Cosmin Gabriel PĂCURARU, PhD

ATACUL ENERGETIC AL FEDERAŢIEI RUSE,
PARTE A RĂZBOIULUI HIBRID

Războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei în februarie 2022 a perturbat profund sectorul energetic european şi global. Ucraina a fost, istoric, un coridor esenţial pentru tranzitul gazului rusesc către Europa prin reţeaua sa de gazoducte (cum ar fi gazoductul Brotherhood sau Soyuz). Conflictul a amplificat dependenţa Europei de energia rusească, dar a şi accelerat eforturile de diversificare a surselor de aprovizionare.

Astfel Rusia, unul dintre cei mai mari producători de gaze naturale şi petrol din lume, a folosit energia ca instrument de presiune geopolitică. Reducerea sau oprirea livrărilor de gaze către Europa prin rutele, ce traversează Ucraina, prin Nord Stream sau rutele sudice, a fost o tactică pentru a destabiliza economiile occidentale şi a testa solidaritatea UE şi a făcut ca preţurile energiei să crească mult şi nejustificat.

Sancţiunile impuse Rusiei de UE, SUA şi alte state au vizat inclusiv sectorul energetic, limitându-i accesul la tehnologii şi pieţe. Totuşi, Rusia a redirecţionat exporturile către alte ţări, precum China şi India, care au continuat să achiziţioneze cărbune, petrol şi gaze la preţuri reduse. Este greu de cuantificat, care a fost impactul acestor sancţiuni, care cresc de la an la an, dar economia Federaţiei Ruse nu arată bine după trei ani de război şi sancţiuni.

Contextul geopolitic înaintea lui 2022 arată câteva linii de fractură: dependenţa Europei de Rusia, demarată încă din anii ’80 prin construcţia de conducte (cele din Ucraina, TurkStream, Blue Stream, Nord Stream 1 şi 2), eforturile slabe ale UE de diversificare a aprovizionării cu energie, la care se adaugă împiedicarea tuturor resurselor şi traseelor energetice de aprovizionare a Europei de către Rusia prin folosirea conflictelor îngheţate existente (Transnistria şi Nagorno-Karabah – 1991) şi amorsarea unor conflicte noi, urmate de îngheţarea acestora (Osetia, Abhazia – 2008, Donbas şi Crimeea 2014). Situaţia creată a făcut ca Rusia să folosească energia ca unealtă de luptă geopolitică, Ucraina devenind un punct critic, atât ca tranzit pentru gaze, cât şi ca deţinător de resurse (Donbas şi Marea Neagră). Agresiunea din 2022 a rupt acest status quo, forţând o realiniere rapidă a fluxurilor energetice şi accelerând tranziţia verde, ceea ce a dus la ieşirea de sub monopolul faţă de combustibilii fosili ruseşti şi intrarea sub monopolul metalelor şi al pământurilor rare monopolizate de Republica Populară Chineză.

Înainte de 2022 Europa importa aproximativ 40% din gaze, 27% din petrol şi 46% din cărbune consumate din Federaţia Rusă, unele ţări având o dependenţă mare (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria). În 2006 şi 2009 au existat două crize ale gazelor amorsate de Rusia, care a întrerupt aprovizionarea prin Ucraina din cauza disputelor de preţ şi a acuzaţiilor de furt de gaz, afectând Europa. La 1 ianuarie 2025 prin conductele ucrainene nu a mai trecut nicio moleculă de gaz rusesc, în situaţia în care până în februarie 2022 aproximativ o treime din importurile europene treceau prin acestea. În 2025 singura rută de aprovizionare cu gaze ruseşti este TurkStream, care nici acesta nu funcţionează la toată capacitatea. Probabil în tot anul 2025 Europa va importa mai puţin de 25 mmc, în situaţia în care în 2021 a importat aproximativ 155 mmc şi capacităţile totale de import din Rusia sunt de aproximativ 320 mmc.

 Fig. 1 – Importurile de gaze ruseşti în UE 2021-2025

Sursa: www.bruegel.org/analysis/europe-urgently-needs-common-strategy-russian-gas

CARE SUNT SOLUŢIILE ALTERNATIVE PENTRU UNIUNEA EUROPEANĂ?

