Contraamiral fl. dr. Ion CUSTURĂ^

Motto: „Epocile de lumină ale neamului din Carpaţi şi regiunile înconjură-toare au fost acelea când marea de la răsărit s-a întâmplat să fie liberă şi împărtăşită din toate roadele civilizaţiei mediteraneene. Din contră, când Marea Neagră se întuneca, îndată umbra se întindea şi peste viaţa neamului legat de sistemul carpatic … Toate se plătesc şi se răsplătesc. Este sigur – matematic sigur – că vom plăti cumplit nepăsarea noastră faţă de mare. Iată de ce trimitem aceste pagini celor ce nu au avut până azi destul îndemn să-şi facă o socoteală mai amănunţită cu privire la Dunăre şi la Marea Neagră (fără de care Dunărea şi Ţara toată este ca şi moartă) … o ţară fără ieşire la mare este ca o casă fără ieşire la stradă”.¹

INTRODUCERE

România este o ţară cu vocaţie maritimă şi posibilităţi multiple de manifestare în acest domeniu, datorită conectării sale la oceanul planetar prin Marea Neagră şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ca stat riveran, precum şi prin „magistrala europeană”, Culoarul de Transport European VII, Dunăre – Main – Rin – Marea Nordului. Potenţialul mare de creare şi dezvoltare a puterii maritime româneşti impune cu necesitate reconsiderarea poziţiei factorilor de decizie politică, aceştia fiind datori să identifice drepturile şi interesele prevăzute în legislaţia maritimă internaţională şi regională şi să creeze organismele şi mecanismele economice şi legislative ale puterii de stat în domeniul maritim (incluzând implicit şi fluviul Dunărea) pentru a le valorifica, promova şi apăra, având în vedere competiţia formidabilă în acest domeniu. Ca urmare, rezultă de aici necesitatea stringentă a reabilitării şi creşterii puterii maritime a României.

Istoria umanităţii a demonstrat că puterea maritimă a jucat şi continuă să joace un rol determinant în geopolitică, contribuind hotărâtor de cele mai multe ori la configurarea geopolitică a lumii la un moment dat, aşa cum au demonstrat-o marii teoreticieni ai acestui concept în lucrările lor, la care mă voi referi ulterior. Marea şi oceanele au constituit spaţii de confruntare majoră, de nivel strategic de foarte multe ori, iar câştigarea acestor confruntări a reconfigurat geopolitic lumea aşa cum şi-a(u) dorit învingătorul / învingătorii.

DEFINIREA PUTERII MARITIME

Puterea maritimă a cunoscut de-a lungul timpului şi istoriei umanităţii mai multe încercări de definire, dar, deşi s-au scris o mulţime de volume, încă nu s-a ajuns la o definiţie unică, generalizată, care să satisfacă aşteptările tuturor actorilor internaţionali, statali şi nonstatali. Astăzi, cea mai la îndemână definiţie o găsim în sursa comună cea mai uşor de accesat, Wikipedia: „O putere maritimă (uneori numită şi putere navală) este o naţiune cu o marină militară / forţă navală foarte puternică, cel mai adesea fiind şi o mare putere sau cel puţin o putere regională. O putere maritimă este în măsură să-şi controleze cu uşurinţă propria coastă la mare / ocean şi să exercite influenţă / presiune asupra ţărilor din apropiere sau aflate la distanţă. O naţiune care domină lumea din punct de vedere naval este recunoscută drept o superputere maritimă.”² Din perspectiva acestei definiţii, pe care majoritatea cititorilor o accesează şi achiesează foarte uşor la ea, este de la sine înţeles că noi, românii – şi cred că inclusiv factorii noştri de decizie politică la nivel naţional gândesc la fel –, ar trebui să „ne ţinem departe”. Astfel, nici măcar nu ar trebui să ne gândim că am putea dezvolta politici şi emite vreodată pretenţii, ca naţie, să realizăm o putere maritimă corespunzătoare atât intereselor legate de domeniul maritim (în care includem, după cum am spus şi fluviul Dunărea), cât şi năzuinţelor de bunăstare ale poporului român. Cei mai mulţi dintre conaţionalii noştri privesc beneficiile mării şi fluviului mai mult din perspectiva turistică limitată „a locului de plajă şi de distracţie / divertisment” de pe timpul sezonului estival sau cel mult a unei afaceri în turismul litoral, fără să fie conştienţi de ce multiplicator deosebit al puterii economice, politice, militare şi sociale îl poate constitui această putere specifică domeniului maritim.

