Cosmin Gabriel PĂCURARU, PhD

SFÂRŞITUL ORDINII MONDIALE: SPRE O NOUĂ DEZORDINE GEOPOLITICĂ ŞI GEOECONOMICĂ
Sistemul internaţional configurat după 1945 şi reconfigurat după 1989 se destramă, deoarece dreptul internaţional nu mai este respectat, organizaţiile internaţionale au o putere din ce în ce mai mică, iar tensiunile sunt în creştere.
Acesta este rezultatul politicilor revizioniste ale unui nou pol creat de regimurile autoritare China – Rusia – Coreea de Nord – Iran, la care se adaugă „Sudul Global”. La aceste state achiesează ţările din spaţiul MENA şi există pericolul contaminării geopolitice şi pentru statele democratice.
Contestarea democraţiilor liberale a luat mai multe forme, principala fiind folosirea instrumentelor războiului hibrid pentru crearea unor curente politice şi economice în interiorul statelor, care au adoptat democraţia şi piaţa liberă.
De asemenea, a apărut un curent în Statele Unite de renunţare la poziţia de apărător al actualei ordini mondiale (Pax Americana), cu tendinţe izolaţioniste, dar de multe ori profund tranzacţioniste, atunci când apare oportunitatea de creare de avuţie.
Sursa: Postfactum1
Au existat mai multe crize consecutive: a terorismului (2001-2005), financiară globală (2008-2012), Primăvara Arabă (2012-2014), urmată de apariţia ISIS, care a determinat criza migraţiei (2015-2016), criza ocupării Crimeei şi Donbasului (2014), Brexit (2016-2020), Covid-19 (2020-2021), criza ucraineană (2022), criza energetică (2022) şi apariţia curentelor naţionaliste puternice în statele UE. Toate acestea au avut componente beligerante hibride, generate în special de Rusia, dar şi cu contribuţii sub-stanţiale venite de la aliaţii săi, în special din Republica Populară Chineză.
Securitatea mondială este centrată pe relaţionarea dintre ţări. Avem Statele Unite cu o politică de renunţare la protecţia gratuită a Europei şi înclinarea spre asigurarea se-curităţii economice faţă de China comunistă şi expansionistă, o Rusie imperialist-ire-dentistă, un Iran şi o Coree de Nord naţionalist-rebele.
Începând din timpul pandemiei s-au văzut tendinţe ale Chinei de acaparare şi re-configurare a traseelor comerciale maritime şi de construire de noi trasee comerciale terestre.
În doar 30 de ani ecuaţia puterii mondiale s-a schimbat:
Astăzi Statele Unite s-au „săturat” de a fi „hegemon”, Uniunea Europeană a eşuat în politicile „verzi”, existând şi o distanţare între SUA şi UE, iar Republica Populară Chineză vizează crearea unei lumi multipolare. India încă nu şi-a găsit locul, baleind între „Sudul global” autocratic şi beneficiile grupului de ţări democratice şi cu pieţe libere.
Geopolitica şi geoeconomia, din ce în ce mai prezente în dezbatere, suferă de contururi estompate şi mult discutate, contururi, care se întrepătrund. Oricum ar fi, o tratare geopolitică nu este suficientă fără o tratare geoeconomică pentru a înţelege noua dezordine internaţională, unde conflictul pare să învingă pacea, contrar tuturor discu-ţiilor despre „Sfârşitul istoriei”. Însă toate trebuie să înceapă cu analiza nevoilor energetice şi a resurselor şi traseelor energetice.
Dezordinea este dată de mai multe războaie, iar noile crize depăşesc acum cadrul pur militar pentru a ajunge la economie, energie, tehnologie sau informaţie şi se desfăşoară într-un spaţiu geografic mai larg, terestru, maritim şi aerian, dar şi în spaţiu şi ciber-spaţiu.
Convingerea multora este că, după analize realiste pentru fiecare domeniu, dar începând cu energia, trebuie schimbată filosofia apărării şi schimbată arhitectura statelor, implicit şi a Uniunii Europene, care trebuie întărită pentru a face faţă noilor provocări de securitate.

AXE MARITIME STRATEGICE ŞI RUTE EMERGENTE ÎN NOUA GEOGRAFIE A ENERGETICII GLOBALE
Sursa: prelucrare Cosmin Păcuraru
Un punct de blocare este o cale navigabilă îngustă sau izolată, unde este concen-trat transportul de marfă, adică un canal sau o strâmtoare.
Există zece puncte critice, din care opt sunt esenţiale pentru transportul de gaz na-tural lichefiat şi petrol. Ocolirea lor în cazuri extreme duce la creşterea preţului energiei.
Cunoscând că 80% din traficul de mărfuri este maritim, concentrarea traficului în aceste puncte critice le transformă în ţinte pentru manipulare politică, înarmare eco-nomică şi proiecţie a puterii militare.
Canalul Panama leagă oceanele Atlantic şi Pacific şi gestionează 5% din comerţul maritim global şi 40% din traficul de containere din SUA, reprezentând o rută cheie pentru transportul maritim dintre SUA şi Asia. Din 2017, China şi-a sporit prezenţa în jurul Canalului Panama prin investiţii în infrastructură şi porturi din regiune prin intermediul „Belt and Road”. Două din cele cinci porturi majore din Panama sunt deţinute de chinezi. În 2025, preşedintele Trump a susţinut că va face eforturi pentru a „recupera” controlul asupra Canalului Panama. Compania americană BlackRock doreşte să cumpere drepturi de operare pentru două porturi în Panama (de la o companie din Hong Kong) din cele 43 de porturi internaţionale, pe care le are în vedere. În februarie 2025, statul Panama a anunţat că părăseşte Iniţiativa Chinei „Belt and Road”.