Cel mai mare consum energetic este energia termică pentru uzul casnic şi pentru industrie. Acest consum este asigurat de gaze. Uniunea Europeană nu poate renunţa la folosirea gazelor, ci doar poate acţiona către eficientizarea folosirii acestora.

Începând din noiembrie 2021, Statele Unite a prevăzut o criza energetică în Europa şi a început să antameze cantităţi mari de gaze cu scopul de a o aproviziona. Norvegia a devenit cel mai mare furnizor de gaz prin conducte, dar cantităţile impor-tate de UE nu au fost suficiente. Astfel, la începutul crizei energetice declanşate de războiul din Ucraina, Qatarul a devenit pentru câteva luni cel mai mare furnizor, în lunile următoare luându-i locul Statele Unite. Cunoscând că toate capacităţile non-ruseşti de transport prin conducte de gaz erau şi sunt contractate (pe termen lung), singura posibilitate de aprovizionare este cea cu LNG. Astfel în câteva luni s-au construit terminale capabile de a prelua, degazeifica şi injecta în sistemul european de transport de gaze, mărind capacitatea de import de LNG a Europei.

Astfel, Uniunea Europeană intenţionează să elimine complet importurile de gaze ruseşti până la sfârşitul anului 2027, conform unui plan prezentat pe 6 mai 2025. Acest obiectiv face parte din strategia de reducere a dependenţei energetice faţă de Rusia. Este stabilit ca până la sfârşitul anului 2025 UE să interzică (prin crearea unui cadru legislativ) semnarea de noi contracte pentru gaze ruseşti şi să elimine achi-ziţiile spot. Până la sfârşitul anului 2027 să fie eliminate treptat toate contractele existente, inclusiv importurile de gaze naturale şi gaze naturale lichefiate (LNG) din Rusia. Acest lucru se va face prin propunerea de măsuri legale pentru a permite companiilor europene să rezilieze contractele existente fără penalităţi financiare. Aceste contracte includ clauze „take-or-pay”, care obligă cumpărătorii să plătească pentru volumele contractate, chiar dacă nu le consumă. Comisia analizează opţiunile juridice, cum ar fi invocarea „dificultăţilor” cauzate de schimbările legislative post-2022 sau alte mecanisme legale, deşi invocarea „forţei majore” este considerată dificilă.

Singura soluţie este diversificarea surselor de aprovizionare şi acestea pot fi creşterea importurilor de LNG american, care au reprezentat 16,7% din gazele UE în 2024, în situaţia în care Norvegia, principalul furnizor al UE în 2024, care a avut 33,6% din gazele importate în 2024, nu poate să mărească aprovizionarea. De asemenea UE doreşte ca să se mărească importurile de LNG din Qatar şi importurile de gaze prin conductele, ce transportă gaze din Algeria (4,2%) şi Azerbaidjan (14,1%).

De asemenea este destul de greu a elimina gazul din mixul electro-energetic. S-a demonstrat că introducerea regenerabilelor intermitente creează mari probleme reţelelor de transport şi distribuţie de energie electrică, cel mai concludent exemplu este black-out-ul din Peninsula Iberică de la sfârşitul lunii aprilie 2025. Tranziţia către energia curată e începută acum mulţi ani, prima dată mai hotărât prin Green Deal, apoi prin Fit for 55 şi mai nou prin REPower EU, toate spre a înlocui combustibilii fosili cu regenerabile, pe lângă faptul că monopolul chinezesc al metalelor şi pămân-turilor rare (denumite generic de UE, materiale critice) de fapt a crescut preţul energiei electrice în toată Uniunea.

 Fig. 2 – Structura conductelor de gaz rusesc către Europa

Sursa: www.bruegel.org/analysis/europe-urgently-needs-common-strategy-russian-gas

Ce îşi propune UE reprezintă un efort imens, din cauza dependenţei reziduale: în 2024, Rusia a furnizat 18,8% din gazele UE, în principal LNG, care a atins niveluri record după reducerea livrărilor prin conducte. Nu trebuie să uităm şi opoziţia unor state membre, unde partidele auto-numite „suveraniste” se află la conducere, Ungaria şi Slovacia continuând să susţină importurile ruseşti din motive economice şi politice. … Şi de asemenea importul de gaze ruseşti sub o altă etichetă (prin Turcia sau Azerbaidjan), făcut de Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia sau Austria.

