Andrei Covrig, colonel (Rtr)

Pentru o înțelegere profundă a situației, este esențial să subliniem un fapt crucial: acest război nu durează de patru ani, ci de unsprezece. Este de înțeles, că acesta a fost plăzmuit cu mult înainte. Summit–ului NATO de la București din 2008. Să ne aducem amunte, Putin, invitat la eveniment, având planuri, revanșarde, îi declară președintelui american prezent la eveniment George W. Bush: «George, trebuie să înțelegi că Ucraina nici măcar nu este un stat! Ce este Ucraina? O parte din teritoriile sale aparțin Europei de Est, iar o parte, și una considerabilă, este un cadou de la noi!». Acesta a fost un semnal direct că, în ochii dictatorului, statul vecin nu are dreptul la o suveranitate reală.

Dictatorul a vorbit, de asemenea, despre faptul că Ucraina ar fi o «creație peticită», ca și cum Rusia imperial-sovietică și cea modernă nu ar fi, la rândul lor, la fel de «peticite». Teritoriile istorice ale actualei Federații Ruse se rezumă la Moscovia (aproximativ regiunea Moscovei de astăzi) — restul fiind teritorii ocupate, cu populații care nu vorbesc limba rusă (tătari, bașchiri, popoarele din Caucazul de Nord, ciukci, tuvani, iacuți). Este naiv să mai vorbim despre o aderare voluntară a acestor popoare la Rusia. O imagine tristă și dezolantă o oferă și monumentul (piatra de temelie) din fața Gării Kiev din capitala rusă, dedicat «alipirii voluntare» a Ucrainei. Priveliștea este de-a dreptul deplorabilă…

Atunci, la București s-a dat al doilea semnal de alarmă. Primul a fost ”celebrul” (în ghilimele) discurs de la München din 2007, unde liderul rus a prezentat, de fapt, conceptul său de o lume multipolară cu lideri globali, un fel de a lumii cu atotputernici „observatorii” în zona sa de influență, în lumea interlopă rusă – ”смотрящие”, fiind contestată orânduirea de după Ialta, 1945. În viziunea dictatorului rus, „Cartagina” modernă — Ucraina independentă și europeană — trebuie distrusă. Iar durata acestui proces nu contează pentru el. Scopul final rămâne neschimbat: Ucraina trebuie fie să dispară de pe hartă, fie să devină o „a doua Bielorusie” — un satelit complet controlat, cu un „tătuc” la conducere loial dictatorului rus.

Agresiunea rușilor în Ucraina a schimbat fundamental sistemul de securitate globală și europeană. Tocmai această persistență ideologică explică determinarea dictatorului la un războiul de uzură. ”Manifestele” acestea au fost considerate de liderii occidentali, din păcate, drept simplă retorică, și nu un plan de acțiune. Suspiciunea a apărut, dar – regretabil – mult prea târziu. Recent încheiata Conferință de Securitate de la München din 2026 a demonstrat că în sfârșit europenii în mare parte au perceput realitatea: nu mai este vorba doar despre ajutorul pentru Ucraina ce este un ceva firesc și vital, ci și despre o autonomizare profundă a Europei, despre creșterea rolului său independent și transformarea argumentului militar european într-un factor cheie al securității regionale.

În acest context, a răsunat clar și vocea Chișinăului oficial prin participarea și discursul președintei Maia Sandu. Moldova nu mai este un simplu observator, ci și o parte din puzzle (головоломка) în noua arhitectură de securitate europene.

Începînd agresiunea la 24 februarie 2022 odată cu ocuparea Crimeii și destabilizarea ulterioară a regiunilor ucrainene din est, Kremlinul a planificat inițial o operațiune de pedeapsă rapidă de „anihilare” a conducerii de la Kiev. Cu timpul aventura lui Putin s-a transformat în cel mai amplu conflict din Europa de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, depășind ca durată așa numitul Marele Război pentru Apărare Patriei.

