Interviu cu Contraamiral de Flotilă (r) dr. Romulus HÂLDAN^

Vasile SIMILEANU: Domnule Amiral,

În cursul anului trecut aţi finalizat, împreună cu domnul amiral profesor universitar doctor Gheorghe Marin, Tratatul de Securitate Maritimă. O lucrare impresionantă, care era necesară pentru experţii în strategie şi artă militară, dar şi pentru cei din domeniul geopoliticii.

Vă rugăm să ne faceţi câteva precizări privind această lucrare de amploare!

  Romulus HÂLDAN: Lucrarea este cea mai amplă şi completă lucrare pe plan mondial dedicată subiectului securitate maritimă. S-a studiat, timp de peste 10 ani, o bibliografie vastă, iar scrierea propriu-zisă a lucrării a durat doi ani şi jumătate. (…)

Tratatul este structurat pe şapte capitole care cuprind:

• elementele teoretice ale Conceptului de securitate maritimă, propunând noi definiri sau redefiniri ale elementelor, ce constituie securitatea maritimă, pre-cum şi viziunea autorilor asupra securităţii maritime;

• o prezentare completă şi detaliată a Pericolelor şi Ameninţărilor la adresa Securităţii maritime, cu de-finiţii elaborate de către autori, multe dintre pericolele şi ameninţările prezentate fiind o premieră absolută în literatura de specialitate;

• Organizaţii internaţionale implicate în promovarea şi asigurarea securităţii ma-ritime – prezentând în mod amănunţit şi analizând activitatea a opt organizaţii internaţionale, care au activităţi în domeniul securităţii maritime, şi a trei dintre organizaţii din structura ONU, acordându-se un spaţiu considerabil Organizaţiei Maritime Internaţionale (IMO). Analiza este urmată de concluzii şi propuneri de completare sau modificare a unor acte normative extrem de importante, cum ar fi Convenţia asupra dreptului mării (1982);

• prezentarea analitică a modului cum este abordată problema Securităţii maritime în cazul unor ţări, care sunt mari puteri maritime, puteri maritime majore (regionale), puteri maritime naţionale şi, ca element distinct, analiza acestui aspect la nivelul continentului Africa;

• analiza amănunţită a modului, în care este abordată Securitatea maritimă la Marea Neagră de către ţările cu ieşire la Marea Neagră, dar şi de către organizaţiile regionale implicate în securitatea maritimă a Mării Negre;

• Viziunea României privind securitatea maritimă, unde se prezintă şi analizează activitatea în domeniu a tuturor structurilor implicate în securitatea maritimă, documentele elaborate în acest sens, structura organizatorică şi atribuţiile specifice acestor structuri. (…) Analiza este însoţită de concluzii şi propuneri;

• o sinteză a Concluziilor din întreaga lucrare, cu propuneri la nivel sistem, pentru îmbunătăţirea activităţii naţionale în domeniul securităţii maritime.

Lucrarea conţine 804 pagini, 300 de figuri explicative complexe (90% din aceste fiind creaţia proprie a autorilor), o lista bibliografică, ce include 240 de lucrări de autor, 179 de documente oficiale ale unor organizaţii naţionale, regionale şi ţări, 50 de lucrări fără autor specificat, apărute în diferite publicaţii şi în mass media, 12 documente ale unor organizaţii, forumuri şi instituţii independente şi 343 de site-uri, majoritatea aparţinând organizaţiilor internaţionale, zonale sau unor state. Ela-borarea sa a presupus traducerea, cu forţe proprii, a diferitelor documente şi informaţii despre securitatea maritimă, din peste 12 limbi (engleză, franceză, rusă, italiană, spaniolă, germană, poloneză, bulgară, ucraineană, turcă, georgiană, sud africană, in-diană etc.)

La finalizarea lucrării, am prezentat conţinutul acesteia unor specialişti de prestigiu în domeniul securităţii maritime, nu unor ocupanţi vremelnici de funcţii bine plătite. Lucrarea s-a bucurat de apreciere unanimă şi sugestiile celor care au făcut aceste aprecieri se regăsesc în lucrare. Anul trecut a obţinut marele premiu al Clubului Amiralilor, iar pentru acest an lucrarea este în atenţia şi a altor instituţii ştiinţifice de prestigiu.