Conceptul puterii maritime a unui stat s-a cristalizat în sec. al XIX-lea când „o serie de autori precum Alfred Thayer Mahan, Julian Corbett, Robert Stransz-Hupé, Derwent Whrittlesey sau Nicholas Spykman”³ şi-au concentrat atenţia asupra acestuia şi au realizat lucrări de referinţă despre concept, iar în secolul al XX-lea Geoffrey Till şi Serghei Grigorevici Gorshkov, ultimul aducând perspectiva sovietică asupra conceptului. „Din analiza majorităţii lucrărilor care tratează acest concept, rezultă că părintele acestei teorii este amiralul Alfred Thayer Mahan.”⁴

Amiralul american Alfred Thayer Mahan, considerat peste ocean, şi nu numai, drept cel mai mare dintre teoreticienii puterii maritime a statului, în lucrarea sa „The Influence of Sea Power upon History”, publicată în 1890, sublinia următoarele: „În aceste trei lucruri – producţia, cu necesitatea de a efectua schimbul de produse realizate, comerţul pe mare prin care se realizează acest schimb şi coloniile, care facilitează şi sporesc operaţiunile comerciale pe mare şi tind să protejeze acest schimb multiplicând punctele (măsurile n.a.) de siguranţă a lor – trebuie căutată cheia evoluţiei naţiunilor care s-au învecinat cu marea de-a lungul istoriei, ca de altfel şi a politicii acestora.”⁵ În continuare, acesta a completat cu: „Principalele condiţii care influenţează puterea maritimă a unei naţiuni pot fi amintite, după cum urmează:

1. Poziţia Geografică

2. Formele Fizice de Relief, incluzând în corelaţie cu acestea şi producţiile naturale obţinute precum şi clima.

3. Mărimea Teritoriului

4. Numărul populaţiei

5. Calitatea Populaţiei

6. Calitatea Guvernării, incluzând aici instituţiile de nivel naţional.”⁶

Pornind de la aceste considerente şi evidenţiind strânsa legătură dintre creşterea economică şi comerţul (schimbul de mărfuri) pe mare, precum şi necesitatea protejării acestuia, în lucrarea mai sus amintită sunt dezvoltate elementele şi factorii, care contribuie la crearea şi creşterea puterii maritime a unui stat. Aplicând teoria şi principiile stipulate de Mahan în lucrarea sa, SUA a devenit cea mai mare putere maritimă („super sea power”) a lumii şi cea mai înfloritoare economie, inspirând şi alte state, care s-au transformat în puteri maritime importante prin preluarea acestor idei. Cea mai mare parte a teoriilor şi lucrărilor referitoare la puterea maritimă a unui stat apărute în secolul trecut au preluat practic teoria lui Mahan, aplicându-le la specificul fiecărui stat, la conjunctura istorică, ţinând cont şi de evoluţia tehnologică şi ştiinţifică a timpului lor.

Sesizând dezvoltarea impetuoasă a SUA şi remarcând că la baza acestei dezvoltări a stat creşterea deosebită a puterii maritime, un amiral al marinei URSS, Serghei G. Gorshkov, a încercat – şi într-un final a reuşit, să convingă conducerea statului sovietic să renunţe la perspectiva orientării stricte către puterea continentală şi să-şi dezvolte şi o putere maritimă importantă pentru a putea face faţă competiţiei principalului său opozant ideologic la scară mondială, SUA. În lucrarea sa „Puterea maritimă a statului”⁷ acesta definea puterea maritimă a statului ca totalitatea mijloacelor militare, economice şi a resurselor strategice angajate de acesta pentru a controla şi exploata oceanul planetar, precum şi toate mijloacele destinate apărării intereselor sale pe mare / ocean şi pe uscat. În opinia sa, componentele principale ale puterii maritime sunt: marina militară / forţele navale, marina / flota comercială, flota de pescuit şi capacităţile naţionale de cercetare oceanografică, componenta cea mai importantă fiind întotdeauna marina militară. Puterea maritimă, datorită beneficiilor, pe care le oferă statului, care o posedă, reprezintă o parte integrală a puterii economice a acestuia şi de asemenea se relaţionează integral cu politica externă naţională. Ca urmare a eforturilor şi insistenţei amiralului Gorshkov, puterea maritimă sovietică s-a dezvoltat într-un ritm alert, ajungând în prezent să fie una dintre puterile maritime majore ale lumii.

La noi în ţară putem aprecia că primii, care s-au aplecat asupra conceptului de putere maritimă, au fost comandorii Gheorghe Emanuel Koslinski şi Eugeniu Roşca, contribuţie materializată în studiul „Avem nevoie de Marină Militară?” în 1923, apoi comandorul Ioan Bălănescu cu prelegerea monumentală „Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi de apărare naţională” ţinută la Conferinţa Ligii Navale Române, 1928, care se înscrie în linii mari curentului epocii generat de Mahan, Lt. comandorul Horia Macellariu cu studiul ,,Strategia Navală”, Revista Marinei nr. 3-4/1930 (studiu după „Teorii Strategice”, Amiral Raoul Castex, vol. I-V, 1930-1937) şi academicianul Simion Mehedinţi cu studiul „Legăturile noastre cu marea”, 1938.

A urmat apoi o perioadă de „linişte” în ceea ce priveşte abordarea teoretică a conceptului de putere maritimă în rândul specialiştilor şi teoreticienilor din Marina Română.