Cronologia acestei confruntări a parcurs un drum lung de la capturările rusești a Slavianskului și Kramatorskului în 2014, apoi succese operative la Ilovaisk și Debalțeve, până la un război pozițional de lungă durată. Ani ai „perioadei Minsk” au fost doar o pauză temporară, folosită de Putin pentru a se pregăti de distrugerea totală a statalității ucrainene. Acțiunile militare de astăzi reprezintă punctul culminant al unui proces început acum unsprezece ani.

S-au produs din anul 2014 până în prezent în prezent cinci faze dacă să facem o periodizare a războiului:

1.2014 (Februarie — Septembrie): „Blitzkrieg-ul hibrid”

Ocuparea Crimeii și capturarea orașelor din Donbas (Slaviansk, Kramatorsk). Trecerea de la forțele de tip „proxy” la intervenția directă a trupelor regulate ale Federației Ruse (Ilovaisk). 2. 2014 (Septembrie) — 2015 (Februarie): „Bătălia pentru aliniamente” / lupte sângeroase pentru puncte strategice (Aeroportul Donețk, Debalțeve). Etapa se încheie cu semnarea acordurilor „Minsk-2”. 3. 2015 — 2022 (Februarie): „Înghețarea pozițională”. Un război de tranșee prelungit, de intensitate joasă. Transformarea armatei ucrainene și militarizarea mascată a teritoriilor ocupate. 4. 2022 (Februarie — Toamnă): „Războiul de manevră pe scară largă” Tentativa de capturare a Kievului, urmată de decuparea senzațională de către VSU a nordului Ucrainei (regiunile Harkov și Herson). Revenirea la utilizarea masivă a aviației și a artileriei grele. 5. 2023 — Prezent: „Războiul resurselor și al tehnologiilor” Trecerea la un război total de uzură (de supraviețuire). Stabilizarea frontului și „revoluția dronelor”, care a modificat tacticile de luptă la toate nivelurile.

Observăm o transformare spectaculoasă a acțiunilor militare de la ciocnirile locale din 2014 la o confruntare civilizațională și pur militară și direct tacticile operațiunilor de luptă pe câmpul de luptă Factorul cheie al transformării devine specificul tehnologic. Noile tehnologii nu doar completează arta militară clasică, ci dictează o viziune parțial (?) diferită asupra acțiunilor militare, impunând rescrierea manualelor de strategie, arta operativă și și direct tacticile operațiunilor de luptă pe câmpul de luptă.

Trei puncte cheie:

1. Transparența câmpului de luptă: Războiul a eliminat „ceața războiului”. Datorită sateliților și dronelor de recunoaștere, orice concentrare de forțe este constant detectată. Acest fapt a făcut imposibile manevrele mari de tancuri, supraviețuirea depinzând acum de viteza datelor ??? și de sistemele de război electronic.

2. Evoluția tacticii: S-a trecut de la grupuri tactice mari la grupuri mici de asalt, susținute de artilerie de înaltă precizie. Gândirea militară operativă constă acum în distrugerea logisticii inamicului la distanță, înainte de contactul direct.

3. Războiul dronelor: Dronele ieftine au schimbat economia războiului, fiind capabile să distrugă tehnică de milioane de dolari. Câmpul de luptă a devenit o cursă intelectual-tehnică continuă.

Unele concluzii:

Prăbușirea doctrinelor militare clasice. Dacă în 2014, la Ilovaisk sau Debalțeve, încă mai funcționau manualele secolului trecut cu manevre de tancuri și pătrunderi profunde, în perioada 2024–2026 acest lucru a devenit imposibil. Astăzi, orice concentrare semnificativă de tehnică este detectată instantaneu și distrusă înainte de a se desfășura în ordine de luptă. Câmpul de luptă a devenit „transparent”, iar blindajul clasic — extrem de vulnerabil.

Asistăm la eroziunea superiorității „imperiale”. Rusia, mizând pe stocurile colosale de „fier” sovietic, s-a izbit de o realitate în care o dronă FPV ieftină anulează avantajul unui tanc de milioane de dolari. Valoarea tancurilor rusești T-90 „Prorîv” și „Armata”, precum și a altor vehicule blindate, este redusă practic la zero.

