marchează o tranziţie mai clară către încadrarea competitivă, în timp ce IPS consolidează această schimbare într-un cadru doctrinar stabil, centrat pe rivalitatea pe multiple dimensiuni de importanţă pentru securitatea sa, ceea ce face din competiţie una strategică.

De asemenea, adaptarea strategică este condiţionată de structurile instituţionale care decid modul, în care presiunile externe şi percepţiile decidenţilor relevanţi sunt traduse în politici¹⁰, spre exemplu în privinţa planificării militare, literatura de specialitate sugerând că modificările doctrinare tind să fie adesea declanşate de percepţiile şi inter-pretările leadership-ului asupra cadrelor strategice existente în condiţii de incertitudine¹¹. În acest sens, evoluţia de la Pivot la FOIP şi apoi la Strategia Indo-Pacifică din 2022 reflectă o instituţionalizare crescândă a competiţiei dintre marile puteri în planul coordonării alianţelor, al sporirii prezenţei militare americane în regiune sau al ampli-ficării proiecţiei posturii sale de forţă, în paralel cu cea chineză, explicând integrarea treptată a priorităţilor indo-pacifice în strategiile de apărare şi conceptele doctrinare, ceea ce indică faptul că adaptarea nu este doar una pur retorică, ci a fost implementată birocratic şi operaţional de-a lungul timpului. Prin urmare, adaptarea strategică poate fi conceptualizată aici ca un proces de amplificare succesivă a competiţiei, caracterizat prin clarificarea schimbărilor percepute şi luarea măsurilor de ordin doctrinar, dar şi operaţional de către fiecare dintre administraţii, într-o manieră capabilă să răspundă acestor schimbări, adâncind implicarea instituţională şi dând direcţie strategiilor. Acest proces este observabil, spre exemplu, în redistribuirea geografică a activelor militare americane dinspre Atlantic către Indo-Pacific (prin revizuirea proporţiei de 50-50% a forţelor navale americane între Atlantic şi Pacific prin mutarea unui procent de 10% dintre acestea în Pacific, ajungând astfel la desfăşurarea în regiune a 60% din activele forţelor navale şi aeriene americane de peste mări în Pacific şi 40% în Atlantic¹²) sau în intensificarea cooperării în cadrele QUAD şi AUKUS, precum şi în integrarea priorităţi-lor Indo-Pacificului în planificarea apărării şi dezvoltarea capabilităţilor SUA în regiune. Deasemenea, evoluţia limbajului strategic în documentele oficiale americane demon-strează o trecere de la o încadrare a Chinei deopotrivă ca partener şi ca un competitor în cadrul Rebalansării către Asia, către o desemnare explicită ca un competitor strategic¹³ sau ca singurul concurent, care deţine intenţia, dar şi puterea de a remodela ordinea internaţională¹⁴, în strategiile ulterioare, indicând o tranziţie către logica concurenţei sistemice.

În ansamblu, aceste evoluţii susţin interpretarea conform căreia linia strategică a SUA privitoare la Indo-Pacific reflectă un proces relativ coerent de adaptare strategică la ascensiunea Chinei şi la transformarea dinamicii ordinii regionale în mai mare măsură decât în ipoteza unor schimbări episodice sau disparate de politică externă. Fiecare dintre documentele strategice succesive adaugă la obiectivul principal privind desfăşurarea competiţiei, în timp ce restrânge progresiv sfera ambiguităţii şi consolidează alinierea dintre ameninţările percepute, răspunsurile instituţionale şi capacităţile ope-raţionale. Din această perspectivă, tranziţia de la Pivotul din 2011, trecând prin cadrul Indo-Pacificului Liber şi Deschis (FOIP) şi până la Strategia Indo-Pacifică din 2022 poate fi interpretată ca un cumul de secvenţe fără legături (mai ales dacă ne aplecăm asupra deosebirilor doctrinare), dar şi ca un proces continuu de recalibrare strategică, deter-minat de ascensiunea Chinei şi de aspiraţiile spre preeminenţa regională ale acesteia.