În anii ce au urmat după 1989, sesizând declinul brutal şi neaşteptat al puterii maritime naţionale, a început să fie abordată din nou teoria legată de acest concept şi, reluând demersurile înaintaşilor din perioada interbelică prin aprofundarea studiilor publicate pe plan internaţional până la această dată, au apărut o serie de lucrări valoroase menite să trezească interesul decidenţilor politici, care şi-au asumat guvernarea, asupra necesităţii urgente a revigorării şi creşterii puterii maritime a ţării. Cel care redeschis calea lucrărilor dedicate puterii maritime a fost Cam.fl. (rtr) prof. dr. Marius Hanganu, care coordonat traducerea lucrării lui Mahan The influence of Sea Power on History, 1890, apărută la Editura AISM / UNAp, Bucureşti, 1999 şi apoi a scris lucrarea Puterea Maritimă şi Strategia Navală, Editura AISM/ UNAp, Bucureşti, 2001. Apoi sub coordonarea sa s-au realizat lucrări valoroase, cum ar fi: Hanganu Marius, Vâlsan Nicolae, Puterea Navală în Marea Neagră, Editura UNAp, Bucureşti 2004; Hanganu Marius, Vâlsan Nicolae Forţele Navale element esenţial al puterii maritime în Marea Neagră, Editura UNAp, Bucureşti, 2006; Hanganu Marius, Marinescu Cornel, Chiorcea Ion, Interesele României la Dunăre şi Marea Neagră. Proiecţia Puterii Navale, Editura UNAp ,,CAROL I”, Bucureşti, 2007. O contribuţie valoroasă o reprezintă lucrările Am. (rtr) prof. univ. dr. Gheorghe Marin Caracteristicile mediului de securitate în bazinul Mării Negre şi influenţele sale asupra perspectivelor Forţelor Navale ale României, în lucrarea Securitate şi Stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005 urmată de cele realizate împreună cu Cam.fl. (rtr) dr. Romulus Hâldan Forţele Navale ale lumii în secolul XXI, Editura CTEEA, Bucureşti, 2009 şi Tratat de securitate maritimă, Bucureşti, Editura Militară, 2022; Cdor Ion Custură, Modalităţi de afirmare şi apărare a intereselor României în marea teritorială, zona economică exclusivă şi marea liberă pe timp de pace, în situaţii de criză şi război, Editura UNAp, Bucureşti, 2007. O altă apariţie editorială importantă, care tratează foarte amănunţit problematica puterii maritime sub toate aspectele definirii şi descrierii componentelor acesteia, o constituie lucrarea Cdor (rz) Adrian Filip Puterea maritimă – factor de influenţă asupra umanităţii, editura Direcţiei Hidrografice Maritime, Constanţa, 2011. Aş vrea să amintesc aici şi articolele deosebite publicate de către CLC Laurenţiu Mironescu, preşedintele Ligii Navale Române, în revista LNR Marea Noastră, precum şi conferinţele şi lucrările publicate de Forumul Securităţii Maritime, parte a asociaţiei Clubul Amiralilor, care reprezintă un mediu de diseminare şi comunicare publică în domeniile politicilor navale, transportului naval, siguranţei, securităţii maritime şi apărării.

Am ţinut să amintesc mai sus şi nu numai la subsol bibliografiile, autorii şi lucrările lor, în care a fost tratat conceptul românesc de putere maritimă, pentru că, de obicei, paginile de subsol şi bibliografia sunt parcurse oarecum „în grabă” fără a putea fi remarcat efortul autorilor pentru a evidenţia necesitatea şi stringenţa demarării la nivelurile cele mai înalte ale societăţii româneşti a procesului de refacere şi creştere a puterii maritime a ţării.

Comandorul Ioan Bălănescu, pe care eu l-aş numi „Mahan al României”, definea puterea maritimă a statului astfel: „totalitatea mijloacelor prin care o ţară îşi exercită drepturile sale în exploatarea domeniului maritim, pentru a obţine toate foloasele economice, politice şi militare, se cheamă putere maritimă.”⁸ Se pare că, dacă în loc de „foloase” am folosi cuvântul „interese”, ne-am apropia foarte mult de ceea ce apare foarte des în încercările de definire a puterii maritime din lucrările marilor teoreticieni internaţionali, adică interesul naţional maritim al statului.

Cam.fl. Marius Hanganu vine cu o definiţie mai dezvoltată: „abilitatea unui stat de a folosi mările şi oceanele lumii, în scopuri comerciale şi militare şi, în acelaşi timp, de a-şi împiedica adversarii să facă acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, puterea maritimă este acel instrument de putere folosit de un stat pentru a utiliza nestingherit resursele mărilor şi oceanelor lumii şi pentru controla comunicaţiile maritime de care are nevoie, concomitent cu blocarea comunicaţiilor maritime ale inamicului.”⁹

O definiţie actualizată şi mai amplă am remarcat-o la Cdor (rez) Adrian Filip: „Puterea maritimă constituie una din componentele puterii naţionale, pentru statele maritime, formată dintr-un complex de elemente militare, economice, educaţionale, ştiinţifice, diplomatice, de infrastructură, de conştiinţă, etc. … puterea maritimă a statului cuprinde totalitatea mijloacelor de exploatare a oceanului planetar şi a mijloacelor folosite pentru apărarea intereselor statului pe mare. Aceasta determină capacitatea unei ţări de a folosi facilităţile economice şi militare ale mării în scopuri proprii, de a-şi promova interesele proprii pe oceanul planetar, utilizând potenţialul acestuia pentru dezvoltarea activităţilor economice.”¹⁰

Din punctul meu de vedere şi luând în considerare definiţiile mai sus şi cele promovate în lucrările naţionale şi internaţionale anterior amintite, consider că puterea maritimă poate fi definită ca acea parte a puterii unei naţiuni sau a unui stat, indiferent dacă are sau nu ieşire la mare sau la ocean, reprezentată de capacitatea acestuia de a-şi identifica, afirma, promova, apăra şi/sau impune interesele sale politice, economice, militare şi de altă natură în domeniul maritim (n.b. şi fluvial), în conformitate cu drepturile şi responsabilităţile sale legitime, ce decurg din legislaţia şi reglementările internaţionale, regionale şi naţionale. De o foarte mare importanţă pentru puterea maritimă a unei naţiuni este ca cei care conduc ţara să fie capabili şi interesaţi să identifice interesele naţionale în acest domeniu.