De asemenea credem că o altă piedică este actuala structură a pieţelor de energie, care afectează preţul energiei. Financiarizarea energiei se dovedeşte că nu a făcut altceva decât a mărit preţul energiei, în defavoarea consumatorilor.

Raportul Draghi, dat publicităţii în toamna lui 2024, formulează foarte clar ideea ca UE să găsească căi de scăderea a preţurilor la energie, care sunt de trei ori mai mari decât în Statele Unite şi de 2,5 ori mai mari decât în China, pentru ca economia europeană să devină mai competitivă.

Gazele din Marea Neagră ar putea fi o soluţie pentru Europa Centrală şi de Est. Diversificarea energetică a Europei cu această resursă limitată ar putea acoperi o mică parte din consumul general, dar poate acoperi o parte din consumul din Europa Centrala şi de Est. UE a încurajat proiecte alternative ca Nabucco, ce ar fi trebuit să aducă gaze din Azerbaidjan şi Southern Gas Corridor, cunoscut ca TANAP, care este în funcţiune, dar acesta este insuficient.

La aceste resurse au acces Ucraina, care este blocată de faptul că Crimeea este ocupată, România, Bulgaria şi Turcia.

UCRAINA ÎNTR-O SITUAŢIE ENERGETICĂ DIFICILĂ,
DAR CU AJUTOR SUA ŞI UE

Ziua 24 februarie 2024 a fost aleasă, deoarece trebuiau să înceapă probele pentru sincronizarea sistemului energetic ucrainean cu cel european ENTSO-E, Rusia sperând că va crea probleme tehnice, care s-ar fi putut extinde în tot sistemul electro-energetic european, prin atacurile asupra operatorului de transport ucrainean. Cei care veghează asupra stării tehnice a ENTSO-E au hotărât de urgenţă ca să insularizeze cele două sisteme energetice, ce urmau să intre în sistemul de transport european: cel ucrainean şi cel al Republicii Moldova.

Acest prim atac hibrid a fost urmat de multe altele asupra capacităţilor de producţie, transport şi distribuţie de energie electrică şi termică ucrainene. După mai mult de trei ani de război, sistemul electro-energetic ucrainean este lipsit de mari capacităţi de producţie şi de importante tronsoane de transport, fiind bombardate sisteme de transformatoare şi noduri importante de interconectare. De asemenea au fost distruse şi sistemele de producţie şi transport de agent termic, în special din marile oraşe, au avut de suferit în urma distrugerii termocentralelor, majoritatea în cogenerare.

UE a sprijinit Ucraina energetic prin sincronizarea reţelei electrice ucrainene cu cea europeană, definitivată de-abia în 16 martie 2022. De asemenea, UE a livrat generatoare şi echipamente pentru a susţine reţeaua energetică ucraineană afectată de atacuri.

Ucraina deţine rezerve de materiale strategice, problema acestora este că mai mult de 70% din acestea se află pe teritoriul acaparat cu forţa de Federaţia Rusă. După trei ani de conflict se observă că de fapt angajamentul energetic al actorilor externi în războiul din Ucraina nu este altceva decât o luptă pentru controlul resurselor şi al influenţei geopolitice.

La sfârşitul lunii aprilie 2025, secretarul Trezoreriei americane, Scott Bessent, şi prim-vicepremierul Ucrainei, Yulia Svyrydenko, au semnat la Washington acordul „privind crearea Fondului Americano-Ucrainean pentru Reconstrucţie”. Statele Unite şi Ucraina se află în aceste tratative dinaintea preluării puterii de către Donald Trump, acestea trecând prin câteva neînţelegeri, care au fost depăşite.

Autorităţile de la Kiev spun că Ucraina deţine zăcăminte de peste 20 de minerale critice şi zăcăminte energetice, evaluate la câteva trilioane de dolari. Acordul încheiat este de fapt unul „politic”, care stabileşte cadrul cooperării în ceea ce priveşte explorarea şi exploatarea resurselor, vânzarea mineralelor şi ajutorul american, pe care-l va primi Ucraina. Urmează parafarea unui acord tehnic şi a unuia privind fondul de investiţii. De reţinut este că, din profiturile acestui fond, Ucraina va începe să ram-burseze ajutorul, estimat la 175 de miliarde de dolari, acordat de SUA.

