Alina FIERARU^

Abstract. În lucrarea curentă, voi analiza modul, în care Rusia a condus un tip de conflict în Ucraina şi Crimeea, care acum este denumit „război hibrid”. În lucrare, voi conceptualiza ideea de război hibrid şi voi aborda partea teoretică. Voi examina natura conflictului din Ucraina şi voi intra în detaliu despre formele şi componentele manifestării războiului hibrid în a doua secţiune a prezentării mele.

INTRODUCERE

Istoria a învăţat şi a demonstrat că războiul tradiţional a fost purtat folosind forţele terestre şi aeriene ale armatei, folosind o structură de forţă şi un set de tactici, care urmăreau să anexeze un teritoriu printr-o luptă pentru dominaţie. În ceea ce priveşte modalităţile de combinare a forţelor militare şi nemilitare, criza din Ucraina a marcat un nou început. În acest cadru, Federaţia Rusă i-a surprins pe factorii de decizie utilizând componente şi tactici, care caracterizează acum ideea de război hibrid.

În cercetările lui William J. Reilly, ideea războiului hibrid a apărut pentru prima dată. Nemeth a atras atenţia asupra faptului că acest tip de război combină practici moderne şi componente informaţionale cu instrumente tactice neconvenţionale şi convenţionale. La fel, potrivit lui Hoffman, războiul hibrid este un domeniu, care „cuprinde o gamă largă de manifestări ale diferitelor tipuri de război, care include capacităţi convenţionale, formaţiuni şi tactici neregulate / asimetrice, acte teroriste violente şi constrângere şi tulburări criminale.”¹

Generalul Valery Gherasimov, care a reprezentat Federaţia Rusă, a descris noul tip de război ca folosind mijloace non-militare pentru a atinge obiective strategice şi politice, care sunt mult mai eficiente decât forţele militare convenţionale. Aşa vede Federaţia Rusă noul tip de război.

Latura informaţională este o putere în acest context, iar aplicarea cunoştinţelor sale are ca rezultat realizarea unor scopuri prestabilite. Sistemul politic rus vede subordonarea capabilităţilor media, exploatarea resurselor energetice, precum şi a sistemelor de informaţii şi securitate, ca un avantaj în comparaţie cu paradigma rusă în coordonarea războiului hibrid.

CONFLICTUL DIN UCRAINA

Începând cu demonstraţiile împotriva lui Viktor Ianukovici, fostul preşedinte al Ucrainei, conflictul din Ucraina s-a materializat şi a avut în acelaşi timp repercusiuni globale. Acordul de Asociere dintre Ucraina şi Uniunea Europeană a fost respins la acea vreme de Viktor Ianukovici, fostul preşedinte al ţării, care a susţinut Federaţia Rusă şi a incitat proteste violente, care au rănit mulţi oameni. În acest sens, Parlamentul ucrainean a adoptat o serie de legi menite să limiteze dreptul de a demonstra.

În această situaţie, miniştrii de externe ai Franţei, Germaniei şi Poloniei şi-au început misiunea de mediere, iar atât guvernul, cât şi opoziţia s-au îndreptat către negocieri prin medierea Federaţiei Ruse şi a Uniunii Europene. Preşedintele Ianukovici a anunţat organizarea de alegeri anticipate şi adoptarea Constituţiei din 2004, care a redus puterile preşedintelui. Mulţi dintre adversarii lui Ianukovici i-au respins propunerile şi au cerut demisia lui imediată.

Preşedintele Viktor Ianukovici a fost acuzat că a abuzat de poziţia sa de autoritate la acea vreme, iar parlamentul a decis să-l destituie cu majoritate de voturi. Alegerile prezidenţiale anticipate vor avea loc concomitent. Politica pro-occidentală va fi promovată, potrivit preşedintelui interimar Alexander Turcinov. Pentru că este acuzat de crime în masă în Ucraina, fostul preşedinte Ianukovici solicită azil în Rusia.