În opinia mea, interesele maritime ale unei naţiuni, ca parte a intereselor naţionale, constituie în cea mai mare parte a lor valori perene, puncte de referinţă fără nicio nuanţă politică şi care nu se schimbă odată cu schimbarea conducătorilor sau guvernanţilor. Factorul politic sau decizional poate cel mult, la un moment dat sau într-o anumită conjunctură, să pună accent pe afirmarea mai puternică a unuia sau mai multor interese naţionale maritime, în funcţie de interesele de grup sau personale ale celor care deţin puterea, sau de situaţia internaţională, care poate fi favorabilă sau nu promovării acestor interese. Cea mai gravă situaţie apare însă atunci când factorii decizionali nu reuşesc să identifice, ignoră sau confundă interesele naţionale cu cele personale sau de grup, ceea ce poate conduce la grave perturbări în viaţa unei naţiuni.¹¹

În figura 1 am încercat să reprezint punctul meu de vedere referitor la potenţialul de care dispune România în ceea ce priveşte manifestarea intereselor maritime şi a puterii sale maritime.

  Fig. 1. Posibilităţi de manifestare a intereselor maritime şi a puterii maritime a României

Într-o serie de lucrări pot fi întâlnite clasificări sau categorisiri ale puterilor maritime ale statelor, funcţie de anumite criterii, cel mai adesea fiind folosit criteriul legat de posibilităţile sau capacitatea de a acţiona pentru manifestarea şi apărarea intereselor în oceanul planetar, strâns legat şi de nivelul de dezvoltare economică a statului, respectiv: superputeri, puteri maritime globale sau mondiale, puteri maritime regionale şi puteri maritime inferioare. Faptul că un stat nu poate deveni putere maritimă regională sau globală nu-l poate împiedica să-şi creeze propria putere maritimă, adecvată posibilităţilor şi intereselor sale. Istoria a demonstrat că puterea maritimă trebuie menţinută în permanenţă la un nivel suficient de ridicat, astfel încât să nu fie pusă în pericol însăşi existenţa statului respectiv. Din acest considerent, conducerea ţării ar trebui să fie mereu conştientă de acest fapt şi să ţină cont de această lecţie demonstrată adesea de istoria umanităţii.

ELEMENTELE PUTERII MARITIME ŞI FACTORII CARE O POTENȚEAZĂ

Luând în considerare lucrările autorilor, pe care i-am menţionat anterior drept referinţe, s-au conturat mai multe opinii asupra elementelor componente ale puterii maritime a unui stat, la majoritatea cele mai semnificative fiind: marina civilă (flota comercială, flota de pescuit), marina militară, infrastructura pentru activitatea maritimă şi fluvială (incluzând aici şi instituţiile şi mijloacele de cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniul maritim), căile de comunicaţii maritime şi fluviale şi conştiinţa marinărească. În acest sens, încă din 1928, Comandorul Ioan Bălănescu afirma că: „Puterea maritimă nu este deci numai flota de război – instrument de apărare şi sancţiune diplomatică în timp de pace şi victorie în timp de război – ea este tot mănunchiul de forţe militare şi civile, industrii maritime, porturi şi bogăţii create de domeniul mării, este putinţa pentru o ţară de a-şi arăta pavilionul pe marile drumuri maritime, este participarea unui popor la necontenita mişcare între continente pentru a contribui la marea operă a progresului şi civilizaţiei omenirii…”¹²

Din punctul meu de vedere, cred că se impune să mai adăugăm aici încă un element, de importanţă capitală pentru crearea şi dezvoltarea puterii maritime a unui stat şi anume voinţa conducerii de top politice / guvernamentale a ţării pentru susţinerea puterii maritime. Mahan, în lucrarea sa „The Influence of Sea Power upon History”, când s-a referit la elementele cheie ale puterii maritime, cel de-al VI-lea enumerat a fost: „VI. Calitatea Guvernării, incluzând aici instituţiile de nivel naţional.”¹³ Pe la începutul acestui articol, aminteam despre „perioada de linişte” (1946-1989) în ceea ce priveşte apariţia de lucrări româneşti având ca subiect puterea maritimă a statului, dar, culmea, din punct de vedere practic a fost perioada unei prospere şi incredibile creşteri a puterii maritime a României, de la insignifiantă după Al Doilea Război Mondial, când cea mai mare parte a navelor marinei civile şi militare româneşti au fost confiscate de statul sovietic drept „pradă de război”, la un nivel demn de luat în considerare pe plan intern şi extern, mai ales în perioada anilor 1970-1989. A fost perioada, în care factorul de decizie politică a realizat cât de benefică este pentru naţiunea română dezvoltarea marinei civile (flota comercială şi flota de pescuit oceanic, chiar şi „flotila de pescuit costier” de la Marea Neagră), a marinei militare, a porturilor maritime şi fluviale, şantierelor navale şi a instituţiilor de proiectare a acestora şi a navelor construite în acestea, a infrastructurii energetice (platformele de foraj marin şi de extracţie a petrolului şi gazelor naturale, conductele de transport a acestor resurse) şi a şcolilor pentru pregătirea personalului, care trebuia să fie angajat în activităţile specifice domeniului maritim. În continuare aş putea aminti, fără a fi un nostalgic al „epocii de aur”, şi ce dezvoltare a cunoscut economia, în special industria grea şi uşoară, care trebuia să susţină aceste activităţi, minunându-mă cum de în acea perioadă cei care conduceau ţara au realizat că trebuie „să-şi îndrepte faţa către mare şi fluviu”, iar de peste 34 de ani nu s-a găsit nimeni dintre cei care s-au instalat / au fost instalaţi „la timona ţării”, care să vadă acest „corn al abundenţei naţionale” reprezentat de mare şi fluviu.