Ţinând cont că metalele şi pământurile rare sunt esenţiale (şi) pentru industria energetică, implicarea energetică a Statelor Unite poate fi rezumată: oferă armament şi muniţie contra accesului la resursele de materiale critice, nu oferă garanţii de securitate direct, dar, având în vedere că majoritatea resurselor se află pe teritoriile ocupate de Rusia, înţelegem că „plata în avans a acestora” nu poate fi o investiţie păguboasă, deci indirect există garanţia că măcar teritoriile ocupate din Donbas vor reveni sub controlul Ucrainei.

STATELE UNITE SUNT ÎN OFENSIVĂ ENERGETICĂ
ÎN ESTUL EUROPEI ŞI ÎN ARCTICA

În luna noiembrie 2024, Stephen P. Lynch, un om de afaceri din Florida şi care preferă discreţia, a cerut guvernului SUA să-i permită să liciteze pentru conducta Nord Stream 2 dacă aceasta va fi scoasă la licitaţie în cadrul unei proceduri de faliment, declarat în Elveţia, ţara unde este înregistrată compania, ce deţine Nord Stream 2, dar care este deţinută de Gazprom.

Autorităţile americane au făcut declaraţii ambigue în legătură cu acest subiect, după preluarea puterii de către Donald Trump, dar au amintit această problemă ca reprezentând o posibilitate.

Mai există şi politicile de export de tehnologie în energia nucleară. România este cea mai avantajată, deoarece deţine două reactoare aflate în funcţiune de 30 de ani şi o şcoală serioasă în pregătirea specialiştilor în domeniu. Astfel există proiecte avansate de finalizare a încă două reactoare nucleare cu tehnologia CANDU la Centrala de la Cernavodă şi un proiect de implementare a tehnologiei cu reactoare nucleare mici (SMR) la Doiceşti. De asemenea, companii americane sunt implicate în retehno-logizarea Reactorului 1 de la Cernavodă, care va începe în data de 1 ianuarie 2027. Finanţările sunt asigurate de Eximbank din Statele Unite şi de bănci private din Statele Unite, Canada, Coreea de Sud şi Italia. Trebuie amintită şi investiţia în acumulatori redox de mare capacitate din Oradea, o colaborare a Sinteza cu Lockheed Martin.

Polonia, care nu are în prezent centrale nucleare, îşi propune să dezvolte o in-dustrie nucleară pentru a reduce dependenţa de cărbune şi a îndeplini obiectivele de sustenabilitate energetică. Statele Unite joacă un rol cheie în acest proces prin furni-zarea de tehnologie şi finanţare.

 Fig. 3 – Împărţirea actuală a platoului continental arctic

Sursa: geopolitics.ro/cat-de-rentabila-este-exploatarea-resurselor-energetice-din-zona-arctica-partea-a-doua/

Polonia a ales compania americană Westinghouse Electric Company, în parte-neriat cu Bechtel, pentru a construi prima sa centrală nucleară la Choczewo, lângă Marea Baltică. Aceasta va utiliza reactoare de tip AP1000, iar costurile estimate se ridică la aproximativ 40 de miliarde de dolari, cu finalizarea prevăzută până în 2040. Statele Unite susţin financiar şi proiectele nucleare poloneze prin agenţii precum United States International Development Finance Corporation (1 miliard de dolari) şi US Export-Import Bank (17 milioane de dolari). Aceste investiţii sunt văzute ca un mijloc de reducere a dependenţei energetice regionale de Rusia. Acestea centrale nucleare vor aproviziona şi centrele AI ale Google şi Alphabet din Polonia.

Turcia îşi propune să îşi diversifice sursele de energie şi să reducă dependenţa de importuri, iar Statele Unite sunt implicate în negocieri pentru a sprijini acest obiectiv, deşi proiectele concrete sunt mai puţin avansate comparativ cu alte parteneriate ale Turciei.

Turcia doreşte să îşi consolideze securitatea energetică, iar SUA văd această cooperare ca pe o oportunitate de a contrabalansa prezenţa Rusiei.

Cu toate că Turcia este în plin plan de construcţie a unui centrale nucleare cu tehnologie rusească, la care lucrează RosAtom, aceasta aflându-se pe malul Mării Mediterane, la Akkuyu, are în plan şi construcţia uneia cu tehnologie americană pe malul Marii Negre la Sinop. Memorandumul încheiat anul trecut se referă şi la intro-ducerea tehnologiei SMR a NuScale, încă nefiind stabilite condiţiile şi locaţia.