Strâmtoarea Hormuz leagă Golful Persic de Oceanul Indian şi este singura rută pentru exportatorii de petrol din Golful Persic (peste 20% din transporturile mondiale de ţiţei şi GNL – gaz natural lichefiat). Încă din anii 1980, Iranul a ameninţat în repetate rânduri că va închide strâmtoarea, dar nu a blocat-o niciodată complet. În 2019, Iranul a sabotat un petrolier şi a folosit bruiaj GPS în strâmtoare pe fondul tensiunilor cu SUA legate de programul nuclear al Iranului. În 2025, Iranul a lansat din nou ameninţarea de blocare după atacu-rile SUA asupra a trei situri nucleare iraniene. În 2025, China, Iranul şi Rusia au efectuat un exerciţiu naval comun (pentru a cincea oară) în apropierea Strâmtorii Hormuz.
Canalul Suez şi strâmtoarea Bab el-Mandeb leagă Marea Mediterană de Marea Roşie şi Oceanul Indian. Este cea mai scurtă rută maritimă între Europa şi Asia, gestionând peste 30% din traficul mondial de containere şi 10% din comerţul maritim global. Canalul Suez este o cale navigabilă artificială, care a fost esenţială pentru comerţul mondial timp de peste 150 de ani. În 2015, Egiptul a construit un al doilea pasaj prin Canalul Suez, per-miţând traficul în două sensuri şi dublând capacitatea. Începând cu 2010, Arabia Saudită şi China au investit activ în infrastructura canalului. Astăzi, Emiratele Arabe Unite (EAU) sunt principalul investitor străin, cu 80% din total, în timp ce Arabia Saudită şi China au investit fiecare aproximativ 10%. În 2021, nava container Ever Given a blocat Canalul Suez timp de 6 zile, după ce a eşuat, provocând perturbări comerţului global. Autoritatea Canalului a pierdut 100 de milioane de dolari. Din 2023, de-a lungul rutei Bab el-Mandeb – Suez, rebelii houti din Yemen, susţinuţi de Iran, au atacat cu drone şi rachete peste 100 de nave comerciale. Această criză a motivat redirecţionarea transporturilor maritime dintre Europa şi Asia în jurul Capului Bunei Speranţe din sudul Africii (vezi graficul de mai jos), provocând întârzieri şi creşterea costurilor. Aceasta a redus traficul la Marea Roşie cu peste 60% până în decembrie 2024, comparativ cu mediile de dinainte de criză. În 2025, autoritatea egipteană a canalului Suez a aplicat reduceri de aproximativ 15% pentru traversarea navelor container mari, în efortul de a recupera traficul maritim pierdut şi veniturile afectate de situaţia regională. Djibouti, o ţară mică din apropierea strâmtorii Bab el-Mandeb, găzduieşte baze militare strategice din SUA, Marea Britanie, China, Italia, Franţa, Japonia, Coreea de Sud, Germania, Spania şi Arabia Saudită.
Sursa: Postfactum2
Strâmtorile turceşti Bosfor şi Dardanele leagă Marea Neagră de Marea Mediterană. Este singura rută maritimă de export pentru petrolul caspic (Rusia, Kazahstan, Azer-baidjan), cerealele ucrainene şi alte resurse. Traficul este dublu faţă de cel al Canalului Suez. Turcia controlează atât Bosforul, cât şi Dardanele. După invazia Rusiei în Ucraina, Turcia a închis strâmtorile pentru navele de război din toate ţările. În 2022, Turcia a con-tribuit la medierea acordului de la Marea Neagră, care a garantat securitatea restabilirii aprovizionării cu cereale din Ucraina aproape de nivelurile de dinainte de invazie. Rusia a părăsit acordul în iulie 2023, aşa că Ucraina a trebuit să-şi relocheze transportul pe un coridor maritim de coastă din apropierea României şi Bulgariei pentru a-şi asigura exporturile şi a ajunge la Bosfor. În 2024, Turcia a format un grup operativ comun cu România şi Bulgaria pentru a proteja rutele comerciale Europa – Asia, menţinând în acelaşi timp o „neutralitate echilibrată” NATO – Rusia.
Canalul Mânecii este un pasaj între Regatul Unit şi Franţa, care leagă Marea Nor-dului de Oceanul Atlantic. Este cea mai aglomerată rută de transport maritim din lume după numărul de nave şi principala rută comercială dintre Regatul Unit şi Europa con-tinentală. După Brexit, tensiunile dintre Franţa şi Regatul Unit au crescut din cauza controlului la frontieră şi a trecerilor de migranţi.
Strâmtoarea Malacca leagă Oceanul Indian cu Oceanul Pacific. Este cea mai scurtă rută de transport maritim între Asia de Est şi Oceanul Indian, gestionând aproximativ 30% din comerţul global şi peste 70% din importurile de petrol ale Chinei. Riscul unei blocade a acesteia împinge China să-şi construiască rute terestre (vezi „Belt and Road”) şi să obţină controlul deplin asupra Strâmtorii Taiwan. China a construit insule artificiale şi a militarizat zone disputate în Marea Chinei de Sud, contestând regulile maritime internaţionale privind zonele economice exclusive. Ca răspuns, SUA şi-au sporit prezenţa navală în Pacific, au efectuat exerciţii comune cu aliaţii săi din regiune şi au furnizat rachete antinavă Australiei, Japoniei şi Taiwanului. Între 1995 şi 2013, 41% din atacurile piraţilor la nivel global au avut loc în Asia de Sud-Est, în principal în jurul Strâmtorii Malacca.
Rute alternative şi viitoare puncte de blocare aglomerate în pericol
Este posibil ca într-un viitor mediu – apropiat rutele de aprovizionare, inclusiv cele cu produse energetice, să se schimbe.