În continuare am să mă refer la câteva dintre elementele puterii maritime, care pot contribui în mod hotărâtor la crearea şi dezvoltarea puterii maritime a unui stat.

Marina civilă, cu componentele sale flota de nave comerciale şi flota de nave de pescuit, este un element esenţial al puterii maritime a unui stat, care poate sprijini în mod substanţial dezvoltarea economică şi bunăstarea unei naţiuni. Nu are rost să ne mai lamentăm de dispariţia aproape în totalitate a marinei noastre civile după 1989, care de la 206 nave de mărfuri generale, 53 de vrachiere, 18 mineraliere, 24 de tancuri petroliere şi produse chimice, 11 nave Ro-Ro, 55 nave de pescuit, 5 nave de pasageri, 7 platforme marine de foraj şi extracţie etc. (un total de 691 de nave cu tonaj de peste 100 tone registru brut/ trb, alte 221 de nave sub 100 trb şi 4.121 de nave fluviale propulsate şi nepropulsate)¹⁴ a rămas cu un număr foarte mic de nave, mai ales fluviale şi portuare, a rămas şi fără pavilion de stat, şi fără registru naval. Fără alte comentarii, decidenţii noştri politici vor trebui să refacă din temelii marina civilă a României. Vă imaginaţi ce ar fi însemnat pentru bugetul ţării să fi avut măcar jumătate din navele civile pentru a asigura transportul cerealelor şi a celorlalte bunuri comerciale ucrainene de la începerea agresiunii Federaţiei Ruse asupra Ucrainei?

Marina militară / Forţele Navale constituie altă parte esenţială a puterii maritime, aceasta generând ceea ce teoreticienii numesc puterea navală a unui stat. Aceasta conferă elementul de forţă al puterii maritime statale şi anume puterea navală, care are rol de apărare a intereselor maritime ale statului în zona de manifestare a acestora, atât în interiorul teritoriului (apele interioare şi marea teritorială), Zona Economică Exclusivă şi apele maritime internaţionale ale oceanului planetar. Puterea navală ar avea drept componente forţele şi mijloacele navale militare, aviaţia maritimă şi infanteria marină, infrastructura logistică pentru susţinerea efortul instruirii şi a acţiunii pe timp de pace, în situaţii de criză şi la război, forţele şi mijloacele navale ale Poliţiei de Frontieră şi, pe timp de război, chiar nave şi mijloace ale marinei civile luate în calcul şi pregătite pentru a fi utilizate la criză şi război.

S-au întocmit şi clasificări în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: capacitatea statului de a-şi proiecta forţe pe glob într-una sau două zone de interes simultan, sau doar într-o regiune sau zonă; capacitatea de protejare apărare a intereselor maritime în apele teritoriale şi Zona Economică Exclusivă, pe căile de comunicaţii interne şi externe, pe care le întrebuinţează frecvent pentru scopuri economice; capacitatea Gărzii de Coastă / Poliţiei de Frontieră de protejare a apelor teritoriale, a căilor de navigaţie pe apele interioare.¹⁵ Un alt criteriu important îl constituie puterea maritimă a statului, de multe ori anumiţi teoreticieni asimilându-le ca având aceeaşi semnificaţie. Astfel au fost identificate:

1. puteri navale de rangul I: cele care deţin forţe navale capabile să execute proiecţia forţei la nivel global, care pot îndeplini toate categoriile de misiuni la scară globală în două zone şi pot susţine efortul de război pe toată durata de desfăşurare, având în compunere grupări navale de lovire navală, aeriană şi terestră, inclusiv portavioane, forţe de desant de nivel operativ, ce pot debarca oriunde în lume; forţe de control al mării, ce cuprind nave de luptă şi submarine nucleare; forţele necesare pentru executarea unor operaţii majore, independent, oriunde pe glob; aceste puteri navale sunt atributul unei superputeri maritime. (e.g. SUA)

2. puteri navale de rangul al II-lea: sunt forţele navale capabile să execute proiecţia forţei la un nivel limitat / parţial global, puterile maritime, care au aspiraţii şi interese globale şi sunt capabile să îndeplinească parţial rolurile, pe care le pot avea forţele navale la scară globală, într-o singură zonă de operaţii; forţele acestora sunt credibile, fiind atribuite în principiu puterilor maritime globale; de regulă acestea au teritorii departe de ţară, foste colonii, pe care doresc să le ţină în continuare în zona lor de influenţă şi au suficiente forţe pentru executarea unei singure operaţii majore. (e.g. Federaţia Rusă, China, Marea Britanie, Franţa)