Improbabila intrare a Groenlandei în componenţa Statelor Unite ar avea im-plicaţii energetice şi geopolitice majore, mai ales în geografia regiunii arctice, care devine tot mai strategică din cauza resurselor minerale şi energetice şi a potenţialelor rute maritime, ceea ce ar favoriza o poziţie strategică mult mai importantă. Astăzi, Statele Unite posedă doar o mică parte din platoul continental de sub Arctica, datorită Alaskăi, cea mai mare suprafaţă este administrată de Federaţia Rusă, urmând Canada, Danemarca prin Groenlanda şi Norvegia.

Implicaţiile energetice vor conferi SUA acces la o mare rezervă de hidrocarburi (aprox. 22% din resursele globale) de sub Arctica, la care adăugăm şi resursele din subsolul Groenlandei. La acestea adăugăm resursele de minerale rare (ex. neodim, disproziu), esenţiale pentru tehnologiile verzi, baterii, turbine eoliene şi în industria de apărare. Astfel, SUA ar putea contracara dominaţia Chinei pe piaţa acestor materiale, consolidându-şi securitatea energetică şi tehnologică. Creşterea producţiei de hidro-carburi din Groenlanda ar putea influenţa preţurile globale ale petrolului şi gazelor, oferind SUA un avantaj în negocierile economice. De asemenea există discuţii despre posibile proiecte energetice comune între SUA şi Rusia în Arctica, cum ar fi investiţii în hidrocarburi. Totuşi, o anexare a Groenlandei ar putea exacerba tensiunile, reducând şansele de cooperare. Până una-alta acest subiect a fost abandonat de administraţia americană.

LA TURCI SUNT ROBINETELE

Turcia a fost, este şi va fi un jucător important în ecuaţia energetică regională, şi nu numai. În acest moment traseele funcţionale de import în sudul Europei sunt TANAP, TurkStream şi Blue Stream. TANAP-ul (32 mmc/an) aduce gaz din Azerbaidjan iar TurkStream (32 mmc/an) şi Blue Stream (16 mmc/an) din Federaţia Rusă.

Cu alte cuvinte, dacă necesarul de consum al Turciei este de 50 mmc/an, doar 3,5 mmc/an provin din producţia proprie, la care adăugăm importurile de LNG de 15 mmc/an, deducem că potenţialul de transport de gaze către Europa este de peste 45 mmc/an. Nu ar fi o problemă ca o parte din gazul provenit din producţia proprie (din Marea Neagră) împreună cu cel provenit din Azerbaidjan sau din importurile de LNG să fie re-exportat către Europa, iar cel provenit din Federaţia Rusă să fie folosit pentru consumul propriu. Cu alte cuvinte Turcia ar fi în cea mai favorabilă situaţie energetică, câştigând din diferenţele de preţ dintre gazul ieftin importat din Rusia şi gazul exportat, ce provine din producţia proprie, din Azerbaidjan sau importurile de LNG.

CHINA ŞI INDIA CUMPĂRĂ ENERGIA IEFTIN

Aceste ţări au profitat de sancţiunile occidentale pentru a cumpăra petrol şi LNG ruseşti la preţuri extrem de mici, susţinând indirect economia Rusiei. China, în special, a intensificat cooperarea energetică cu Rusia prin proiecte precum gazoductul Power of Siberia, care are o capacitate de transport de 38 mmc/an. Aceasta este mică în comparaţie cu nevoile Chinei. Este în stadiu de proiect şi Power of Siberia 2, care ar trebui să aibă capacitatea de 50 mmc/an. Nevoia de gaze a Chinei este de minim 600 mmc/an, ceea ce este cu mult mai mult decât capacitatea de transport de gaze ruseşti către Europa de 350 mmc/an. Estimările importurilor de LNG rusesc în China sunt către cantitatea de 12 mmc în anul 2024, ceea ce înseamnă foarte puţin. În 2024 China a importat cea mai mare cantitate de petrol din Rusia – aproape 110 milioane de tone, şi există o tendinţa de creştere. Şi importurile de cărbune au fost la maxim, fiind de aproape 90 milioane de tone.