Sursa: chnl.no3

Schimbările climatice fac ca Ruta Maritimă a Nordului prin Oceanul Arctic să fie mai navigabilă. Această rută permite reducerea transporturilor cu 40% între Asia de Nord-Est şi Europa, comparativ cu ruta prin Canalul Suez. China foloseşte deja această rută în lunile mai calde pentru a importa gaze ruseşti. China şi Rusia au convenit în 2023 să îmbunătăţească navigabilitatea în lunile mai reci cu o flotă mare de spărgătoare de gheaţă nucleare.
Încă din anii 1960, Israelul a propus o alternativă la Suez, Canalul „Ben Gurion”, ce străbate teritoriul Israelului. Proiectul a fost reconfirmat în 2021, dar costurile ridicate, problemele de securitate şi construcţie l-au întârziat.
Proiectul Coridorului Economic India – Orientul Mijlociu – Europa (IMEC), convenit în 2023, leagă reţelele maritime şi feroviare şi se aşteaptă să reducă timpul de tranzit cu 10 zile în comparaţie cu ruta Suez. 4
Canalul Kra sau Thailand îşi propune să devină o alternativă cu 1.600 km mai scurtă decât Strâmtoarea Malacca. Până în 2030, se preconizează că Strâmtoarea Malacca se va confrunta cu supracapacitate, iar alternativele rămân limitate. Această variantă a fost propusă pentru prima dată în secolul al XVII-lea. Proiectul a fost relansat în 2015 în cadrul Iniţiativei „Belt and Road”, dar a stagnat din cauza costurilor şi a provocărilor politice.5
Sursa: eurasiareview.com6
Canalul Istanbul – Turcia a anunţat oficial o alternativă la Bosfor în 2021. În 2025 a fost reconfirmat că va începe construcţia odată ce timpul şi resursele vor permite.
Sursa: propertyturkey.com7
Rusia a schimbat harta energetică a gazelor
Rusia a schimbat fundamental harta traseelor de gaze naturale ca urmare directă a războiului din Ucraina şi a sancţiunilor impuse de Occident, fapt care a determinat o reorientare strategică a exporturilor de gaze spre China. În acest context, Rusia a con-struit şi extins conducte majore precum Power of Siberia 1 şi a demarat proiectul Power of Siberia 2, un nou gazoduct cu o capacitate de transport de 50 de miliarde de metri cubi pe an, care va aduce gaze din imensele zăcăminte din vestul Siberiei prin Mongolia către China.
Această schimbare vine ca răspuns la pierderea pieţei europene, în condiţiile în care Uniunea Europeană intenţionează să interzică importurile de gaze din Rusia complet începând cu 2027. Power of Siberia 2 reprezintă o pivotare majoră pentru economia energetică rusă, care îşi redirecţionează resursele către cel mai mare consumator de ener-gie din lume, China, pentru a compensa pierderile financiare generate de criza ucraineană. De asemenea, Rusia planifică să înceapă exporturile şi printr-o conductă din insula Sahalin, din 2027, ceea ce va consolida şi mai mult legăturile energetice cu China.
Astfel, războiul din Ucraina a accelerat transformarea coridoarelor tradiţionale de aprovizionare cu gaze, determinând o reorientare spre est, cu un impact geopolitic major, care modifică structurile globale de aprovizionare energetică şi influenţează echilibrul de putere în piaţa globală a gazelor naturale.
Topul consumatorilor de gaze naturale
Este puţin probabil (dar nu imposibil) să se mai descopere noi depozite de resurse energetice, deci trebuie să analizăm traseele de aprovizionare cu resurse energetice existente.8
Apariţia crizei energetice a fost generată încă din 2021 de Federaţia Rusă, când a micşorat tranzitul de gaze spre UE şi a crescut preţurile, dar accentuată de începerea războiului din Ucraina, urmată de aplicarea de sancţiuni economice şi în special asupra comerţului cu produse energetice. Astăzi, UE se aprovizionează cu gaze ruseşti cu apro-ximativ 12% din cât se aproviziona în 2021.
Cel mai mare consumator9 de gaze naturale din lume în 2025 este Statele Unite, care consumă aproximativ 1.000 de miliarde de metri cubi (1 trilion de metri cubi) anual, reprezentând în jur de 22% din consumul global de gaze naturale. Rusia este al doilea mare consumator, cu aproximativ 630 de miliarde de metri cubi anual, iar China ocupă locul al treilea, cu peste 248 de miliarde de metri cubi consum anual.10
Statele Unite, Rusia, Canada şi Iranul deţin rezerve importante de gaze şi aici nu există schimbări în traseele de aprovizionare. Schimbările importante sunt generate de aprovizionarea Uniunii Europene şi a Chinei.
Diversificarea aprovizionării UE cu gaze naturale
Uniunea Europeană, cumulat pentru toate statele membre, este al patrulea cel mai mare consumator de gaze naturale la nivel global în 2025. Consumul total de gaze în UE este estimat la aproximativ 330 miliarde metri cubi11 (bcm) în 2024, cu o tendinţă de scădere spre circa 302 bcm până în 2030. În perioada recentă, consumul UE a scăzut semnificativ, cu 15,6% între aprilie 2024 şi martie 2025 faţă de media anilor anteriori, datorită măsurilor de eficienţă energetică şi tranziţie către surse regenerabile în contextul planului REPowerEU de reducere a dependenţei de gaz prin creşterea eficienţei şi a sur-selor alternative.
Uniunea Europeană se aprovizionează cu gaze naturale din mai multe surse12, în contextul reducerii treptate a importurilor de gaze ruseşti.
În prima jumătate a anului 2025, importurile de gaze naturale ale Uniunii Europene erau 52% prin conducte şi 48% erau importate sub formă de GNL. Principalele surse de gaze prin conducte au fost Norvegia (55% din importuri), urmată de Algeria (19%) şi Rusia prin Turcia, aceasta din urmă în scădere pe termen mediu ca urmare a politicilor UE. În acelaşi timp, importurile de gaze GNL au crescut semnificativ, cu Statele Unite şi Qatar ca furnizori principali pe segmentul GNL.