3. puteri navale de rangul al III-lea: reprezentate de forţe navale capabile să proiecteze forţa la nivel regional, cu interese declarate cel puţin la nivel regional, având capabilităţile necesare şi abilitatea de proiecţie a forţei într-un bazin oceanic şi mările alăturate, neavând capacitatea de influenţă asupra unor zone mai îndepărtate. (e.g. Australia, Canada, Turcia şi Germania)

4. puteri navale de rangul al IV-lea: sunt forţele navale. ce-şi pot proiecta forţa la un nivel zonal, având uneori şi aspiraţii regionale, cu interese maritime declarate la nivel regional, care deţin o capacitate limitată de a proiecta forţe asupra zonelor de larg, dar nu sunt capabile de a susţine operaţii navale la distanţe mari; au capabilităţi de a purta operaţii în afara apelor teritoriale, fiind susţinute de nave multirol, fregate, corvete, elemente de aviaţie maritimă şi forţe submarine. (e.g. Italia, Ucraina, Olanda, statele nordice etc.)

5. puteri navale de rangul al V-lea: deţin forţe navale de apărare a intereselor statului până la limita Zonei Economice Exclusive, specifice ţărilor cu capacităţi de apărare limitate, împotriva unei forţe navale de nivel mediu, având drept punct de plecare o concepţie de apărare continentală şi activităţi economice, industriale şi de cercetare maritimă relativ dezvoltate, numai dacă puterea maritimă este considerată o prioritate pentru guvernanţi; forţele navale ale acestor state pot desfăşura operaţii cu preponderenţă defensive, având capacităţi limitate de operaţii ofensive şi de susţinere a unui efort de război de mare intensitate.¹⁶

Din perspectiva acestei clasificări consider că România poate fi inclusă în acest moment la nivelul puterilor navale de rangul al V-lea. Crearea unor forţe navale credibile şi capabile să acţioneze în toate zonele de interes naţional atât în Marea Neagră, pe Dunăre, cât şi în alte zone ale Oceanului Planetar, cu forţe navale echilibrate şi suficient de puternice, care să-l determine pe adversar să „se gândească de zece ori înainte de a ataca”, ar fi o consecinţă imediată. După cum au evoluat operaţiile maritime din Marea Neagră în războiul ruso-ucrainean, este clar că forţele noastre navale au nevoie de nave de suprafaţă moderne dotate cu sisteme bazate pe inteligenţa artificială, cu senzori de supraveghere, descoperire şi de conducere a focului împotriva aviaţiei, navelor de suprafaţă, submarinelor şi rachetelor antinavă de croazieră şi hipersonice, a dronelor aeriene şi navale, precum şi pentru lupta contra minelor marine (aici un pas important a fost făcut prin achiziţia celor două vânătoare de mine). O necesitate stringentă. care se pare că este pe cale de rezolvare, o constituie rachetele de coastă cu bătaie lungă, care să poată lovi obiective dincolo de ţărmurile M. Negre, precum şi dronele aeriene, navale şi submarine cu rază scurtă, medie şi lungă de acţiune. Redobândirea dimensiunii submarine prin achiziţia unor submarine moderne, care să poată opera în imersiune vreme îndelungată şi să fie dotate cu rachete de croazieră, ce pot fi lansate fără să iasă la suprafaţă, ar constitui o altă prioritate.

Capabilităţile forţelor navale trebuie să răspundă cerinţelor ducerii acţiunilor ofensive şi defensive atât pentru misiunile naţionale, dar şi în cadrul alianţei, în Marea Neagră, dar şi dincolo de strâmtorile turceşti, şi pot fi realizate atât prin achiziţii internaţionale, dar şi naţionale adecvate. De ce să fie solicitate navele, aviaţia şi mijloacele altor naţiuni pentru a acţiona în spaţiile maritime româneşti, când este datoria noastră naţională să ne apărăm ţara şi numai dacă este cazul să solicităm sprijinul aliaţilor? Este de neînţeles tergiversarea şi întârzierea nejustificată a achiziţiilor de corvete multifuncţionale, de submarine şi vânătoare de mine, programele înzestrare ale FNR (Forţele Navale Române) solicitând acest lucru încă din anii 2008-2009, ca să nu mai vorbim despre faptul că şi după declanşarea agresiunii F. Ruse asupra Ucrainei şi pericolul extinderii conflictului în zona M. Negre nu s-a reuşit semnarea contractelor pentru corvete şi submarine de către statul român. Or fi oare premature aceste achiziţii?