În India au intrat cantităţi mici de LNG rusesc, deoarece nu dispune de terminale LNG. Importul de LNG în 2025 a fost de 3,4 mmc, au intrat 46 milioane de tone de petrol şi 25 de milioane de tone de cărbune în 2024.

 Fig. 4 – Importurile energetice ale UE pe tipuri de combustibili

Sursa: ec.europa.eu/eurostat/documents/4187653/18051237/international-trade-green-energy-products-2023.xlsx/1ddef614-9d92-52f1-ce81-a253560a3253?t=1728485584139

Rezultă că exporturile de combustibili fosili ale Federaţiei Ruse către China şi India au crescut, dar nu suplinesc pe cele către Europa de dinainte de 2022, ceea ce creează Rusiei o mare problemă economică.

De asemenea nu trebuie să uităm de faptul că prin monopolul materialelor critice al Chinei există o mare vulnerabilitate a tuturor ţărilor, care au în vedere dez-voltarea de capacităţi de producţie fotovoltaice, UE importând în 2024 peste 95% dintre acestea din China. La eoliene, India domină importurile în UE cu 59%, urmând China.

Problema constă în faptul că toată partea de automatizare şi control ale aces-tora se face prin cloud-urile chinezeşti, iar, în caz de acţiuni beligerante hibride, auto-rităţile Republicii Populare Chineze pot oricând opri sau deregla aceste capacităţi pentru a desincroniza sistemele energetice ale ţărilor membre UE.

HIBRIDIZAREA CONFLICTELOR PRIN PROXI

Dacă Coreea de Nord nu are o contribuţie în jocul energetic din geopolitica Federaţiei Ruse, Iranul şi aliaţii săi statali sau non-statali sunt parte în conflictul energetic mondial. Liniile acestui conflict sunt de a bloca aprovizionarea cu produse energetice şi orice proiect energetic alternativ.

 Fig. 5 – Noul traseu energetic către Europa de petrol şi LNG

Prelucrare de Cosmin Păcuraru

Există trei puncte de ştrangulare a traseelor energetice din Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuweit şi Arabia Saudită, acestea fiind Strâmtoarea Ormuz, Strâmtoarea Bab-el-Mandeb şi Canalul Suez. Strâmtoarea Ormuz este cel mai ameninţat punct, deoarece gruparea yemenită Houti lansează atacuri asupra tancurilor petroliere şi LNG. Şi Strâmtoarea Bab-el-Mandeb este o vulnerabilitate, deoarece în apropiere se află o bază navală chineză în Djibouti, situată în apropierea portului Doraleh.

De asemenea Siria a jucat un rol esenţial în blocarea tuturor traseelor prin conducte de produse energetice dintre Orientul Apropiat şi Europa. Încă este incertă orientarea noii conduceri din Siria, care este bănuită de o apropiere de Iran. Jucătorii non-statali, Hamas din Fâşia Gaza şi Hezbollah din Liban, au fost folosiţi ca proxi de Federaţia Rusă, prin Iran, pentru a destabiliza zona şi a micşora accesul tuturor statelor riverane la rezervele de gaz natural din Marea Mediterană.

SOLUŢII POSIBILE ALE UE ÎNTR-UN VIITOR INCERT

Eficienţa energetică este şi trebuie să fie printre primele obiective ale Uniunii. Eficientizarea consumului spre o reducere a pierderilor, eficientizarea producţiei spre o creştere a acesteia şi eficientizarea transportului şi distribuţiei spre reducerea pierderilor tehnologice.

Având exemplele Ucrainei, al cărei sistem energetic naţional a cedat sub pre-siunea bombardamentelor ruseşti, şi exemplul black-out-ului din Peninsula Iberică, unde reţelele de transport au cedat sub şocurile producţiei de energie regenerabilă intermitentă, extinzându-se către sistemul energetic francez, rezultă că arhitectura acestora trebuie regândită, mutând producţia aproape de consumatori. Astfel decidenţii UE trebuie să se gândească la o supleţe a legislaţiei, care să permită o organizare a sistemelor energetice către autosuficienţă energetică individuală / locală / regio–nală, bazată pe resursele energetice locale şi cererea individuală / locală / regională.

