Cristi CHIŢU, PhD

După cum am văzut în cazul Războiului din Ucraina, dar şi în cazul celui din Fâşia Gaza şi Israel, legăturile dintre geopolitică şi drept internaţional reprezintă o componentă importantă, însă, din păcate, Dreptul Internaţional nu joacă un rol suficient de important în preîntâmpinarea sau oprirea războaielor calde.

Făcând apel la istoria recentă, voi determina, în opinia mea, principalele cauze, care stau la baza reapariţiei războaielor locale ca principală metodă de rezolvare a diferendelor.

Chiar dacă relaţiile geopolitice s-au oficializat sub forma Summit-urilor ONU şi prin construcţia legislaţiei internaţionale, problema principală rezidă din modul de organizare a ONU, care conferă dreptul de veto celor cinci mari puteri, câştigătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial (1945): SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China.

Astfel, cu ocazia Conferinţei de la Ialta, au fost discutate principiile de bază ale ONU. Conducătorii de la acea vreme ai SUA, Marii Britanii şi ai URSS-ului au emis comunicatul în urma Conferinţei, care statua că: „Suntem hotărâţi să creăm, împreună cu aliaţii noştri, imediat ce se va putea, o organizaţie internaţională generală, în vederea asigurării păcii şi securităţii. Credem că această organizaţie este esenţială pentru a împiedica noi agresiuni şi pentru a elimina motivele politice, economice şi sociale de război, printr-o colaborare strânsă şi permanentă a tuturor popoarelor paşnice. […] Am convenit să convocăm, la 25 aprilie 1945, la San Francisco, o Conferinţă a Naţiunilor Unite, care va elabora, […] Carta acestei organizaţii. Guvernul Chinei şi Guvernul provizoriu al Franţei, vor fi imediat consultate şi chemate să se alăture Guvernelor Statelor Unite, al Marii Britanii şi al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, pentru a face invitaţiile. De îndată ce se vor încheia consultările cu China şi cu Franţa, va fi publicat textul propunerilor privitoare la sistemul de vot”.

În urma Conferinţei din 25 aprilie, a fost elaborată Carta ONU, care prevede, la Articolului 27, punctul 3, că: „Hotărârile Consiliului de Securitate […] vor fi adoptate cu votul afirmativ al nouă membri, cuprinzând şi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi […]”¹. Astfel, Carta stabileşte principiul unanimităţii marilor puteri, membri permanenţi ai Consiliului de Securitate², în cazul dezbaterii problemelor de fond.

Însă modul de organizare contravine principiilor pentru care a fost înfiinţat ONU. În preambulul Cartei, putem observa o contradicţie paradoxală: „Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului, […] să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, […] în egalitatea în drepturi […] a naţiunilor mari şi mici, să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional […].³

Aşadar, putem observa că sistemul de vot este contrar principiului egalităţii între statele mari şi mici. Principiile geopolitice au fost statuate în modul de organizare a Consiliului de Securitate ONU, în pofida celor de drept. Cazul Ucrainei sau cazul Israelului şi al Palestinei ne confirmă cele susţinute mai sus, deoarece fiind nevoie de unanimitate în Consiliul de Securitate pentru adoptarea unei măsuri coercitive Rusia nu ar fi votat niciodată o rezoluţie, prin care, spre exemplu, s-ar solicita trimiterea de trupe internaţionale pentru menţinerea păcii în estul Ucrainei sau Fâşia Gaza (ceea ce s-a şi întâmplat). Punerea în practică a acestui demers (votat de ceilalţi membri) era contrară intereselor sale geopolitice. Teza este valabilă pentru toate cele 5 state membre ale Consiliului de Securitate ONU, avantajând în mod cert membrii permanenţi.

În acest sens, blocajele sunt inevitabile la cel mai înalt nivel al Naţiunilor Unite, nefiind posibilă exercitarea mandatului oferit de Cartă, în vederea menţinerii păcii şi securităţii mondiale.

Chiar dacă atrocităţile şi evenimentele involutive, provocate de cele două războaie mondiale, au condus la înfiinţarea ONU, din păcate, în opinia mea, Organizaţia Naţiunilor Unite nu funcţionează pe baze solide. Astfel, revenind la anul 1945, consideraţiile personale mă conduc la ideea că limitările organizaţiilor internaţionale provin din limitările statelor care le compun. Însă realităţile de azi nu se compară cu cele de acum 80 de ani, de aceea consider că este necesară o revizuire a ONU.

În prezent, Consiliul de Securitate ONU are, din punct de vedere organizatoric, în afară de cei cinci membri permanenţi, un număr de zece membri nepermanenţi (iniţial au fost şase) aleşi pentru un mandat de doi ani, de către Adunarea Generală, dintre ţările membre, care au avut o contribuţie importantă la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la atingerea celorlalte scopuri ONU stipulate în Cartă, cu condiţia distribuţiei echitabile din punct de vedere geografic. Fiecare membru al Consiliului de Securitate, fie permanent, fie nepermanent, are doar un singur reprezentant şi un singur vot.

Importanţa esenţială a Consiliului de Securitate denotă şi din aplicarea procedurilor de admitere, suspendare sau excludere din ONU (procedură, care nu s-a aplicat niciodată până acum), pentru aceasta fiind necesară în mod obligatoriu recomandarea Consiliului de Securitate, deci implicit acordul tuturor celor cinci membri permanenţi.

