Ambasador Mihai GRIBINCEA
Cum arată viitorul unui stat mic într-o lume în care regulile se prăbuşesc
O LUME, CARE NU MAI JOACĂ DUPĂ REGULI
Războiul declanşat de Rusia în Ucraina, intervenţia militară recentă a SUA în Ve-nezuela şi arestarea preşedintelui Maduro şi slăbirea mecanismelor multilaterale indică o transformare profundă a sistemului internaţional. Normele dreptului internaţional sunt aplicate tot mai selectiv, iar revenirea logicii sferelor de influenţă nu mai este un subiect marginal, ci o realitate politică.
Nu asistăm la o abatere temporară, ci la o schimbare structurală. Regulile nu au dispărut, dar sunt invocate preferenţial: sunt respectate atunci când servesc interesele actorilor puternici şi ignorate atunci când devin incomode. În acest context, statele mici nu mai sunt evaluate în funcţie de respectarea principiilor, ci de utilitatea lor strategică.
În perioada Războiului Rece şi în special după Helsinki 1975 ordinea europeană a fost ţinută, decenii, de un set de principii consfinţite şi la Helsinki (1975): inviolabi-litatea frontierelor, nefolosirea forţei, respectarea suveranităţii etc. În acel cadru, Uniunea Sovietică s-a dezintegrat relativ paşnic, iar statele ex-sovietice – inclusiv Republica Moldova – au devenit parte a sistemului internaţional fără să parcurgă un „război clasic de eliberare”. (Războiul moldo-rus de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992 a fost mai degrabă un război declanşat de Rusia pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România, decât un război de torpilare a afirmării independenţei Moldovei.)
Acest detaliu istoric contează enorm: Republica Moldova este, deci, prin însăşi natura ei, un produs al unei ordini internaţionale bazate pe reguli. Independenţa sa, re-cunoaşterea frontierelor, existenţa ca stat suveran au fost posibile într-un context, în care dreptul internaţional conta mai mult decât forţa. Dacă lumea revine la logica „câştigă-torul dictează”, pentru Republica Moldova, această transformare nu este una abstractă, ci existenţială.
NEUTRALITATEA CA VULNERABILITATE STRUCTURALĂ
Odată cu adoptarea Constituţiei din 1994, Republica Moldova s-a declarat stat neutru. Această opţiune a fost determinată în mare măsură de dorinţa de a se debarasa de trupele ruse de ocupaţie de pe teritoriul său şi de a evita confruntarea directă cu Federaţia Rusă într-un context regional instabil. În practică, însă, neutralitatea s-a tradus într-o ambiguitate strategică persistentă, nu într-o garanţie de securitate.
Chiar şi astăzi, obiectivul integrării în Uniunea Europeană este urmărit fără o dezbatere deschisă privind ancorarea într-un sistem de apărare colectivă precum NATO. Integrarea europeană este vitală, dar Uniunea Europeană nu este, în sine, o umbrelă militară comparabilă cu NATO. UE este un proiect civilizaţional, economic şi normativ; NATO este un proiect de descurajare şi supravieţuire strategică.
În condiţiile reaşezării sistemului internaţional de astăzi, neutralitatea statelor în general şi a Moldovei în particular devine vulnerabilitate. Într-un sistem internaţional, în care forţa este în capul mesei, neutralitatea nu mai este percepută ca virtute, ci ca zonă gri. Iar istoria arată constant că zonele gri nu rămân neocupate. Statele, care „nu aleg”, ajung, mai devreme sau mai târziu, să fie alese de alţii.
Pentru Republica Moldova, neutralitatea nu oferă garanţii reale de securitate, nu descurajează presiunile externe şi nu atrage protecţie automată. Ea poate funcţiona doar într-o ordine stabilă, în care normele sunt respectate în mod predictibil. Într-o lume a forţei, neutralitatea devine o slăbiciune structurală, nu un scut.
CONFLICTELE „ÎNGHEŢATE” CA MONEDĂ DE SCHIMB
O altă vulnerabilitate majoră pentru Republica Moldova este conflictul nerezolvat din Transnistria, regiune aflată sub ocupaţie rusească încă de la începutul anilor ’90. Acest conflict a supravieţuit datorită tolerării ambiguităţilor de către vechiul sistem interna-ţional, care privilegia stabilitatea juridică şi evitarea escaladării.
Într-un sistem internaţional aflat în reaşezare, conflictele „îngheţate” nu mai pot fi ignorate. Ele vor fi fie redeschise, fie tranzacţionate în cadrul unor aranjamente geopo–litice mai largi. În ambele scenarii, riscul pentru Republica Moldova este acela de a deveni obiect, nu subiect al deciziilor strategice.
În negocierile dintre marile puteri, dreptatea contează mai puţin decât echili-brul de forţă. Statele mici nu pot impune, nu pot descuraja prin mijloace militare şi nu pot negocia de pe poziţii egale. Opţiunile lor reale se reduc la ancorarea într-un bloc mai mare de securitate sau la marginalizarea treptată din calculele strategice ale altora.