Arseni Yatseniuk, un politician, care susţine Europa, este numit preşedinte interimar al Kievului. Vladimir Putin, preşedintele rus, emite un ordin pentru o operaţiune militară semnificativă la graniţa cu Ucraina. Miliţiile pro-ruse au preluat clădirile guvernului şi ale parlamentului din Simferopol, capitala peninsulei Crimeea, în urma ciocnirilor de la Kiev între susţinătorii şi detractorii noului guvern. În timp ce protestatarii pro-ruşi cer anexarea Crimeei la Rusia, mii de tătari din Crimeea manifestă împotriva destrămării Ucrainei.

Într-o perioadă, în care Rusia staţionează mii de soldaţi în Crimeea, bărbaţi purtând uniforme, dar fără niciun însemn naţional vizibil, au preluat controlul asupra unor locaţii cheie din peninsulă. Sancţiunile sunt folosite de SUA şi UE pentru a sancţiona conducerea Moscovei. Grupul G8 exclude Rusia din cauza anexării Crimeei, iar summitul de la Soci este anulat. ONU denunţă anexarea Crimeei de către Rusia, iar NATO îşi încetează parteneriatul cu Moscova.

Ca urmare a celor întâmplate, activiştii pro-ruşi ocupă centrul administrativ regional Doneţk din estul Ucrainei şi cer organizarea unui referendum privind secesiunea Rusiei de ţară. Până la 40.000 de soldaţi ruşi, potrivit estimărilor NATO, pot fi staţionaţi lângă graniţa cu Ucraina. În Sloviansk, estul Ucrainei, sediul serviciilor secrete şi al poliţiei sunt ocupate de militanţi pro-ruşi, care poartă uniforme de camuflaj. Separatiştii preiau departamentele de poliţie din Kramatorsk şi Doneţk.

La discuţiile de la Geneva, la care au participat Ucraina, Rusia, Uniunea Europeană şi Statele Unite, s-a ajuns la un acord, privind dezarmarea grupărilor ilegale şi abandonarea sediului administrativ al separatiştilor. Înţelegerea nu a schimbat nimic, totuşi. Forţele de poliţie sunt ţinta ciocnirilor violente. În estul Ucrainei, forţele guvernamentale sunt încă în ofensivă împotriva separatiştilor, care susţin Rusia. Un număr de oraşe sunt din nou sub control. Există o listă cu cei decedaţi şi răniţi. Între timp, majoritatea separatiştilor din Sloviansk s-au baricadat înăuntru. Operaţiunile de încercuire ale oraşului au fost începute de soldaţii ucraineni.²

ELEMENTE ALE RĂZBOIULUI HIBRID

Ameninţările sociale, politice şi geopolitice rezultate din pierderea controlului Kievului au dus la intervenţia militară a Rusiei în Ucraina. Cinci principii de bază au servit drept bază pentru strategia hibridă utilizată de Federaţia Rusă. La nivelul acestor principii poate fi enumerată ideea lui Po Zakonu, pe care Federaţia Rusă a folosit-o pentru a-şi prezenta acţiunile în Ucraina sub aspect juridic printr-o campanie diplomatică şi informaţională viguroasă. În ceea ce priveşte componentele militare, Rusia a folosit o strategie de descurajare prin ameninţarea cu represalii. Concentrarea forţelor ruse la graniţă poate fi menţionată în raport cu Crimeea. Un alt concept militar, care s-a manifestat sub formă de „oameni verzi” în Crimeea şi „voluntari” în estul Ucrainei, reprezintă negarea intervenţiei prin folosirea sub acoperire a forţelor speciale.

Examinând acţiunile Federaţiei Ruse în Ucraina, pot fi identificate cele trei etape ale războiului hibrid: pregătire, atac şi stabilizare.