În eventualitatea modificării Cartei ONU pentru a intra în vigoare noile prevederi, procedura este asemănătoare. Mai exact, este necesar, în mod imperativ, votul favorabil al două treimi din membrii Adunării Generale şi ratificarea modificărilor adoptate, în conformitate cu procesele constituţionale specifice fiecărui stat (tot de două treimi), dar cu observaţia că printre aceştia trebuie să fie în mod obligatoriu toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul adoptării hotărârilor luate de Consiliu în probleme substanţiale (cum ar fi intervenţia pentru păstrarea păcii). Practic, este necesar votul afirmativ a cel puţin nouă din cei cincisprezece membri, fiind obligatoriu votul pozitiv al tuturor membrilor permanenţi.⁴ Această prevedere este cea care subliniază rolul cheie deţinut de membrii permanenţi pe baza regulii unanimităţii marilor puteri.

Totuşi, dacă un stat membru al Consiliului de Securitate este parte dintr-o dispută (aşa cum se întâmplă în cazul conflictului din Ucraina), el se poate abţine de la vot, în cazul în care doreşte să nu blocheze o hotărâre. Dar în practică nu s-a întâmplat aceasta, deoarece atunci când proiectul de rezoluţie nu corespunde cu interesele statului respectiv el uzează de dreptul de veto, chiar dacă nu foloseşte argumente suficient de solide în susţinerea votului.

Astfel, aplicarea prevederilor din capitolul VII al Cartei ONU face, spre exemplu, imposibilă concretizarea acţiunii de folosire şi comandare a forţelor puse la dispoziţia Consiliului în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, întrucât decizia depinde aproape total de rivalităţile geopolitice dintre cei cinci membri fondatori (permanenţi).

Toate argumentele prezentate până acum reprezintă motive suficient de solide în susţinerea propunerilor de modificare a Cartei ONU. Lipsa cadrului legal de bază în prevenirea şi soluţionarea conflictelor geopolitice m-au determinat să elaborez recomandări în vederea aşezării pe temelia dreptului a relaţiilor geopolitice.

Astfel, voi formula patru propuneri de modificare a Cartei Naţiunilor Unite:

1. 1. 1. 1. 1. 1. 1. Eliminarea dreptului de veto al membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate. Majoritatea conflictelor declanşate în lume, după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu au putut fi soluţionate de către Consiliul de Securitate din cauza rivalităţilor geopolitice dintre cei cinci membri permanenţi, transpuse în dreptul internaţional prin dreptul de veto.

                  2. Suplimentarea numărului de membri permanenţi de la 5 la 19 state respectând principiul reprezentativităţii, precum şi potenţialul economic şi militar. Aşadar, lista ţărilor membre (permanente) ale Consiliului de Securitate, pe care o propun, este:

– Continentele americane – Canada, Statele Unite ale Americii şi Brazilia;⁵

– Continentul european – Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania, Italia, Rusia şi România;

– Continentul african – Algeria, Egipt, Etiopia, Africa de Sud, Nigeria;

– Continentul asiatic – China, India, Japonia;

– Oceania – Australia.

1. 1. 1. 1. 1. 1. 3. Reîmpărţirea celor 10 mandate de membri nepermanenţi, aleşi pe 2 ani, astfel încât să existe o reprezentativitate egală între continentele bogate şi cele sărace şi ţinând cont de o repartiţie geografică echitabilă. Astfel, propunerea mea este următoarea:

– Continentele americane – un membru din America de Nord şi un altul din America de Sud;

– Continentul european – doi membri din Europa de Est şi unu din Europa de Vest;

– Continentul african –doi membri;

– Continentul asiatic – trei membri.

1. 1. 1. 1. 1. 1. 4. Păstrarea sistemului de vot de două treimi, atât pentru membrii permanenţi, cât şi pentru cei nepermanenţi.

Astfel, propun modificarea articolelor 23 (alin. 1 şi 2), 27 (alin. 2 şi 3), 108 şi 110 (alin. 3) din Carta ONU, care fac referire la cele patru propuneri enumerate mai sus.

Cred cu tărie că cele patru sugestii de modificare a Cartei ONU vor conduce la democratizarea organizaţiei internaţionale şi, în acest fel, ar dispărea blocajele din epoca contemporană în menţinerea păcii şi securităţii la nivel mondial.

Totuşi, pentru ca modificările să poată fi puse în practică, este nevoie de negocieri diplomatice aprofundate între toate statele membre ale Naţiunilor Unite şi de înlocuire a privilegiilor celor cinci membri permanenţi. Acest lucru este posibil, în opinia mea, doar prin aprofundarea relaţiilor economice.

În prezent, asistăm inclusiv la un război ideologic între globalişti şi suveranişti, însă, în opinia mea, noile tehnologii vor accelera fenomenul globalizării. Consider că a devenit un proces ireversibil, întrucât aduce beneficii măsurabile oamenilor, indiferent de religie, naţionalitate sau poziţie geografică. La modul general, îmi exprim convingerea că, în viitorul apropiat, se va ajunge la un punct, la care binele comun va deveni un deziderat pentru majoritatea statelor lumii, întrucât alternativa ar însemna propria distrugere (dispariţia umanităţii). Într-un ipotetic război nuclear niciun stat nu poate câştiga. Cu toate acestea, războaiele hibrid vor continua să existe în forme din ce în ce mai subtile şi mai perfide.

Noua ordine mondială multipolară astfel creată ar putea conduce, în opinia mea, la aşezarea relaţiilor geopolitice pe temelia dreptului, întrucât dreptul internaţional este singurul instrument, care poate conduce la egalitatea între popoare şi la instaurarea unei păci eterne, cel puţin din punct de vedere al războaielor calde.