OPORTUNITĂŢILE: DE CE CRIZA POATE FI ŞI O ŞANSĂ
Istoria relevă însă un paradox important: marile schimbări sistemice creează, rareori, ferestre de oportunitate pentru statele mici. Anii 1918, 1945 sau 1989 au fost pe-rioade de haos şi incertitudine, dar şi momente, în care hărţile politice au fost redesenate.
Într-un sistem stabil, multe opţiuni sunt considerate imposibile sau tabu. Într-un sistem în mişcare, ele devin discutabile. Integrarea accelerată, aranjamentele speciale sau soluţiile radicale, anterior excluse, revin pe masă tocmai pentru că vechile constrân-geri se slăbesc, iar noile reguli nu sunt încă fixate.
Accelerarea procesului de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană după declanşarea războiului din Ucraina ilustrează clar această dinamică.
Într-o lume stabilă, Republica Moldova era periferică. Într-o lume fragmentată, ea devine frontieră, test şi indicator al credibilităţii europene. Pentru Uniunea Europeană şi NATO, Moldova nu mai este doar „vecinătate estică”, ci o verigă de securitate a flan-cului estic. Această creştere a relevanţei nu garantează automat un rezultat favorabil, dar deschide opţiuni, care nu existau într-o ordine îngheţată.
ROLUL DECISIV AL ROMÂNIEI
Nicio analiză serioasă a viitorului Republicii Moldova nu poate ocoli România. România nu este un actor extern oarecare, ci stat membru UE şi NATO, vecin direct şi sponsor strategic natural al Moldovei. În termeni duri, dar realişti: fără România, Moldova nu poate profita de fereastra istorică. România, la rândul ei, fără Moldova rămâne un stat de flanc, nu un actor regional. Nu doar Moldova are nevoie de România pentru a-şi asigura securitatea, dar şi România are nevoie de Moldova pentru a-şi spori relevanţa. România poate amplifica vocea Moldovei, poate transforma problema moldovenească într-o problemă europeană şi poate oferi ancorare instituţională şi de securitate. Dar poate şi rata momentul, prin prudenţă excesivă, ambiguitate strategică şi lipsa unui proiect clar.
Evident că pentru ca Unirea să aibă loc este nevoie de viziune strategică şi curaj, atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti. La Chişinău viziunea strategică ar însemna abando-narea politicii de ambiguitate, adică transformarea proiectul de securitate într-o temă de majoritate, nu de nişă; recunoaşterea publică că neutralitatea este o vulnerabilitate, şi pregătirea societăţii pentru Reunirea cu România, vorbind cu onestitate despre costuri, paşii de urmat şi termenele de realizare. Curaj la Chişinău ar înseamnă să se spună: nu vrem să fim administraţi de istorie, vrem să o făurim.
La Bucureşti viziunea strategică ar însemna în primul rând, voinţa de a fi actor, nu spectator: să trateze Moldova ca dosar de securitate naţională, nu ca subiect cultural; să-şi asume mai activ rolul de sponsor strategic la Bruxelles, chiar cu costuri diplomatice; să pregătească intern capacitatea administrativă şi financiară a ţării pentru absorbţia / integrarea Republicii Moldova (altfel proiectul devine vulnerabil). Curaj la Bucureşti ar însemna să se accepte că prudenţa excesivă nu mai e diplomaţie, e pasivitate strategică.
REUNIREA CA SOLUŢIE DE SECURITATE
Într-o lume, în care principiile consacrate la Helsinki sunt tot mai des subminate, Reunirea Republicii Moldova cu România capătă o semnificaţie nouă. Ea nu ar trebui abordată în primul rând ca gest simbolic, reparaţie istorică sau proiect identitar, ci ca soluţie de securitate şi stabilitate.
Reunirea ar elimina statutul de stat-tampon al Republicii Moldova, ar închide zona gri strategică şi ar integra teritoriul într-un cadru politic şi de securitate funcţional. Pa-radoxal, un asemenea proces nu ar submina ordinea europeană, ci ar consolida-o, prin includerea unui spaţiu vulnerabil într-o arhitectură instituţională stabilă.
ÎN CONCLUZIE, procesul de reaşezare a sistemului internaţional este periculos pentru statele mici, dar şi deschizător de oportunităţi rare. Pentru Republica Moldova, era confortului strategic al ambiguităţii se apropie de final. Neutralitatea nu mai protejează, conflictele „îngheţate” devin monedă de schimb, iar statele mici sunt evaluate tot mai des după utilitate, nu după dreptate.
Într-un asemenea context, a nu alege devine cea mai riscantă opţiune. Viitorul Republicii Moldova va depinde de claritatea strategică a deciziilor sale. Reunirea cu România, înţeleasă ca proces etapizat, politic şi de securitate, nu reprezintă nostalgie, ci adaptare lucidă la o realitate internaţională mai dură.