REBALANSAREA CĂTRE ASIA, CONŞTIENTIZAREA MODIFICĂRII CONTEXTULUI STRATEGIC REGIONAL

Elaborată iniţial sub denumirea de „pivotul către Asia”¹⁵ şi apoi asumată ca o coordonată centrală pe agenda de politică externă a Administraţiei Obama, strategia de Rebalansare către Asia iniţiată în 2011 a reprezentat o primă încercare a Statelor Unite de a-şi adapta priorităţile de politică externă la o distribuţie internaţională a puterii în schimbare, după deceniile de concentrare asupra Orientului Mijlociu şi Europei. Pentru context trebuie menţionate încercarea de redresare a Statelor Unite după recesiunea creată de criza creditelor ipotecare derivate (subprime), care a dezvăluit vulnerabilităţile economiei şi dezechilibrele pieţei financiare americane şi eforturile de ieşire din con-flictele prelungite din Afganistan şi Irak, care au generat costuri financiare, militare şi politice considerabile, reducând flexibilitatea strategică şi expunând limitele războiului de uzură pentru SUA.

Deşi iniţial administraţia Obama nu a nominalizat China drept competitor, alegând să desemneze China o putere în ascensiune¹⁶, raţiunea strategică, care a stat la baza stra–tegiei, a reflectat îngrijorarea crescândă privind deplasarea centrului gravitaţiei economice şi geopolitice globale spre Asia-Pacific, astfel că strategii americani au considerat că păstrarea pe termen lung a influenţei SUA necesita o redistribuire corespunzătoare a atenţiei diplomatice, a resurselor militare şi a angajamentului economic în regiune. Ascensiunea economică rapidă a Chinei după ce a dobândit accesul pe pieţele libere cu susţinerea Statelor Unite (Organizaţia Mondială a Comerţului, în 2001) şi rezilienţa sa în faţa crizei globale declanşate în 2008 în SUA, însoţite de activismul diplomatic (warrior wolves) şi un comportament mai asertiv în disputele maritime regionale au constituit elemente concrete în evaluarea necesităţii pivotării strategice spre Asia-Pacific, alături de o modernizare militară rapidă. Armata Populară de Eliberare (PLA) a accelerat programele de modernizare axate pe capacităţi anti-acces / interzicere a zonei (A2/AD), pe sisteme de atac de precizie cu rază lungă de acţiune, expansiune navală, operaţiuni cibernetice şi active spaţiale, evoluţii de natură să producă modificări în echilibrul militar regional, favorabil timp de decenii Statelor Unite şi aliaţilor săi, şi care se putea deplasa treptat în favoarea Beijingului.