V.S.: În noul context geopolitic, care este rolul şi locul forţelor navale în teatrele de operaţii?

Romulus HÂLDAN: Forţele navale nu au un rol standard şi nici un loc exact definit, la modul general, dar fiecare stat, care are forţe navale, stabileşte rolul şi locul acestora în contextul naţional, funcţie de interesele naţionale în domeniul naval ale statului în cauză, care, de regulă, sunt configurate pe intersecţia valorilor axelor „ce doresc” şi „ce pot”.

Această intersecţie de valori trebuie să aibă valoarea optimă, de echilibru, pentru a se configura interese naţionale în domeniul naval viabile şi sustenabile. Altfel, alunecăm în situaţii critice: ori dorim prea mult şi putem prea puţin, ori dorim prea puţin, deşi putem mai mult. Aceste situaţii pot evolua. Din fericire, şi în sens pozitiv. Situaţia critică gravă este când nici nu dorim, nici nu putem şi, în această situaţie, practic, nu avem interese naţionale în domeniul naval pe toată gama acestora (vitale, de importanţă deosebită, importante şi de conjunctură), în cel mai fericit caz, configurând câteva interese importante şi mai multe interese de conjunctură. Noi suntem în situaţia hibridă de a dori ceva, inclusiv interesul vital de a menţine accesul la Dunăre şi Marea Neagră, dar a nu putea să susţinem aceste interese.

În noul context geopolitic, rolul şi locul forţelor navale în teatrele de operaţii sunt caracterizate de necesitatea acută de reevaluare şi redefinire. Actualul conflict dintre Rusia şi Ucraina a dovedit din plin acest lucru, iar scufundarea crucişătorului greu Moskva (indiferent că a fost lovit de către ucraineni, a fost urmarea unui sabotaj, a ciocnirii de o mină sau a unor grave greşeli de la bordul navei) a determinat schimbarea doctrinei navale a Federaţiei Ruse, dar şi a regulamentului la bordul navelor marinei militare (pentru prima dată, prin decret semnat de Vladimir Putin, contrar uzanţelor anterioare, când regulamentul era aprobat de către comandantul forţelor navale ruse). Aceasta a însemnat că totul trebuie reevaluat, inclusiv rolul şi locul forţelor navale. Şi nu numai pentru ruşi. Am luat acest exemplu şi voi face referiri la ceea ce se întâmplă în vecinătatea noastră, deoarece el produce efecte vizibile. Acest proces deja s-a declanşat şi este de durată, iar în final, după opinia mea, schimbările de abordare a locului şi rolului forţelor navale vor fi surprinzătoare. Şi, aici, mă refer la statele, care acordă importanţa cuvenită forţelor navale, nu la cele care nu pot sau consideră, la fel ca vechii romani, că forţele navale sunt o forţă auxiliară a forţelor terestre.

Rolul forţelor navale este determinat de modul cum sunt configurate interesele naţionale şi de situaţia geopolitică şi geostrategică a zonei (şi, acum, în ceea ce priveşte România, în mod normal, ar trebui să aibă un rol mult sporit), iar locul este determinat de opţiunea politică a celor care conduc ţara.

V.S.: Ce ar trebui să facă România pentru dotarea Forţelor Navale Române?

Ce adaptări sunt necesare pentru creşterea operativităţii şi care sunt provocările, care stau în faţa acestora?

Romulus HÂLDAN: În primul rând, când vorbim despre dotare, trebuie să avem în vedere următoarele elemente:

a) Definirea intereselor naţionale în general şi a intereselor naţionale în domeniul naval, în mod special;

b) Stabilirea locului şi rolului forţelor navale în promovarea şi apărarea intereselor naţionale;

c) Determinarea şi analizarea a cât mai multe evoluţii posibile în contextul geopolitic şi geostrategic actual şi de perspectivă şi stabilirea celor mai importante evoluţii posibile;

d) Stabilirea misiunilor pe timp de pace, criză şi război, în funcţie de scenariile posibile;

e) Determinarea configuraţiei optime a forţelor navale, pentru a putea acţiona în mod adecvat în orice scenariu prezumat;