UE a reuşit astfel să-şi diversifice aprovizionarea, reducând dependenţa de gazul rusesc, care reprezenta încă circa 12% din importuri în 2025, comparativ cu 45% înainte de criza din 2022. Alte surse importante sunt Azerbaidjan, Libia şi Egiptul, care contribuie la diversificarea rutelor şi furnizorilor.
Sursa: anasalhajjieoa.substack.com13
Sursa: ieefa.org14
Sursa: ieefa.org – Fluxurile de gaze (miliarde metri cubi) pentru Semestrul 1-202515
Sursa: ieefa.org16
Trebuie accentuat faptul că importurile sub formă de GNL nu acoperă cererea UE. Importurile prin conducte au fost, sunt şi vor rămâne principala cale de aprovizionare, cel mai mare consumator european fiind Germania.
Dacă până în 2021 aprovizionarea se făcea în special prin conducte cu gaze provenite din Federaţia Rusă şi Norvegia, astăzi principalul furnizor european a devenit Norvegia, tot fluxul de gaze prin reţeaua de conductele europene fiind complet schimbat.
Strategia UE specifică scăderea cererii şi achiziţii comune, diversificarea surselor energetice şi mai include şi creşterea stocurilor şi reducerea consumului, pregătindu-se pentru ierni dificile prin REPowerEU, cu accent şi pe tranziţia energetică către surse regenerabile pentru independenţă energetică pe termen lung.
China al treilea mare consumator de gaze
China are o strategie de diversificare a aprovizionării pentru securitate energetică, inclusiv contracte pe termen lung cu furnizori variaţi şi extinderea infrastructurii atât pentru gaze naturale lichefiate, cât şi pentru cele prin conducte.
China’s main gas suply pipeline coridors
Sursa: naturalgasworld.com17
China se aprovizionează cu gaze naturale din mai multe surse, atât prin conducte, cât şi prin GNL.
Principalul furnizor prin conducte este Rusia18, prin gazoductul Power of Siberia, care asigură aproximativ 39 miliarde metri cubi (mmc) în 2025, cu o creştere de 29% faţă de anul precedent. Alte surse importante prin conducte sunt ţările din Asia Centrală, precum Turkmenistan19 (35 mmc), Kazahstan20 (10 mmc) şi Uzbekistan21 (4 mmc), prin con-ductele din regiunea Central Asia – China.
China importă GNL22 în volum important, provenind în special din Australia (34%), Qatar (24%), Malaezia (10%), Rusia (9%) şi Statele Unite (6%).
În 2025, importurile GNL chinezeşti au scăzut cu aproximativ 20% în prima jumă-tate a anului faţă de 2024, datorită cererii interne mai scăzute şi unui stoc de gaze relativ bine aprovizionat.
Există şi GNL neetichetat
În pieţele mature şi bine monitorizate, GNL neetichetat este o excepţie şi reprezintă o problemă de reglementare sau conformitate. Cu toate acestea, pot exista circumstanţe, în care GNL-ul ajunge „neetichetat” sau cu etichetare insuficientă, de regulă în situaţii cu lanţuri de aprovizionare complexe, fraude comerciale, contrabandă sau reexporturi neoficiale. Astfel de cazuri sunt mai frecvente în pieţele cu reglementări mai slabe sau controale insuficiente.
Este cunoscut faptul că Turcia este „campioană” la amestecul gazului importat din diverse surse, inclusiv GNL, cu gazul rusesc, care ajunge prin Blue Stream şi TurkStream. Astfel, în UE ajung gaze naturale „etichetate” ca turceşti, ele fiind mai mult ca sigur un amestec cu gaze ruseşti.
Există riscuri şi cazuri, în care GNL poate ajunge pe piaţă neetichetat sau cu eti-chetare necorespunzătoare, în special în pieţele mari şi complexe precum cea chineză. Nu există informaţii concrete şi oficiale că ar exista GNL neetichetat în China în 2025, dar cunoaştem că RPC este un importator major de GNL şi că există controverse legate de reexporturi neoficiale sau tranzacţii, care nu respectă întotdeauna reglementările stricte, în special din cauza războiului tarifar cu SUA.
Însă există informaţii precum că China îşi construieşte o „flotă fantomă” de tancuri specializate pentru transportul gazului natural lichefiat (GNL), cu scopul principal de a importa (sau vinde ca reetichetat) GNL rusesc aflat sub sancţiuni internaţionale, ocolind restricţiile impuse de Occident. Există informaţii precum că tancurile chineze de GNL îşi dezactivează sistemele de localizare, când se apropie de porturi chinezeşti, astfel încât traseul şi originea încărcăturii să nu poată fi urmărite. Proprietatea asupra acestor nave este mascată prin firme-paravan în Hong Kong sau jurisdicţii obscure, pentru a ascunde beneficiarii reali şi legăturile cu Rusia. Porturi precum Beihai devin hub-uri de tranzit pentru gazul rusesc, transformate într-un nod de transbordare şi amestec de GNL sub sancţiuni. Astfel, energia rusească ieftină ajută Beijingul să evite creşterea pre-siunii pe propriul sector energetic, în timp ce Rusia beneficiază de fonduri pentru conti-nuarea războiului din Ucraina. Totuşi, importurile chineze de GNL au scăzut în 2025, iar unele încărcături sunt revândute sau transferate (prin contracte SWAP), ceea ce generează o transparenţă redusă privind etichetarea originală, existând posibilitatea ca GNL rusesc să fie reetichetat şi consumat în UE sau China.
Rusia în colaps economic. Cum îşi piratează petrolul!