Rebalansarea a cunoscut în principal două tipuri de abordări, fie ca strategie de amplificare a cooperării americane cu statele din regiune, având ca scop depăşirea crizei financiare şi menţinerea unei ordini regionale stabile prin reangajarea SUA în regiune ca „naţiune a Pacificului”¹⁷ sau în sensul iniţierii unei politici de îndiguire cu privire la China, pe considerente legate în principal de absenţa Chinei de la negocierile pentru Acordul Trans-Pacific (TPP) şi de mutare a unor efective militare navale americane în Pacificul de Vest, care a modificat repartiţia egală anterioară de desfăşurare a acestora în oceanele Atlantic şi Pacific. Politica de rebalansare a continuat direcţia de angajare cu China, însă abandonând angajarea profundă (care a avut ca referinţă acceptată de experţi perioada administraţiei Clinton) în mod treptat şi fără a fi exprimată în termeni competitivi, pentru a nu antagoniza China şi a nu amplifica un fenomen de hedging deja în formare la vremea respectivă, din partea statelor aliate şi partenere din regiune, adică acel comportament de căutare a asigurărilor în situaţii de incertitudine strategică ridicată pentru statele mai mici din regiune (insurance-seeking behavior¹⁸), în care acestea evită alinierea la unul dintre competitorii majori, SUA şi China, pentru a nu pierde avantajele derulării de relaţii cu ambele părţi, în plan economic cu China şi cu Statele Unite pentru asigurarea securităţii lor. Astfel că obiectivele Pivotului nu s-au manifestat în sensul unei îndiguiri (containment) a Chinei, ci cu scopul păstrării ordinii regionale stabile, în care libertatea de navigaţie, comerţul liber, soluţionarea paşnică a disputelor şi credibilitatea alianţelor să poată fi menţinute în ciuda capacităţilor tot mai mari ale Chinei, ceea ce reflectă o adaptare strategică la schimbările structurale per-cepute din cadrul sistemului internaţional şi nu un răspuns la ameninţări imediate (aşa cum a fost cazul îndiguirii Uniunii Sovietice). În cadrul discursurilor purtate sub auspiciile Pivotului, China nu a fost privită ca un adversar şi nici ca un competitor principal în sensul adoptat ulterior, după 2017, ci ca o putere în ascensiune, a cărei integrare deplină în sistemul internaţional era necesară, rămânând totuşi incerte obiectivele sale reale pe termen lung, de unde a rezultat o postură strategică americană, care a combinat incluziunea normativă cu prudenţa structurală. Mărturii în acest sens stau discursurile şi interviurile purtate de preşedintele Obama, în care acesta sublinia în mod constant că Statele Unite salutau ascensiunea Chinei, cu condiţia ca aceasta să contribuie la stabilitatea regională şi să respecte regulile şi normele internaţionale existente¹⁹.

Trebuie adăugat că Pivotul către Asia-Pacific nu a avut un document programatic public dedicat, ca în cazul celorlalte două strategii ulterioare (FOIP şi IPS), acesta con-stituind unul dintre motivele, pentru care nu a existat un consens printre cercetători cu privire la natura sa teoretică. Totuşi, Kurt Campbell, considerat principalul artizan al strategiei, explica raţiunea Pivotului prin încercarea de alcătuire a unei structuri de rezistenţă formată din Statele Unite şi aliaţii săi din Asia-Pacific, care să conducă la consolidarea unei balanţe de putere regionale favorabile Statelor Unite şi în acelaşi timp să permită statelor din regiune derularea de relaţii comerciale cu SUA şi cu China în egală măsură, în condiţiile apariţiei celei mai complexe relaţii bilaterale din istoria omenirii, SUA – China, care se manifesta printr-un amestec de integrare profundă şi neîncredere strategică²⁰.

STRATEGIA INDO-PACIFICULUI LIBER ŞI DESCHIS, REFORMULAREA STRATEGICĂ

Până la finalul celui de al doilea mandat al preşedintelui Obama, capacităţile maritime în expansiune ale Chinei şi activităţile sale de construcţie a insulelor artificiale militarizate în Marea Chinei de Sud, precum şi iniţiativele sale tot mai ample spre o do-minaţie economică s-au remarcat ca veritabili indicatori ai unei abordări mai asertive în direcţia înfăptuirii unei noi ordinii regionale. Aceste evoluţii au contribuit la o reevaluare a presupunerilor anterioare conform cărora integrarea Chinei în sistemul internaţional liberal s-ar traduce în mod natural în convergenţă cu normele internaţionale cutumiare şi organizaţiile regionale setate de către SUA, ca marea putere de statu-quo în regiune, traiectoria Chinei începând să fie înţeleasă ca modelând din ce în ce mai mult o viziune proprie cu privire la ordinea regională, caracterizată de relaţii economice asimetrice şi o extindere a razei sale de acţiune militară, având ca fundal un model propriu de guvernanţă globală, bazat pe sinicizarea şi modernizarea marxismului²¹. Această schimbare s-a reflectat în transformarea progresivă a limbajului strategic al SUA dinspre accentul pus pe parteneriat, cooperare şi integrare spre discursul, care nominaliza China ca pe un competitor sistemic.