De asemenea cunoscând pericolele geopolitice ale monopolului unei singure resurse, aici referindu-mă la monopolul gazului rusesc, în care Europa a fost captivă, trebuie să se analizeze crearea a cât mai multor variante energetice alternative de aprovizionare (gaz şi petrol), cu cât mai multe state furnizoare, care să nu fie sub influenţa Federaţiei Ruse şi să nu fie dictaturi (Iran). Nu trebuie să se neglijeze nici posibilitatea de aprovizionare cu energie electrică din afara UE. Astfel este planificat un cablu de curent continuu, care să furnizeze energie electrică din Azerbaidjan, prin Georgia, submarin Mării Negre, prin România, Ungaria şi vestul Europei. Cu toate că afirma Comisia Europeană că va importa energie verde, datele arată că Azerbaidjanul produce insuficientă energie verde, aceasta ajungând în mixul electro-energetic la doar 5%.

O altă soluţie de asigurare cu energie este energia nucleară. Statele Unite se află în ofensivă energetică în Europa, mai ales după ce Donald Trump a semnat un ordin executiv, prin care promovează energia nucleară produsă cu tehnologii avansate ca instalaţii din infrastructura critică în industria apărării şi inteligenţei artificiale şi promovarea acesteia în statele aliate. Se preconizează ca în 2050 UE să aibă în mixul primar 17% energie nucleară, 12% în mixul de consum al energiei termice şi 18% din mixul electric.

Energia regenerabilă nu este numai cea obţinută din fotovoltaic şi eolian, ci şi cea obţinută din biomasă, agro-biomasă şi deşeuri municipale. Există două soluţii de generare de energie electrică şi termică: prin digestie anaerobică şi transformarea „fracţiei umede” din deşeuri în biogaz şi mai apoi în energie electrică şi/sau termică şi prin gazeificarea deşeurilor municipale solide şi obţinerea de syngaz, ce la rândul său se transformă în energie electrică şi/sau termică sau extragerea din acesta a hidrogenului. Aceleaşi proiecţii arată că aproximativ 20% din mixul primar al UE ar fi obţinut prin aceste tehnologii.

Odată cu regândirea unei noi arhitecturi a sistemelor electro-energetice na-ţionale trebuie să se aibă în vedere şi regândirea reţelelor de transport şi distribuţie de energie electrică pentru a se depăşi problemele tehnologice, ce au apărut odată cu introducerea capacităţilor pe soare şi vânt.

Şi, nu în ultimul rând, pentru protejarea populaţiei vulnerabile de preţurile energiei, credem că trebuie regândite pieţele de energie. Acestea au fost financia-rizate excesiv prin introducerea contractelor futures sau a contractelor pe diferenţă. Piaţa contractelor futures, după calcului Comisiei Europene, este de 17 ori mai mare decât piaţa contractelor spot, dacă am lua în considerare cantitatea de marfă tranzac-ţionată, ceea ce este un nonsens. De asemenea, unele state au introdus contractele pe diferenţă pentru investiţiile în energia regenerabilă, iar preţul energiei pentru acestea este nejustificat de mare.

CONCLUZII

Uniunea Europeană a fost asaltată de atacuri hibride, cea mai afectată a fost industria energetică, manifestându-se prin perturbări ale aprovizionării cu energie, creşteri ale preţurilor şi presiuni economice suplimentare.

UE s-au vulnerabilizat şi faţă de monopolul Chinei asupra materialelor critice. Acesta poate avea un impact semnificativ asupra economiei UE, amplificând riscurile generate de dependenţă energetică şi de alte ameninţări hibride, inclusiv cele legate de strategia energetică a Rusiei. În acest moment există o dependenţă faţă de lanţurile de aprovizionare dominate de China. Orice repetare a întreruperii acestor lanţuri de aprovizionare, ca cea din 2020-2021, poate avea un impact dezastruos asupra tranziţiei energetice proiectate de UE, cu impact negativ asupra industriilor strategice, asupra competitivităţii economice şi care implică riscuri geopolitice şi economice amplificate şi o creştere a costurilor economice ale diversificării aprovizionării.

Este posibil ca obiectivul „net zero” să nu fie atins tocmai datorită celor pre-zentate mai sus, Franţa şi Germania luând deja în calcul revenirea la gaz, probabil şi ca urmare a presiunilor Statelor Unite. Oricum, Comisia Europeană îşi adaptează din mers măsurile de contracarare a atacurilor hibride şi de estompare a vulnerabilităţilor pentru a-şi atinge ţintele economice, concomitent cu cele ale decarbonării economiei.