Şi traseele de transport de petrol s-au schimbat semnificativ în ultimii ani, influ-enţate de factori geopolitici şi economici. Exporturile globale de ţiţei au scăzut cu 2% în 2024, primul declin după pandemie, iar conflictele din Ucraina şi Orientul Mijlociu au perturbat comerţul şi au redirecţionat rutele comerciale. Astfel, exporturile de petrol din Orientul Mijlociu către Europa au scăzut cu 22%, iar mai mult ţiţei din SUA şi America de Sud a ajuns în Europa. De asemenea, petrolul rusesc, care era destinat Europei, a fost majoritar redirecţionat către India şi China. Cererea scăzută din China şi Europa a influenţat de asemenea fluxurile petroliere. Mai mult, anumite rute au fost ajustate în funcţie de sancţiuni, tarifări şi altă reglementare economică şi politică.
Pe lângă aceste schimbări strategice în traficul maritim de petrol, noile reglemen-tări privind transportul mărfurilor periculoase în 2025 (inclusiv petrol) au introdus cerinţe mai stricte de ambalare, marcaj şi documentaţie, impactând astfel organizarea transportului rutier sau feroviar.
Principalele modificări ale traseelor de transport de petrol în ultimii ani au fost efecte ale scăderii exporturilor către Europa din Orientul Mijlociu, petrolul rusesc a fost exportat către India şi China, şi creşterea exporturilor din SUA şi America de Sud către Europa.
Începând din 2022 au fost impuse primele sancţiuni majore asupra exporturilor de petrol rusesc. Statele Unite şi Uniunea Europeană au început să sancţioneze exporturile ruseşti pentru a limita finanţarea războiului Rusiei în Ucraina. În 2025 au fost impuse sancţiuni suplimentare şi istorice de către SUA, care au vizat direct cele două mari com-panii petroliere ruseşti Rosneft şi Lukoil, sub administraţia Trump, cu scopul de a sub-mina capacitatea Rusiei de a susţine războiul.
Sursa: bruegel.org23
În decembrie 2022 a fost impus un preţ de referinţă (plafon) pentru petrolul rusesc, în cadrul unui mecanism adoptat iniţial de statele din G7. Acest plafon a fost stabilit la 60 de dolari pe baril (cu aproximativ 40% mai mic decât preţul mondial) pentru ţiţeiul rusesc transportat pe mare, prin sancţiuni, care interzic companiilor de transport, asi-gurări şi finanţare să sprijine tranzacţiile de petrol rusesc peste acest preţ. Ulterior, acest plafon a fost ajustat pentru a fi mai dinamic şi a reflecta mai bine preţurile reale: de exemplu, în 2025 plafonul a fost redus la 47,6 dolari pe baril, stabilit ca un nivel cu circa 15% sub preţul mediu al ţiţeiului Ural din ultimele 6 luni. Scopul acestei măsuri a fost de a limita veniturile Rusiei din petrol fără a provoca perturbaţii majore în pieţele energetice globale.
În 2024 Uniunea Europeană a importat legal produse energetice fosile (petrol şi gaze naturale) în valoare de aproximativ 2 miliarde de euro, în această sumă nefiind inclus petrolul neetichetat sau reetichetat.
Astfel, după impunerea sancţiunilor din 2022, Federaţia Rusă a dezvoltat o „flotă fantomă”24, care a devenit un instrument crucial pentru evitarea restricţiilor occidentale. Această flotă este alcătuită din sute de nave, multe dintre ele de vârstă înaintată (15-20+ ani), înregistrate sub „steaguri de convenienţă” din ţări, care aplică cu relaxare sanc-ţiunile. Rusia a investit peste 10 miliarde de dolari pentru extinderea acestei flote, care acum este estimată la peste 1.400 de nave25 doar în zona exporturilor de petrol. Aceste nave efectuează transferuri multiple ale petrolului pe mare pentru a camufla originea petrolului, recurg la manipularea datelor GPS şi oprirea sistemelor automate de iden-tificare pentru a evita detectarea, ascund adevăratul proprietar al navelor prin companii offshore şi reînregistrări frecvente şi operează fără asigurări, generând riscuri de securi-tate şi mediu.
Sursa: marinetraffic.com26
Deşi sancţiunile occidentale au încercat să combată această flotă prin sancţiona-rea unui număr record de nave din „flota fantomă” şi a companiilor implicate, flota a con-tinuat să fie esenţială pentru menţinerea exporturilor ruseşti, adaptându-se prin folosirea de nave mai vechi şi utilizarea unor metode tot mai sofisticate de evitare a monitorizării. Totuşi, dezvoltarea flotei a început să încetinească din cauza intensificării controalelor şi restricţiilor.
Mai există „scheme” de ocolire a sancţiunilor. Acestea includ rafinării (în special din India), unde petrolul rusesc este prelucrat sumar şi reetichetat.
Este posibil ca şi Turcia (al treilea importator) să fi adoptat această tactică, com-bustibilii rezultaţi fiind vânduţi in Europa.
Sursa: brugel.org27
Donald Trump a introdus tarife vamale suplimentare Indiei şi Turciei pentru ca să renunţe la această practică.
În acest moment singurele ţări din UE, care mai importă petrol sau produse petroliere având ca destinaţie Federaţia Rusă, sunt Ungaria şi Slovacia, acestea având o dependenţă de peste 85% faţă de petrolul rusesc.
Ungaria are voie să importe petrol şi gaze naturale ruseşti datorită unei derogări speciale şi nelimitate de la sancţiunile impuse asupra energiilor ruseşti. Această situaţie este justificată de dependenţa geografică şi infrastructurală a Ungariei, care nu poate asigura aprovizionarea cu energie fără importurile ruseşti prin conducta Drujba. În 2024, Ungaria a importat din Rusia circa 74% din necesarul său de gaze şi 86% din cel de petrol. Această derogare a fost confirmată inclusiv de oficialităţi americane. Oficialităţile maghiare afirmă că derogarea americană este pe termen nelimitat, pe când oficialii americani au afirmat că derogarea este numai pentru un an.
Şi Ungaria şi Slovacia au derogări pentru importurile de gaze şi petrol ruseşti până la 31 decembrie 2026.