Ca urmare, începând cu 2017 s-a conturat cadrul Indo-Pacificului Liber şi Deschis (FOIP), care a reprezentat un punct de inflexiune în evoluţia strategiei americane faţă de Asia. În timp ce Rebalansarea către Asia a fost caracterizată de ambiguitate strategică, în ce priveşte traiectoria ascensiunii Chinei, FOIP a reflectat o schimbare graduală către o competiţie strategică declarată, cu China ca referinţă centrală pentru organizarea po-liticii de securitate regională, astfel că logica strategică a politicii americane a evoluat în acea perioadă de la gestionarea incertitudinii cu privire la ordinea regională la structu-rarea condiţionărilor de ordin securitar în relaţia cu China, care a început să fie relevată în documentele administraţiei americane în termenii unei competiţii geopolitice.

În noiembrie 2017, preşedintele Donald Trump vorbea pentru prima dată despre un „Indo-Pacific Liber şi Deschis”²², înlocuind delimitarea geografică „Asia-Pacific”, pentru a include şi India şi subliniind astfel reorganizarea spaţiului strategic, prin extinderea teatrului relevant al concurenţei cu China într-un areal strategic, care leagă oceanele Indian şi Pacific. Denumirea a fost inspirată de strategia Indo-Pacificului Liber şi Deschis, lansată de premierul Shinzo Abe în 2016, care a constituit cadrul central de politică externă al guvernului nipon de la acea vreme şi continuă să îşi menţină prioritatea şi în guvernul doamnei Takaichi.

Formulat iniţial în 2018 şi declasificat parţial în iunie 2021²³, apoi cristalizat prin două documente programatice, „Raportul Strategiei Indo-Pacific: Pregătire, Parteneriate şi Promovarea unei Regiuni Conectate în reţea” al Departamentul American al Apărării din iunie 2019 şi „Un Indo-Pacific Liber şi Deschis: Promovarea unei Viziuni Comune” emis de Departamentul de Stat în noiembrie 2019, cadrul strategic al FOIP nominalizează China drept principal competitor (alături de Rusia), pe care o plasează în centrul discur–sului strategic. Dar în acelaşi timp descentralizează ordinea regională prin repoziţionarea într-un sistem maritim mai larg, cu roluri atribuite unor actori statali multipli (India, Japonia, Australia şi statele din Asia de Sud-Est), cu scopul de a reduce centralitatea strategică a oricărui actor singular şi crescând astfel importanţa alianţelor regionale în reţea. Administraţia Trump I abandonează încercările de coagulare a multilateralismului regional în planul securităţii (susţinut printr-o activă diplomaţie în timpul Rebalansării către Asia) şi optează cu precădere pentru formatele minilaterale, conectând aliaţi cu parteneri în structuri de cooperare cu componente securitare (revitalizarea QUAD este cel mai cunoscut exemplu în acest sens, alături de susţinerea acordată Dialogului Strategic Trilateral Australia – Japonia – Statele Unite sau Dialogului Trilateral SUA – Japonia –India). În termeni operaţionali militari, perioada FOIP este caracterizată de o trecere de la redistribuirea forţelor în teatrul Indo-Pacific (coordonată sub auspiciile Pivotului) la o postură orientată spre descurajare, cu accent pe creşterea rezilienţei aliaţilor şi partenerilor regionali, realizată prin operaţiuni în reţea capabile să funcţioneze într-un mediu maritim contestat. De asemeni, misiunile privind libertatea de navigaţie (FONOPs) în Marea Chinei de Sud devin un instrument operaţional pentru semnalizarea neaccep-tării revendicărilor maritime considerate excesive ale Chinei, manifestate prin afirmarea internaţională a Liniei în Nouă Puncte chineze, integrându-le exigenţei de menţinere a liniilor de comunicaţii în marea liberă (SLOCs) şi de conservare a integrităţii dreptului maritim internaţional, înscris în UNCLOS.