Nu este vorba doar de o schimbare tehnologică, ci și de un răspuns asimetric al Ucrainei la ambițiile imperiale. S-a dovedit că flexibilitatea, inteligența și structurile de tip rețea sunt mai puternice decât mașinăria greoaie a unui imperiu. O performanță de nivel mondial, care a rescris manualele de strategie militară, este distrugerea sistematică a flotei ruse din Marea Neagră și lovirea chirurgicală a aviației strategice. Prin operațiuni ingenioase — precum cele desfășurate sub egida strategiei „Păianjenul” — zeci de aeronave militare rusești, inclusiv bombardiere strategice de tip Tu-160 și Tu-95MS, au fost neutralizate la distanțe uluitoare. Dronele ucrainene au lovit baze considerate invulnerabile: de la aerodromul Olenia, situat dincolo de Cercul Polar în regiunea Murmansk, până la baza Engels de pe Volga și obiective militare dincolo de Munții Ural.

Ucraina a reușit imposibilul: o țară fără o flotă clasică a forțat retragerea unei puteri maritime rusești din propriile baze și a vulnerabilizat triada nucleară a agresorului, transformând ingeniozitatea serviciilor de inteligență și dronele într-o armă.

Desigur, această reziliență a fost consolidată de sprijinul crucial al aliaților occidentali. Totul a început cu livrările strategice de drone Bayraktar din partea Turciei, urmate de un suport masiv și multidimensional din partea SUA (sub administrația democrată), care a furnizat tehnologie de vârf și resurse vitale. Rolul NATO a fost determinant în modernizarea capacităților de apărare, în timp ce Uniunea Europeană a oferit pilonul de stabilitate economică și logistică necesar pentru un război de lungă durată. Această sinergie între inovația ucraineană și resursele partenerilor a transformat Ucraina dintr-o victimă prezumată într-un lider tehnologic pe câmpul de luptă modern. Această sinergie între inovația ucraineană și resursele partenerilor a demonstrat că, în secolul XXI, tehnologia și inteligența pot învinge forța brută a unui imperiu.

În paralel cu evoluția tehnologică, asistăm la prăbușirea a Dreptului Internațional Umanitar (DIU), atât în plan politico-juridic, cât și practic. Deși în dinamica unui conflict pot apărea abateri de la normele celor patru Convenții de la Geneva din 1949 și ale Protocoalelor Adiționale, atrocitățile comise de armata rusă depășesc orice limită a umanității.

Dovezile șocante — precum mărturiile despre comandanți ruși care cultivă sadismul ca instrument de intimidare sau interceptările în care soldații promit „trofee” barbare din trupurile prizonierilor — nu sunt incidente izolate, ci produsul ideologic al unui sistem care a instituționalizat teroarea.

Roman Demurchiev, comandant adjunct al Armatei 20 Trupe Combinate: „Am împușcat oameni, de exemplu. L-am împușcat în ochi – îi iese glontele-trasoar din ceafă. Înțeleg că e un dușman, da, e un ticălos…”. Sunt dezgustat să citez cuvintele generalului în rusă, deoarece acestea abundă nu doar în cruzimea față de prizonierii de război ucraineni, ci și în obscenități care i-ar face pe criminali interlopi invidioși. Soția generalului nu este mai bună decât soțul ei, așa că acesta – fie în glumă, fie în serios – îl sfătuie săi dăruiască un colier cu urechile prizonierilor de război ucraineni.

Aceasta marchează moartea definitivă a conceptului de „onoare militară” în armata rusă. Un simbol al acestei tragedii este destinul lui Alexandru Mațievschi, militarul ucrainean originar din Moldova, care, fiind prizonier și pus să-și sape singur groapa pentru mormântul său, a privit moartea în față cu o demnitate sfidătoare. La ordinul ocupanților de a spune ceva, el a rostit simplu: „Slava Ukraini!”, fiind executat imediat cu o rafala de automat.