Un alt element important al puterii maritime îl constituie conştiinţa maritimă, care este elementul de bază al creării acestei puteri şi care trebuie să aibă continuitate istorică şi să pornească de la cel mai înalt nivel al conducerii statale şi să cuprindă o parte importantă a societăţii, cu maxim de răspândire în rândul conducerii şi al populaţiei localităţilor adiacente litoralului maritim şi malurilor fluviilor sau râurilor (a cursurilor importante de ape). Aceasta reprezintă practic punctul de pornire pentru crearea puterii maritime a unui stat. Un stat îşi poate construi într-o anumită situaţie internă şi internaţională favorabilă simultan sau succesiv, începând chiar cu paşi mici, o marină comercială, o marină militară şi toată infrastructura aferentă bunei funcţionări a acestora. Dacă toate acestea, după ce au fost create şi dezvoltate, nu sunt susţinute în continuare de o conştiinţă maritimă a întregii naţiuni de la nivelul cel mai înalt până la cel mai de jos şi conducerea statului nu va mai acorda atenţia cuvenită mării, atunci puterea maritimă va decădea considerabil, mai probabil până aproape de dispariţie (a se avea în vedere şi situaţia României după 1989, care într-o decadă a „decăzut” de la un nivel apropiat marinelor regionale – locul al VI-lea în Europa, ca tonaj – până la nivelul de „subzistenţă” al conceptelor de „fleet in being” şi „show the flag”, adică al unei puteri maritime inferioare).

Căile de comunicaţii maritime şi fluviale, la care un stat are ieşire directă sau acces direct (nu „achiziţionat” prin concesionare sau închiriere de la terţi cu acces direct) şi care sunt sau pot fi uşor conectate la infrastructura de transport terestru (căi ferate şi rutiere) şi aerian, precum şi conexiunile cu principalele rute de transport maritim, sau prin conducte şi cabluri submarine reprezintă un alt element important al puterii maritime. Porturile maritime şi fluviale, care sunt puncte de plecare şi de sosire ale căilor de comunicaţii, sunt parte componentă a acestora şi „hub”-uri, ce constituie interfaţa de conectare cu transportul feroviar, rutier şi chiar aerian sau cu magistralele de conducte de transport a petrolului şi gazelor naturale. Configuraţia coastei româneşti a M. Negre şi a malurilor Dunării a permis construirea şi extinderea porturilor noastre maritime – Constanţa, Mangalia, Midia – şi fluviale – Sulina, Tulcea, Brăila, Galaţi, Giurgiu, Olteniţa, Turnu-Severin. Constanţa este principalul port din M. Neagră, potenţialul său de transport şi schimburi comerciale crescând foarte mult şi prin conectarea sa directă la fluviu prin canalul Dunăre – Marea Neagră. La fel şi portul Midia are posibilităţi deosebite prin canalul Midia – Poarta Albă. Din figura 1, prezentată anterior, reies foarte clar posibilităţile deosebite de conectare ale României cu lumea, plecând de la poziţionarea geografică şi exploatând potenţialul favorabil al comunicaţiilor maritime şi fluviale, cu acces la principalele rute maritime ale oceanului planetar.

Am să mă opresc aici cu descrierea elementelor puterii maritime, deşi nu aş dori să las impresia că infrastructura pentru activitatea maritimă şi fluvială – care la noi a fost şi ea neglijată după 1989 –, incluzând aici platformele şi instalaţiile portuare, instituţiile şi mijloacele de cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniul maritim şi instituţiile de învăţământ de marină, nu ar avea relevanţă pentru puterea maritimă.

Dintre factorii care stau la baza creării şi dezvoltării puterii maritime şi care generează potenţialul puterii maritime a unui stat aş aminti:

1. poziţionarea geografică a statului;

2. dezvoltarea economică a ţării;

3. resursele naturale ale solului şi subsolului;

4. populaţia potenţial legată de activităţile pe mare şi fluviu şi adiacente acestora;

5. nivelul dezvoltării ştiinţifice, al cercetării şi tehnologiei naţionale din domeniul maritim;

6. situaţia şi interesele geopolitice ale statelor din vecinătatea imediată şi apropiată.

Am să mă refer în continuare la câţiva dintre aceşti factori.

Poziţionarea geografică a statului, mai ales învecinarea sa cu marea sau oceanul sau cu fluvii sau râuri, ce pot ajunge la mare şi ocean, este principalul factor generator de potenţial al puterii maritime. Revin la figura nr. 1 şi se poate observa în mod evident că din acest punct de vedere România este binecuvântată atât cu ieşirea la M. Neagră ,cât şi cu cea mai mare parte din fluviul Dunărea, fiind de prisos alte comentarii. Este de remarcat faptul că sunt state, care nu se învecinează cu marea, dar şi-au asigurat ieşirea la mare şi ocean prin convenţii cu statele, care deţin litoral maritim sau oceanic. Dorinţa de a dezvolta o putere maritimă este determinantă, dacă se înţeleg beneficiile economice fantastice, pe care le oferă principiul mării libere. Este lăudabilă recenta iniţiativă a Ungariei de a dezvolta o putere maritimă şi activităţi comerciale pe mare prin portul italian Trieste, unde a concesionat 32 de hectare pentru o perioadă de 60 de ani, pe locul fostei rafinării Aquila, închisă în anii 1980 printr-un proiect estimat la 60-100 miliarde de euro.¹⁷ Un alt exemplu în acest sens îl constituie R. Moldova, care a negociat printr-o convenţie cu Ucraina un proiect portuar la Giurgiuleşti, de unde are acces atât la Dunăre, cât şi la M. Neagră şi beneficiază din plin de câţiva ani de avantajele pavilionului său de complezenţă.