Din perspectiva adaptării strategice, această reconceptualizare a abordării ame-ricane cu privire la regiunea indo-pacifică reflectă o schimbare în modul, în care Statele Unite definesc mediul, în care are loc competiţia, depăşind cadrul tradiţional al relaţiilor bilaterale (modelul hub-and-spokes) şi privindu-l ca pe un sistem strategic integrat, ce necesită un răspuns coerent şi coordonat din partea Statelor Unite, alături de aliaţii săi. Aşadar, derularea strategiei reflectă un proces de adaptare, în care Statele Unite şi-au sporit înţelegerea schimbărilor structurale din arealul Indo-Pacific, privit ca sistem strategic competitiv şi, ca urmare, şi-au reconfigurat postura instituţională şi operaţională, punând totodată bazele conceptuale şi structurale pentru Strategia Indo-Pacifică ulterioară din 2022, în care competiţia strategică a devenit pe deplin instituţionalizată.

STRATEGIA INDO-PACIFICĂ, INSTITUŢIONALIZAREA COMPETIŢIEI

Încă de la debut, administraţia Biden şi-a concentrat discursul pe competiţia cu China, preluând de la administraţia anterioară poziţionarea „dură cu China”²⁴ şi extinzând abordarea competiţiei cu China, ca răspuns la erodarea normelor internaţionale şi mo-dificarea distribuţiei de putere în sistemul mondial, potrivit Ghidului Strategic Interimar privind Securitatea Naţională (INSSG) din martie 2021. Documentul conţinea şi referiri la provocarea reprezentată de puterile autoritariste pentru naţiunile democratice în sensul promovării unor modele alternative de guvernanţă autoritaristă, ce reprezentau ameninţări la securitatea S.U.A., narativ ce a stat la baza pledoariei „Democraţie versus Autocraţie”, ataşând o componentă cu valoare ideologică Doctrinei Biden (fundamentată pe „bătălia ideologică şi cea tehnologică”²⁵) centrată pe opoziţia dintre modelul democratic şi alte modele considerate autoritariste. Identificând China ca singurul concurent, care are atât intenţia, cât şi capacitatea de a remodela ordinea internaţională (conform Strategiei de Securitate Naţională din 2022, care a completat IPS), şi considerând regiunea indo-pacifică ca fiind „epicentrul geopoliticii secolului XXI”, Strategia Indo-Pacifică (IPS) mută accentul analitic de la percepţia asupra ascensiunii Chinei ca un fenomen structural către capacitatea Chinei de a transforma ordinea internaţională existentă, astfel că rivalitatea dintre cele două mari puteri se amplifică şi se extinde pe multiple paliere, cuprinzând guvernanţa economică, inovaţia tehnologică, lanţurile de aprovizionare, diplomaţia, spaţiul cibernetic, dezvoltarea militară şi competiţia pentru setarea nor-melor şi implicarea în instituţiile internaţionale. China nu mai este privită doar ca un actor regional major, care operează în cadrul sistemului internaţional existent, ci este înţeleasă ca o putere globală, capabilă să remodeleze regulile, instituţiile şi normele internaţionale, care stau la baza acestui sistem.

Dimensionată în planurile diplomatic, economic şi militar, strategia IPS posedă o arhitectură normativă bazată pe instrumente specifice de securitate şi consolidare a rezilienţei aliaţilor şi partenerilor regionali ai Statelor Unite, urmărind păstrarea şi con-solidarea ordinii internaţionale liberale bazate pe reguli, prin angrenarea statelor mici şi mijlocii din regiune, cu scopul prevenirii formării unei hegemonii asiatice. Trebuie menţionat că imperativul propus privind împiedicarea apariţiei unei hegemonii regionale nu a apărut odată cu competiţia privitoare la China, un număr semnificativ de referinţe bibliografice academice susţinând că, încă din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Statele Unite au urmărit în mod constant să prevină apariţia oricărui hegemon regional în Eurasia, fie că se referea de Japonia Imperială, Germania nazistă, Uniunea Sovietică sau, mai recent, la China. În anii 1980²⁶ şi începutul anilor 1990 au existat astfel de preocupări legate de Japonia, însă acestea s-au concentrat în principal pe concurenţa economică şi nu pe o competiţie în plan militar, SUA căutând să îşi menţină alianţa de securitate cu Japonia, dar asigurându-se în acelaşi timp că nicio putere asiatică nu putea domina regiunea în mod unilateral.