Mai mult, tragedia de la Olenivka, unde prizonierii au fost uciși cinic într-o explozie provocată din interior — masacru pe care propaganda rusă a încercat lamentabil să-l atribuie unui atac ucrainean — și atacurile sistematice asupra infrastructurii critice civile, reprezintă o strategie a terorii pure. Încercarea de a lăsa milioane de oameni fără căldură și apă este o metodă de exterminare care, prin cruzimea sa absolută și sistematică, depășește în anumite aspecte chiar și precedentele întunecate ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Privind metodele acestui război fratricid, devine evident că Hitler, Stalin și Putin sunt „frați gemeni” ideologici. Vladimir Putin a fost recunoscut oficial drept criminal de război: Curtea Penală Internațională (CPI) a emis un mandat de arestare pe numele său, fiind acuzat de deportarea ilegală a copiilor ucraineni, fapt ce constituie o crimă de război. Acum, lumea s-a îngustat pentru el până la granițele așa zise țări „prietenoase”: orice stat care a ratificat Statutul de la Roma – întrunește 124 de țări – este obligat să îl aresteze. În 2023, Africa de Sud i-a cerut direct lui Putin să nu participe la summitul BRICS, deoarece opoziția depusese o hotărâre judecătorească prin care cerea arestarea sa imediată pe aeroport. Dictatorul forumului la care și-a depus eforturile pentru creare și-a prezentat omagiile online. În acest sens, el repetă soarta lui Stalin, care era, de asemenea, practic captiv în interiorul granițelor din cauza paranoiei și a fricii pentru propria siguranță. Ambii dictatori au ajuns blocați în „cuștile lor de aur”, transformându-și propriile țări în închisori voluntare.

Pentru mine, această agresiune a Federației Rusă mai are și o dimensiune personală profundă. Ucraina și Kievul îmi sunt dragi – acolo am urmat liceul militar în anii 1973–75. Pe atunci, instituția purta numele lui Suvorov. Însă astăzi, chiar și această denumire îmi provoacă o reacție de respingere. Alexandr Suvorov, cel care a devenit „tatăl” ”Masacrului de la Praga” în noiembrie 1794 – când, conform diverselor estimări, au fost uciși până la 20.000 de oameni (inclusiv femei și copii) – a intrat în istorie nu doar ca general, ci și ca simbol al cruzimii. În presa europeană a vremii, acțiunile sale au fost condamnate drept un barbarism fără sens, iar el a primit porecla de „Măcelarul însetat de sânge” (spre exemplu The Times, publicația londoneză). Această exterminare deliberată a populației civile din suburbia Varșoviei a șocat Europa iluministă și a fixat definitiv armatei imperiale reputația unei forțe care nu cunoaște mila sau legile războiului.

Această înțelegere a venit cu anii, odată cu conștientizarea modului în care simbolurile imperiale au fost folosite pentru a suprima identitățile naționale. Legătura mea personală cu Kievul mă face să simt și mai acut nedreptatea comisă astăzi împotriva poporului și orașului, care mi-a găzduit și mi-a oferit formarea inițială ca ofițer. Tot în acest context, nu pot să vă expun ce am simțit pe 28 iulie anul trecut la orele patru și cinci dimineața am fost surprins în hotel de zborul și bubuiturile e două rachete ce au atacat capitala. În acele clipe, războiul nu a mai fost o temă de cercetare, ci o realitate brutală care lovea direct în memoria tinereții mele.

Viziunea pentru sfârșitul războiului în 2025-2026.

Previziunile pentru 2025-2026 indică faptul că războiul a intrat într-o fază de uzură strategică. Sfârșitul conflictului în această perioadă va depinde nu numai de situația de pe câmpul de luptă, ci și de stabilitatea economiilor și regimurilor politice ale părților. Cel mai probabil scenariu este „finalizarea prin uzură”, în care intensitatea ostilităților poate scădea până la nivelul unui impas static (similar cu cel din 2015-2021), dar la un nou nivel tehnologic.

Provocarea cheie rămâne: se va realiza o „pace justă” prin restabilirea frontierelor sau conflictul va degenera într-o stare de confruntare „rece” cu zone incerte, ceea ce va necesita o nouă arhitectură de descurajare a Kremlinului pe termen lung din partea Europei.

===