Un alt aspect al poziţionării geografice a statului în ceea ce priveşte puterea maritimă îl reprezintă situaţia şi interesele geopolitice ale statelor din vecinătatea imediată şi apropiată. Vecinătatea imediată sau proximitatea unei puteri maritime „hrăpăreţe”, care ar putea avea interese maritime sau geopolitice divergente sau pretenţii generatoare de stări conflictuale, care ar putea degenera într-un conflict armat cu statul în cauză, ar putea determina statul respectiv să-şi creeze sau să-şi dezvolte o putere maritimă, care să-i poată apăra la nevoie drepturile şi interesele în domeniul maritim, în primul rând dreptul de navigaţie în marea liberă şi accesul la căile de navigaţie pe mare sau fluviu. În acest sens, ultimul exemplu al istoriei, războiul ruso-ucrainean, este evident în ceea ce priveşte necesitatea dezvoltării unei puteri maritime şi în mod special a unei puteri navale, care să descurajeze sau frâneze pretenţiile şi acţiunile pe mare / fluviu ale unui eventual agresor, aşa-numita concepţie a „flotei inferioare în acţiune”.

M-aş referi în continuare la populaţia potenţial legată de activităţile pe mare şi fluviu şi adiacente acestora, la care de regulă elementul de conştiinţă maritimă naţională are o priză mai puternică şi se manifestă mai intens. Această populaţie este favorabilă şi poate contribui în mod direct la crearea şi dezvoltarea puterii maritime, fiind atrasă de ocupaţiile şi meseriile din domeniului maritim datorită tradiţiei şi beneficiilor financiare şi de dezvoltare personală mai atractive. Profesia de navigator este căutată de români, chiar dacă statul român nu mai deţine nave comerciale şi de pescuit cu care să „iasă în lume”. În prezent, datorită instituţiilor de învăţământ, instruire şi certificare, ce funcţionează încă la parametri acceptaţi de comunitatea maritimă internaţională, aproximativ 3% din personalul navigant pe plan internaţional este de naţionalitate română. Ar fi benefic pentru aceşti marinari şi pentru România dacă am reface marina comercială şi am avea nave, pe care să angajăm navigatorii români.

CONCLUZII

1. Puterea maritimă este acea parte a puterii unei naţiuni sau a unui stat, indiferent dacă are sau nu ieşire la mare sau la ocean, reprezentată de capacitatea acestuia de a-şi identifica, afirma, promova, apăra şi/sau impune interesele sale politice, economice, militare şi de altă natură în domeniul maritim (n.b. şi fluvial), în conformitate cu drepturile şi responsabilităţile sale legitime, ce decurg din legislaţia şi reglementările internaţionale, regionale şi naţionale.

2. Istoria a demonstrat că puterea maritimă trebuie menţinută în permanenţă la un nivel suficient, care să nu pună în pericol chiar existenţa statului respectiv, şi de aceea conducerea ţării ar trebui să fie mereu conştientă de acest fapt şi să ţină cont de lecţiile trecutului.

3. Este o necesitate stringentă reevaluarea, reabilitarea şi creşterea reală şi consistentă a puterii maritime a României cât mai curând posibil din partea factorilor de conducere a statului român, care „să-şi îndrepte faţa către mare şi fluviu” şi să adopte politici, strategii, programe, legi şi reglementări favorabile investiţiilor în activităţile din domeniul maritim.

4. Trebuie reconstruită marina civilă (flota comercială, eventual şi o parte din flota de pescuit), începând cu achiziţionarea unui număr mic de nave şi elaborarea unei legislaţii naţionale coerente în domeniul maritim (pavilion naţional, marină civilă etc.).

5. Având în vedere desfăşurarea operaţiilor pe mare în războiul ruso-ucrainean, marina militară română / forţele noastre navale au nevoie de: nave de suprafaţă moderne dotate cu sisteme bazate pe inteligenţa artificială, cu senzori de supraveghere, descoperire şi de conducere a focului împotriva aviaţiei, navelor de suprafaţă, submarinelor şi rachetelor antinavă de croazieră şi hipersonice, a dronelor aeriene şi navale, precum şi pentru lupta contra minelor marine; rachetele de coastă cu bătaie lungă, care să poată lovi obiective dincolo de ţărmurile M. Negre; drone aeriene, navale şi submarine cu rază scurtă, medie şi lungă de acţiune; submarine moderne, care să poată opera în imersiune vreme îndelungată şi să fie dotate cu rachete de croazieră.

6. Capabilităţile forţelor navale trebuie să răspundă cerinţelor ducerii acţiunilor ofensive şi defensive atât pentru misiunile naţionale, dar şi în cadrul alianţei, în Marea Neagră, dar şi dincolo de strâmtorile turceşti.

7. Dezvoltarea unei conştiinţe şi culturi marinăreşti naţionale la toate nivelurile, începând cu factorii de conducere de a ţării şi până nivelul cetăţeanului obişnuit, care să susţină revitalizarea şi creşterea puterii maritime a României.

8. Trebuie dezvoltate şi celelalte elemente ale puterii maritime a statului român, cum sunt infrastructura pentru activitatea maritimă şi fluvială (incluzând aici şi instituţiile şi mijloacele de cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniul maritim) şi căile de comunicaţii maritime şi fluviale prin programe şi politici naţionale coerente.