Prin revitalizarea diplomaţiei americane ca instrument central de politică externă, după ce fusese trecută într-un plan secundar de administraţia precedentă, noua abordare strategică punea accentul pe multiplicarea şi consolidarea parteneriatelor economice, ce puteau crea alternative la iniţiativa chineză Belt & Road (BRI), precum Cadrul Eco-nomic Indo-Pacific pentru Prosperitate (IPEF) sau Parteneriatul pentru Infrastructură şi Investiţii Globale (PGII), pe stimularea unor industrii considerate strategice (prin cadrul legal creat de Legea privind Ştiinţa şi Domeniul Microcipurilor, „CHIPS and Sceince Act”), dar şi pe sprijinirea ori crearea unor formate cu componente securitare, cel mai proeminent fiind AUKUS, alături de promovarea Trilateralei SUA – Coreea de Sud – Japonia, care în 2023 a depăşit cadrul unui aranjament consultativ ad-hoc devenind un mecanism strategic permanent. Totuşi, în cadrul IPS s-a menţinut preferinţa pentru formatele minilaterale, multilateralismul sub un leadership american fiind probabil considerat o soluţie mai puţin adaptată la specificul relaţiilor dintre statele regiunii, în mod tradiţional marcate de conflictele trecutului, de varietatea mare de etnii, culturi şi sisteme politice din regiune, de diferenţele sensibile între nivelurile lor de dezvoltare şi exacerbatul naţionalism post-colonial, izvorât din complicata istorie a dominaţiei coloniale europene în regiune, multe dintre acestea conturându-se ca state independente în procesul de decolonizare de după cel de-al Doilea Război Mondial²⁷ (lecţia istorică a SEATO fiind un indicator în acest sens).

Poate cea mai semnificativă inovaţie militară asociată cu IPS este conceptul de descurajare integrată, articulat în Strategia Naţională de Apărare din 2022, care urmă-reşte să combine capacităţile militare în toate domeniile cu cooperarea aliată, inovaţia tehnologică, instrumentele economice, capacităţile cibernetice, informaţiile, diplomaţia şi operaţiunile informaţionale, ceea ce se poate traduce printr-o dispersie sporită a forţelor armate, propunându-şi realizarea unei interoperabilităţi sporite cu aliaţii, exerciţii militare comune extinse, sisteme avansate de comandă şi control şi un accent mai mare pe conştientizarea ameninţărilor în domeniul maritim.

Din perspectiva adaptării strategice, descurajarea integrată se înfăţişează aşadar ca expresia operaţională a unui proces adaptiv fixat pe termen lung (desemnând China ca „cel mai important competitor strategic pentru deceniile următoare”), în care puterea militară rămâne indispensabilă, dar este încorporată într-o strategie multidimensională, concepută pentru a complica luarea deciziilor de către adversar în mai multe teatre simultan. Descurajarea nu mai este concepută exclusiv în termeni de proiecţie a forţei, ci presupune utilizarea coordonată a tuturor instrumentelor puterii naţionale în mod concertat, împreună cu aliaţii şi partenerii.