Statele Unite au ca obiectiv scăderea preţurilor la combustibilii fosili. Astfel se co-ordonează cu OPEC pentru a scădea şi menţine preţul petrolului în jurul valorii de 50 de dolari/baril. Acest obiectiv este urmărit şi prin presiuni asupra Venezuelei de a-şi mări producţia. Situaţia, pe care o doreşte Statele Unite, este asemănătoare cu cea din 1989, când preţurile combustibililor fosili au scăzut aşa de mult, încât Uniunea Sovietică a sucombat, nemaiputând să-şi întreţină existenţa.
Evoluţia veniturilor bugetare ale Federaţiei Ruse confirmă declinul economiei de la începutul războiului:
Sursa: X.com – Evgen Istrebin28
Războiul economic pornit de Statele Unite împotriva Federaţiei Ruse este posibil să dea roade. Încă din 2016, Statele Unite, sub primul mandat al lui Donald Trump, a cerut membrilor Uniunii Europene să-şi mărească bugetele pentru apărare. Astăzi, sub al doilea mandat, Donald Trump cere UE să aibă o armată minim funcţională şi să nu mai cumpere produse energetice din Federaţia Rusă pentru ca aceasta să nu mai poată să susţină agresiunea faţă de Ucraina.

UNIUNEA EUROPEANĂ ÎNTRE COMPETITIVITATE ŞI ECOLOGISM
Scurtă istorie a politicilor verzi europene
Începând cu anii 1990, Uniunea Europeană a adoptat politici şi directive de mediu din ce în ce mai cuprinzătoare, vizând reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, gestio-narea deşeurilor şi promovarea energiei regenerabile. Evoluţia acestor politici a culminat cu lansarea Pactului Verde European în 2019, o iniţiativă ambiţioasă, care urmăreşte tran-sformarea Europei într-o societate mai verde, mai sustenabilă şi mai rezilientă la schim-bările climatice.
În 1993 Uniunea Europeană avea cel mai mare produs intern brut în comparaţie cu Statele Unite, Rusia, China, Japonia şi India. Cu toate că în ultimii 30 de ani au mai aderat ţări şi a existat şi BREXIT-ul, PIB-ul Uniunii nu mai este competitiv pe plan mondial.
Promovarea energiilor regenerabile este linia principală de reducere a poluării, dar aceasta a fost şi este îndreptată spre eolian si fotovoltaic, lucru care poate fi interpretat ca rezultatul unui posibil lobby chinezesc la Comisia Europeană. Această interpretare se datorează faptului că, mulţi ani, aceste două tehnologii, în care Republica Populară Chineză deţine monopol, au fost promovate în defavoarea celor disponibile în toate ţările membre şi în special tehnologiile de generare de energie electrică securitară.
Uniunea Europeană vede că politicile verzi ridică probleme de competitivitate, în special în contextul costurilor ridicate ale energiei şi al complexităţii reglementărilor. Aceste motive duc la creşterea costurilor companiilor europene, în special a IMM-urilor. Acest aspect a fost explicitat recent de concluziile Consiliului European din 23-24 octom-brie 202529, care subliniază nevoia unei tranziţii verzi competitive şi simplificate pentru a nu submina competitivitatea UE.
O sumarizare a mediului extern UE
Noua orientare a Statele Unite este că nu mai vrea să deţină poziţia de „hegemon” mondial, concentrându-se către propria competitivitate economică, ce este ameninţată de Republica Populară Chineză. Astfel China are pretenţia challengerului de a acapara putere economică şi putere militară. Totuşi SUA a devenit cel mai mare exportator de gaze (ca GNL) în UE. De asemenea exporturile de combustibili nucleari către UE au crescut. De asemenea trebuie ţinut cont şi de o posibilă contaminare geopolitică dinspre SUA către UE, în care noua conducere de la Casa Albă a impus o înclinare către energia provenită din combustibili fosili şi nucleari.
Federaţia Rusă îşi pierde puterea economică, continuând războiul din Ucraina. Rezultatele sunt că Ucraina i-a distrus o parte semnificativă a industriei energetice (date neoficiale afirmând că 30% din rafinării fiind distruse) şi Statele Unite prin sancţiuni îi reduce puterea de vânzare a produselor energetice, în special a petrolului şi produselor derivate. Turcia, India şi China şi-au redus importurile de produse energetice, acestea tinzând către zero. Armata rusă, mare consumatoare de resurse, îşi pierde din putere şi relevanţă, singurul atu rămânându-i puterea nucleară. Rubla nu mai are putere, com-paniile şi băncile ruseşti suferind din cauza războiului şi a sancţiunilor. Astfel Federaţia Rusă a devenit o putere irelevantă şi subordonată Chinei.
De asemenea ţărilor din „Spaţiul MENA” le creşte relevanţa regională prin expor-turile de petrol şi gaze naturale către Europa.
Problemele, care au apărut, sunt: companii americane şi, în special, ExxonMobile, dar şi companii qatareze ameninţă30 că îşi retrag operaţiunile şi renunţă la contractele co-merciale din Europa, dacă aceasta nu îşi remodelează politicile de amendare a tehnolo-giilor poluante, acest fapt fiind o posibilitate a contagiunii geopolitice.
„Alarma” trasă de Raportul Draghi
Raportul „The Future of European Competitiveness” elaborat sub coordonarea lui Mario Draghi (în 2023) analizează provocările şi oportunităţile pentru competitivitatea economiei europene în contextul global actual.
Plecând de la clasamentul competitivităţii PIB-urilor, concluziile sunt trase:
Sursa: Raportul Draghi31
Cea mai importantă concluzie spune că tranziţia verde reprezintă atât o provocare şi o povară, prin costurile ridicate ale energiei şi necesitatea accelerării decarbonizării, cât şi o oportunitate pentru Europa de a domina în inovarea tehnologiilor curate, cu condiţia (greu de îndeplinit) să-şi păstreze şi să-şi dezvolte capacităţile industriale şi de producţie.