Faza pregătitoare presupune determinarea şi identificarea vulnerabilităţilor politice, economice, strategice şi ale infrastructurii de stat, precum şi crearea de componente şi instrumente pentru exploatarea acestor vulnerabilităţi. În acest sens, putem vorbi de efectele asupra economiei, mass-media, încurajarea mişcărilor separatiste şi sentimente de ostilitate faţă de guvern în legătură cu acţiunile întreprinse de Rusia în acest moment. Citatul fostului ofiţer KGB Stanislav Levcenko, „Identificaţi-vă vulnerabilităţile şi acolo veţi descoperi că KGB-ul este implicat”, poate fi folosit pentru a descrie etapa de pregătire a războiului hibrid în criza din Ucraina. În concluzie, este clar că preludiul războiului hibrid se bazează pe „instrumentul” tradiţional sovietic de politică externă, conform căruia mijloacelor non-militare li se acordă un rol din ce în ce mai important. Cu o astfel de strategie, este aproape imposibil de spus dacă Rusia pregăteşte un război hibrid înainte ca ofensiva reală să fie lansată, folosind mijloace convenţionale pentru a câştiga influenţă într-o anumită regiune. Pe teritoriul ucrainean, Rusia s-a pregătit strategic pentru acest conflict prin monitorizarea modului, în care guvernează, reţelele de organizaţii neguvernamentale, instituţiile media şi influenţa comunităţii. Oferind contracte şi dezvoltând legături cu oameni de afaceri şi grupuri criminale organizate, Rusia a alimentat tensiunile politice între grupurile religioase, etnice şi sociale. Federaţia Rusă a desfăşurat o serie de campanii de dezinformare la nivel operaţional, în timp ce se dădea drept desfăşurând exerciţii militare.

Faza de atac. Prin iniţierea acţiunilor planificate, cum ar fi formaţiuni militare fără trăsături distinctive şi echipate cu echipamente de ultimă oră, arme şi vehicule, a apărut faza de atac. Consiliul Suprem al Crimeei şi clădirea Parlamentului au fost, de asemenea, ocupate de „omuleţii verzi”, ceea ce face ca sistemul politic să fie dificil să funcţioneze. Pentru a opri difuzarea canalelor ucrainene şi a le înlocui cu cele ruseşti, atacatorii au reuşit să preia controlul birourilor posturilor locale de televiziune şi radio, precum şi a releelor ​​de transmisie. Atât „omuleţii verzi”, cât şi „atacatorii civili” au afirmat în mod repetat că sunt localnici nemulţumiţi de acţiunile guvernului central de la Kiev. În plus, metode non-militare, cum ar fi construirea de baricade pentru a împiedica călătoria către şi de la unităţile militare, mita comandanţilor şi scăderea moralului au distrus complet abilităţile de luptă ale forţelor ucrainene. În plus, unităţile poliţiei de frontieră, care au fost neutralizate, au fost ineficiente. Rusia a exercitat presiuni semnificative asupra Ucrainei în acelaşi timp prin canalele sale diplomatice, media, economice şi militare. Pentru a induce în eroare comunitatea internaţională şi a denigra statul ţintă, mass-media ruse au creat campanii.

Faza de stabilizare. Consolidarea rezultatelor din faza de atac a fost o presupunere a fazei de stabilizare. Rezultatele „oficiale” arată că 87% dintre alegătorii din Crimeea au votat, 97% dintre ei alegând să susţină independenţa. La mai puţin de o zi după ce Crimeea şi-a declarat „independenţa”, Moscova a anexat peninsula ca urmare a presiunii continue din partea trupelor ruse staţionate acolo şi a forţelor separatiste. Apreciez că conflictul din estul Ucrainei a intrat într-o stare de „conflict îngheţat” din punctul de vedere al războiului hibrid, lăsând uşa deschisă la unul dintre cele două rezultate: fie Rusia ar anexa teritoriul, aşa cum a făcut cu Crimeea, fie Donbasul ar fi acceptat ca parte a teritoriului Ucrainei fără a recunoaşte autoritatea Kievului în zonă. Analizând inductiv exemplul din Ucraina, consider că, indiferent de modul, în care se rezolvă conflictul, rezultatele şi obiectivele politice ale războiului hibrid al statului atacator, libertatea de mişcare strategică a statului atacat (inclusiv, în acest caz, libertatea de a alege orientarea sa de politică externă) va fi grav constrânsă ca urmare a pierderii teritoriului şi, implicit, a reducerii populaţiei, resurselor, precum şi a numărului de populaţie a statului atacat. Exemplul Ucrainei a arătat cum un război hibrid poate destabiliza un stat fără a-l implica într-un conflict convenţional sângeros; stabilizarea politică a fost obţinută prin organizarea unui referendum privind independenţa sau secesiunea regiunii, cu un puternic sprijin diplomatic şi mediatic din partea statului atacator. Făcând acest lucru, „noul stat” cere asistenţă statului atacator.