În ciuda importanţei centrale acordate competiţiei strategice, cadrul strategiei IPS evită în mod deliberat să încadreze relaţiile dintre SUA şi China în sfera unui conflict inevitabil sau a unui nou Război Rece, administraţia Biden subliniind în mod repetat că Statele Unite vor coopera cu China acolo unde interesele converg, în special în ceea ce priveşte schimbările climatice, sănătatea globală, neproliferarea nucleară sau stabilitatea macroeconomică. Această abordare duală reflectă un element important al adaptării strategice, şi anume capacitatea de a diferenţia între domeniile de competiţie şi domeniile de cooperare. Obiectivul nu este îndiguirea Chinei, ci păstrarea unui echilibru de putere favorabil Statelor Unite şi aliaţilor săi şi continuitatea ordinii internaţionale existente, menţinând în acelaşi timp canale pentru un angajament pragmatic pe problemele de interes reciproc. Astfel, competiţia strategică apare ca o rivalitate gestionabilă şi nu ca o confruntare permanentă, o abordare, ce recunoaşte realităţile structurale ale competiţiei geopolitice, dar şi interdependenţa pe varii planuri a celor mai mari două economii ale lumii.

CONCLUZII

Evoluţia strategiilor Statelor Unite cu privire la regiunea indo-pacifică în perioada celor trei administraţii analizate demonstrează un proces continuu de adaptare strategică la transformarea profundă a mediului internaţional de securitate, strategiile de Reba-lansare spre Asia, Indo-Pacificul Liber şi Deschis şi Strategia Indo-Pacifică nefiind doar iniţiative politice izolate ale administraţiilor prezidenţiale succesive, ci acestea au constituit etape succesive în adaptarea strategică americană la consecinţele structurale ale ascensiunii Chinei şi tranziţiei de la o ordine predominant unipolară către un sistem internaţional multipolar şi din ce în ce mai competitiv.

Acest material susţine argumentul că adaptarea strategică oferă un cadru analitic valoros pentru explicarea atât a continuităţii, cât şi a schimbării în politica externă şi de securitate americană, care merită o analiză mai detaliată decât poate oferi spaţiul destinat aici, deoarece conceptul surprinde capacitatea unei mari puteri de a-şi reevalua constant priorităţile strategice, de a redefini ameninţările şi oportunităţile, de a modifica aranjamentele instituţionale şi de a dezvolta noi concepte operaţionale, pentru a răspunde la schimbările din mediul strategic extern. În cazul strategiilor amintite, adaptarea nu a reprezentat o abandonare a obiectivului de lungă durată de a menţine un echilibru favorabil de putere în Asia, ci a constat în ajustarea progresivă a focalizării geografice, a arhitecturii parteneriatelor, a desfăşurării forţelor militare navale şi a limbajului con-ţinut în diplomaţia şi în documentele dedicate ale strategiilor, prin care a fost urmărit acest obiectiv.

Rebalansarea către Asia a reprezentat o primă etapă a acestui proces adaptiv, care s-a manifestat prin păstrarea elementelor politicii americane de angajare cu China, dar a marcat conştientizarea publică a deplasării centrului de greutate economică globală către Asia-Pacific. Ca urmare, administraţia Obama a redirecţionat atenţia diplomatică, iniţiativa economică şi resurse militare suplimentare către regiune, consolidând în acelaşi timp alianţele tradiţionale, acordând centralitate cadrului multilateral ASEAN şi extinzând prezenţa americană în organizaţiile regionale. În perioada Pivotului, China nu a fost desemnată ca un competitor strategic, dar capacităţile sale economice şi militare în creştere şi extinderea influenţei regionale chineze au modelat fără îndoială calculele strategice americane. Pivotul a reflectat astfel un răspuns adaptiv la realităţile structurale emergente, fără a abandona aşteptarea ca China să poată continua să func-ţioneze în cadrul ordinii internaţionale existente. Mergând mai departe, Strategia Indo–Pacific Liber şi Deschis a introdus o transformare conceptuală şi strategică semnificativă, fără a fi ruptă complet de fundamentele stabilite de Rebalansare şi menţinând interesul strategic pentru regiune. Administraţia Trump I a desemnat în mod explicit competiţia strategică şi a plasat-o în centrul politicii regionale americane, extinzând domeniul de aplicare al strategiei atât în plan geografic, de la Asia-Pacific la Indo-Pacific, prin includerea Indiei şi a Oceanului Indian în sfera de importanţa strategică pentru menţinerea echili-brului regional de putere, dar şi la nivelul aranjamentelor instituţionale, care au fost flexibilizate şi concentrate în formate minilaterale, capabile să răspundă viabil provo-cărilor din regiune. În această etapă, adaptarea strategică a implicat nu numai o reevaluare a posturii şi o reformulare la nivel retoric, ci a însemnat inovare instituţională şi diversificare operaţională. Strategia Indo-Pacifică a administraţiei Biden a consolidat acest proces adaptiv, păstrând cadrul competitiv stabilit în timpul administraţiei ante-rioare şi lărgindu-i în acelaşi timp domeniul de aplicare pe multiple dimensiuni, de la securitatea economică, competiţia tehnologică, rezilienţa lanţului de aprovizionare, investiţiile în infrastructură, mineralele critice şi până la securitatea cibernetică şi tehnologiile emergente. În cadrul IPS, China a fost identificată în mod explicit ca singurul competitor, care posedă atât intenţia, cât şi capacitatea de a remodela ordinea interna-ţională, transformând astfel competiţia strategică într-un proces instituţionalizat şi de durată.