În acelaşi raport se mai spune că Europa trebuie să accelereze creşterea produc-tivităţii pentru a susţine dezvoltarea economică în faţa scăderii populaţiei active şi a încetinirii creşterii demografice, că unul din factorii cheie ai decalajelor faţă de SUA şi China este lipsa unei exploatări eficiente a tehnologiilor digitale de ultimă generaţie, că Uniunea trebuie să-şi reformeze cadrul instituţional şi de guvernanţă pentru a diminua birocraţia, a accelera procesul decizional şi a îmbunătăţi coordonarea în domeniile-cheie ale dezvoltării economice.
Mai există încă o concluzie importantă din zona investiţiilor, care afectează industria energetică, aceea că cea mai importantă sursă de finanţare a investiţiilor este piaţa de capital, care în UE este atomizată şi puternic birocratizată, propunându-se dezvoltarea unei uniuni a pieţelor europene de capital.
Raportul lui Mario Draghi subliniază legătura strânsă dintre energie şi competi-tivitatea economică a Europei. Cunoaştem că preţurile energiei afectează puternic com-petitivitatea economiei europene, deoarece acestea sunt semnificativ mai mari decât în SUA şi China, mărind costurile operaţionale ale companiilor. Este clar că Europa trebuie să-şi scadă costurile energiei pentru utilizatorii finali, fiind atentă şi la decarbonizare şi la preţurile materiilor prime energetice. Astfel se propun achiziţii comune şi parteneriate de lungă durată cu furnizori diversificaţi din afara UE.
Politicile energetice şi cele de decarbonizare trebuie să fie recalibrate pentru a evita riscul ca tranziţia verde să devină un dezavantaj competitiv, mai ales pentru indu-striile energofage, fiind necesare şi măsuri de sprijin pentru industriile cu emisii mari de CO2.
Spre un nou mix energetic primar european
Mixul energetic primar reprezintă suma tuturor consumurilor energetice, ce au ca scop asigurarea necesarului de energie termică pentru industrie şi consum casnic, asigurarea energiei folosită în toate tipurile de transporturi şi asigurarea necesarului de energie electrică.
Probabil cea mai mare greşeală a UE este uniformizarea cerinţelor privind decarbonizarea tuturor membrilor, neţinându-se seama de specificitatea fiecăruia. O ţară sudică are cerinţe energetice diferite faţă de o ţară nordică, aşezarea geografică diferită însemnând şi relief diferit şi resurse energetice diferite. De asemenea gradul de industrializare determină cerinţe şi consumuri energetice diferite, dar şi o arhitectură de sistem energetic diferit. Este clar că ţările scandinave au un consum mai mare de energie termică şi un potenţial mai mic de însorire. Este clar că vecinătatea oceanului sau a unei mări conferă mai multe ore de prezenţă a vântului. Este clar că o ţară muntoasă are un potenţial hidroenergetic mai mare decât o ţară de şes. Este clar că o ţară agricolă are un potenţial mai mare de agrobiomasă. Cu alte cuvinte, fiecare ţară are o arhitectură diferită a sistemului energetic propriu, iar uniformizarea a creat disproporţii în gradul de implementare a politicilor verzi.
Politicile verzi au schimbat mixul energetic primar al Uniunii Europene în ultimii ani. Acesta este caracterizat de o tranziţie accelerată către surse regenerabile, cu o pondere tot mai mare a energiei verzi faţă de combustibilii fosili. Sursele regenerabile (în special eoliană şi solară) au crescut semnificativ şi au ajuns să depăşească 47%, cota în mixul energetic în 2024, în timp ce combustibilii fosili au scăzut la aproximativ 29%. Solarul a depăşit pentru prima dată cărbunele ca sursă de energie în UE. Pozitiv este faptul că energia nucleară a rămas o componentă importantă, iar investiţiile europene includ extinderea capacităţii prin reactoare modulare mici (SMR) şi noi unităţi mari (bazate pe vechile tehnologii) în anii următori, contribuind la producţia de energie fără emisii de carbon. Gaze naturale, considerate combustibil de tranziţie, încă joacă un rol important, dar în scădere constantă. Folosirea cărbunelui în industriile grele este în scădere accelerată, ca parte a eforturilor de decarbonizare pe termen mediu, dar şi ca stopare a importurilor din Federaţia Rusă.
Raportul Draghi tratează energia termică în contextul transformării energetice şi competitivităţii europene. Energia termică are şi va avea un rol esenţial în sistemele de încălzire şi răcire, iar tranziţia către surse termice mai curate este importantă pentru atingerea obiectivelor de decarbonizare, neluându-se în considerare faptul că puţine sunt tehnologiile curate de generare directă a energiei termice (şi nu prin generarea de energie electrică, ce e transformată ulterior în energie termică), care sunt validate de piaţă. În Raportul Draghi se subliniază necesitatea accelerării investiţiilor în infrastructura energetică termică durabilă, inclusiv în reţele de termoficare eficiente, în pompe de căl-dură şi în utilizarea hidrogenului. Raportul recomandă implementarea unor reglementări mai clare şi mai agresive pentru sprijinirea extinderii reţelelor de energie termică re-generabilă şi combinarea lor cu surse electrice verzi pentru o eficienţă maximă.