În executarea acţiunilor de luptă în Ucraina, forţele armate ruse şi forţele paramilitare pro-ruse au folosit efectiv sisteme de arme, care le-au asigurat libertatea de mişcare în domeniul tactic, după cum urmează:

A. Sisteme de apărare aeriană. Prin număr şi densitate de desfăşurare, aceste sisteme, utilizate în reţea şi integrate cu alte categorii de forţe, au garantat dominaţia rusă şi superioritatea aeriană în Donbas. La nivel operaţional, ruşii au staţionat la graniţa cu Ucraina forţe aflate în alertă de luptă şi au efectuat periodic diverse aplicaţii militare complexe, implicând toate tipurile de forţe simultan, în efortul de a contracara o intervenţie militară forţată ucraineană capabilă să recâştige suveranitatea asupra teritoriilor luate sub controlul forţelor pro-ruse.

B. Sisteme aeriene, care pot fi controlate de la distanţă. Una dintre primele bătălii aeriene, care a implicat o utilizare semnificativă a sistemelor aeriene fără pilot (UAS), a fost purtată în Ucraina. Rusia a folosit aceste sisteme pentru achiziţionarea ţintelor, angajarea în timp real, colectarea informaţiilor, supravegherea şi recunoaşterea în sprijinul focului de artilerie în masă. O aplicaţie nouă a UAS a fost utilizarea lor ca mini-bombe incendiare controlate de la distanţă, care vizează depozitele de muniţie, hidrocarburi şi alte substanţe uşor inflamabile. Utilizarea UAS a avut un impact psihologic asupra combatanţilor ucraineni, care erau conştienţi de pericolul permanent ca UAS ruseşti să-şi urmărească propriul echipament, ceea ce le-a limitat capacitatea de a se deplasa şi de a manevra, în special în timpul zilei.

C. Sisteme pentru război electronic. Sistemele de război electronic au fost folosite pentru:

• împiedicarea comunicărilor din partea adversarului;

• distrugerea sistemelor aeriene telecomandate prin bruierea semnalului GPS, precum si a sistemului de control UAS;

• anihilarea artileriei ucrainene şi a lansatoarelor de bombe prin detonarea muniţiilor cu focoase electronice de-a lungul traiectoriei;

• distrugerea nodurilor de comandă şi control prin identificarea emisiilor electromagnetice (radio, wi-fi, GSM, localizarea trupelor proprii), amplasarea ulterioară a acestora de către UAS şi distrugerea lor prin foc de artilerie în masă;

• numeroase lovituri. Letalitatea a fost garantată de capacitatea de a monitoriza continuu spaţiul aerian şi de a executa focuri precise cu numeroase lansatoare de proiectile reactive.

CONCLUZIE

În concluzie, cred că termenul „război hibrid” se referă la aplicarea coordonată a tehnicilor militare şi nemilitare cu scopul de a obţine efecte în dimensiunile fizice şi psihologice ale conflictului. Pentru forţele armate ruse, cred că „războiul hibrid” din Ucraina este doar temporar şi nu serveşte neapărat drept „reţetă perfectă” pentru alte conflicte. Deoarece capacităţile operaţionale şi doctrinare sunt supraestimate în strategii, presupunerea că „războiul hibrid” poate produce câştiguri repetate este periculoasă, deoarece contextul este aproape întotdeauna un factor în acestea. Prin urmare, câştigarea şi definirea tacticilor precum „bombardamentul strategic”, „războiul asimetric”, „războiul centrat pe reţea”, „războiul cu spectru complet” şi „războiul hibrid” nu ar trebui privite ca strategii, ci mai degrabă ca mijloace de realizare a obiectivele dorite, care sprijină realizarea efectului strategic.