În ciuda diferenţelor doctrinare, a instrumentelor politice diferite şi a orientărilor partizane, cele trei strategii privite în ansamblu dezvăluie un fond de continuitate stra-tegică, fiecare dintre acestea constituind răspunsul la aceeaşi provocare structurală şi anume la redistribuirea puterii în Indo-Pacific şi capacitatea tot mai mare a Chinei de a influenţa echilibrul de putere regional (şi în perspectivă, global). Această continuitate sugerează că strategiile au fost determinate în mică măsură de schimbările politice interne, imperativele geopolitice fiind dictate în principal de evoluţiile din sistemul internaţional. Din perspectiva adaptării strategice, pot fi identificate patru dimensiuni interconectate ale schimbării. În primul rând, adaptarea se reflectă la nivelul conştien-tizării (cognitiv) în reconceptualizarea progresivă a Chinei, evoluând de la un actor regional în ascensiune la un competitor strategic, care devine în cele din urmă princi–pala provocare sistemică, cu care se confruntă Statele Unite. În al doilea rând, adaptarea instituţională este evidentă în evoluţia de la dependenţa de alianţe bilaterale (modelul tradiţional de alianţe hub-and-spokes) către o arhitectură, care se doreşte tot mai interconectată, ce încorporează parteneriate minilaterale, precum QUAD, AUKUS sau cadrul trilateral Statele Unite – Coreea de Sud – Japonia. Apoi, adaptarea operaţională cuprinde tranziţia de la prezenţa militară avansată şi redistribuirea de forţe navale în regiune la descurajarea integrată şi la concurenţa pe multiple dimensiuni ale competiţiei. În cele din urmă, adaptarea economică este demonstrată prin accentul tot mai mare pus pe lanţurile de aprovizionare reziliente şi diversificarea acestora (near-shoring, friend-shoring, pentru a realiza decuplarea), pe parteneriatele privitoare la infra-structură, leadershipul tehnologic şi iniţiativele geoeconomice alternative, concepute pentru a consolida ordinea regională existentă. Fiecare dintre strategiile succesive a încorporat elemente ale predecesoarei, evoluând şi recalibrându-se pentru a face faţă noilor realităţi strategice, astfel că adaptarea se manifestă ca un proces evolutiv, caracterizat prin continuitatea scopului strategic.

O astfel de perspectivă poate ajuta la delimitarea unei posibile mari strategii americane (Grand Strategy). Întrucât competiţia strategică SUA – China va rămâne probabil caracteristica definitorie a politicii internaţionale în viitorul previzibil, adaptarea strategică va continua să modeleze evoluţia politicii americane în Indo-Pacific, astfel încât este posibil ca adaptările viitoare să se bazeze pe fundaţiile strategiilor construite în perioada examinată în acest material, consolidând în continuare traiectoria pe termen lung a unei mari strategii americane către o competiţie susţinută şi cuprinzătoare în regiunea indo-pacifică.