Energia folosită în transporturi este responsabilă pentru aproximativ un sfert din emisiile totale de gaze cu efect de seră din UE. Există un deficit de planificare la nivel european pentru decarbonizarea şi competitivitatea sectorului transporturi, cu o lipsă de coordonare între politicile de energie, de infrastructură şi a reglementărilor tehnice. Şi aici avem o problemă: Raportul pune accent pe electrificarea transportului, dar aceasta nu se poate face în primul rând din cauza infrastructurii de transport şi distribuţie a reţelelor electrice şi în al doilea rând din cauza lipsei de capacităţi de producţie şi stocare suficiente. Ţin să reamintesc că producţia de automobile electrice este dominată de in-dustria auto chinezească, ceea ce induce riscuri majore şi pe lanţurile de aprovizionare şi pe lanţurile de service şi în special pe cloud-urile de stocare a datelor controlate direct de companiile chinezeşti. De asemenea în următorii ani o structură de aprovizionare cu electricitate a maşinilor electrice este greu de realizat, iar aceasta va avea probabil aceleaşi riscuri ca cele ale maşinilor electrice enumerate mai sus.
Mai trebuie menţionat şi faptul că pentru toate elementele, ce compun o structură de transport electrificată, se folosesc materialele critice monopolizate de China.
Cel mai important aspect, care nu este specificat, este acela că transportul greu şi mecanizarea în agricultură nu se pot face (încă) fără motoarele pe motorină.
Sursa: ember-energy.org32
Planificarea electrificării şi a transportului scoate în evidenţă şi mai mult proble-mele generării, transportului şi distribuţiei energiei electrice. Raportul evidenţiază faptul că preţul energiei electrice în Europa este în medie de 2-3 ori mai mare decât în SUA, ceea ce afectează costurile industriei şi competitivitatea acesteia. Este clar că acest dezechilibru derivă din lipsa de resurse naturale, dar şi din problemele structurale ale pieţei energetice europene, care este din ce în ce mai financiarizată prin fel de fel de instrumente (contracte futures, contracte pe diferenţă, …). Raportul Draghi subliniază clar că decarbonizarea şi creşterea consumului de energie electrică din surse regenerabile şi nucleare impun o re-gândire a arhitecturii sistemelor electro-energetice şi a pieţelor de energie. Trebuie su-bliniat că Raportul recomandă decuplarea preţului electricităţii de preţul gazelor naturale.
Astfel, raportul subliniază importanţa unor reforme structurale şi investiţii masive pentru a face energia electrică europeană mai accesibilă, mai curată şi obligatoriu mai competitivă pe termen mediu şi lung.
Europa a fost şi este nepregătită pentru politicile verzi
UE nu dispune de resurse energetice fosile, care conferă securitatea aprovizionării. Momentan Uniunea este obligată să importe petrol, produse petroliere şi gaze naturale. Pentru asigurarea unei securităţi energetice membrii Uniunii se orientează după dispo-nibilităţile de resurse şi de tehnologii deţinute, neexistând un consens general, ceea ce este îmbucurător că s-a renunţat cât de cât la uniformizarea cerinţelor de decarbonare. Astfel sunt câteva ţări, care se orientează către energia nucleară (Franţa, Ungaria, Ro-mânia, Polonia), ţări care dispun de un potenţial hidrografic major (Suedia şi Norvegia stat nonUE, dar interconectat la reţeaua europeană ENTSO-E, Austria, Bulgaria, …), ţări, care au rezerve de petrol şi de gaze naturale (România, Danemarca, …), sau ţări cu potenţial substanţial de energie regenerabilă, pe solar (Spania, Portugalia, Italia şi Grecia) sau pe eolian (Franţa, Ţările de Jos, Danemarca, Germania, …).
Franţa a început să exploateze resursele de agro-biomasă, iar cele mai importante aglomerări urbane europene se orientează către valorificarea energetică a deşeurilor urbane solide, ceea ce reprezintă un pas esenţial către economia circulară.
UE a sărit din monopolul gazului natural rusesc în monopolul chinezesc asupra materialelor critice. Problema este că nici acestea nu fac parte din rezervele minerale ale Europei. Anul trecut, Comisia Europeană a catalogat 34 de materiale critice, din care 17 sunt de interes strategic şi a hotărât că este necesară integrarea economiei circulare pentru a recupera o mare parte din acestea. La acestea mai adăugăm şi faptul că ener-gia fotovoltaică şi eoliană sunt intermitente şi nu asigură o energie securitară, adică o energie disponibilă oricând. Aceste capacităţi au fost integrate în sistemele electro-energetice naţionale fără capacităţi de stocare. Şi aceste capacităţi, la rândul lor, conţin materiale critice şi tehnologii, pe care Republica Populară Chineză le monopolizează.
Mai există un risc: Rusia şi China33 aveau, în 2020, 57% din industria de prelucrare a uraniului şi proiecţiile arată că în 2030 vor avea 64% din această piaţă.
Observăm că UE nu este pregătită pentru a face faţă războiului energetic, parte a războiului hibrid, iniţiat de Federaţia Rusă şi perfecţionat de Republica Populară Chineză.
Nici din punct de vedere financiar Uniunea Europeană nu este pregătită. Finan-ţarea principală a industriei energetice se bazează pe programe comunitare şi nu pe atragerea capitalurilor private. Şi mai adăugăm că multe din investiţiile în eolian şi foto-voltaic au beneficiat de subvenţii, ceea ce s-ar traduce prin „Uniunea a subvenţionat eco-nomia chineză”.
Concluzia principală: este necesară regândirea sistemelor energetice plecând de la gestionarea resurselor locale şi regionale existente pentru a genera autosuficienţă energetică locală şi/sau regională.
Bibliografie
1. anasalhajjieoa.substack.com 2. indianexpress.com
3. bruegel.org 4. interfax.com
5. caspianpost.com 6. karadeniz-press.ro
7. commission.europa.eu 8. libertatea.ro
9. ember-energy.org 10. marinetraffic.com
11. eurasiareview.com 12. naturalgasworld.com
13. globalenergymonitor.org 14. postfactum.co.uk
15. globalfirepower.com/ 16. propertyturkey.com
17. hotnews.ro 18. spglobal.com
19. ieefa.org 20. thediplomat.com
21. igu.org 22. worldpopulationreview.com