f) Elaborarea cerinţelor detaliate, pe clase şi tipuri de nave, armament şi tehnică de luptă, personal, logistică, infrastructuri etc.;

g) Analiza costurilor, posibilităţilor de finanţare, posibilităţile economiei naţionale şi ofertele posibile ale pieţei, pentru ce nu se poate produce pe plan intern;

h) Stabilirea concepţiei finale de configurare şi dotare a forţelor navale, pe principiul „non multa, sed multum”;

i) Elaborarea planurilor şi programelor de configurare şi dotare a forţelor navale (cu toate componentele acestora: termene, resurse, responsabilităţi etc.);

j) Realizarea, în mod permanent, a echilibrului dintre faza de dotare, configurarea structurală şi misiunile momentului şi cele de perspectivă.

V.S.: La nivelul Marinei civile, ce strategii ar trebui adoptate?

Romulus HÂLDAN: În primul rând, ar trebui să avem o politică în domeniu, coerentă, substanţială şi continuă, din care să decurgă strategii şi programe. Dar, atâta timp cât transporturile navale sunt o direcţie oarecare în Ministerul Transpor-turilor şi Infrastructurii, unde principala preocupare este axată pe dezvoltarea facilităţilor pentru navele altora, iar în vestitul PNRR îi sunt alocate o pagină şi două rânduri, nu putem vorbi despre o perspectivă pe termen scurt, mediu sau chiar lung, în ceea ce priveşte marina comercială. Mai mult, incompetenţa este promovată cu obstinaţie, pentru a mulţumi clientela politică. În timp ce mă documentam pentru lucrarea, pe care aţi pomenit-o, am solicitat o scurtă informare de la ocupanta funcţiei de director al Direcţiei Transporturi Navale şi am rămas neplăcut surprins de incompetenţa persoanei în cauză. Habar nu avea în fruntea a ce a fost pusă! Dar aroganţă cât cuprinde! Însă, în afară de faptul că partidul ei se instalase la butoane, nu avea decât „meritul” că a lucrat ca juristă, undeva, prin portul Constanţa şi „marele merit” că era preşedinta unei organizaţii a partidului ei, dintr-un orăşel oarecare, din judeţul Constanţa. Din acel moment, am realizat că demersurile mele vor avea rezultat nul. Ex nihilo, nihil! De aceea, am afirmat că, în materie de marină civilă, nu avem, cel puţin în aceste timpuri, speranţa că aceasta va renaşte.

Şi, ca să nu rămânem numai la postura de critici, voi încerca să fac referiri şi la o posibilă strategie de renaştere a marinei civile a României.

În primul rând, este necesară, aşa cum am arătat, elaborarea unei politici în domeniu. Făcută de specialişti, nu de politicieni.

Această politică trebuie concretizată într-o strategie unitară, care să cuprindă toate domeniile marinei civile (transport, pescuit, turism, cercetare ştiinţifică etc.), unde să se stabilească direcţiile strategice de dezvoltare, resursele, responsabilităţile strategice şi termenele la nivel strategic naţional.

Orice strategie, oricât de bine ar fi concepută, dacă nu îndeplineşte câteva condiţii esenţiale, este inutilă. Aceste condiţii sunt:

1. Elaborarea programelor de punere în practică a prevederilor din direcţiile stra-tegice stabilite la nivel politic;

2. Elaborarea planurilor sectoriale, repartizarea resurselor, stabilirea responsabili-tăţilor şi termenelor;

3. Stabilirea şantierelor navale naţionale (inclusiv renaţionalizarea eşalonată a unor şantiere navale strategice – Mangalia, Constanţa, Galaţi, Olteniţa, Drobeta Turnu Severin), care vor construi navele planificate şi disponibilităţi pentru export;

4. Revitalizarea companiilor naţionale de navigaţie şi pescuit oceanic şi în Marea Neagră. Capitalizarea acestora şi dezvoltarea succesivă, în concordanţă cu intrarea în dotare a noi nave;

5. Iniţierea demersurilor diplomatice pentru obţinerea licenţelor de pescuit oceanic, inclusiv de la ţările africane, care au, încă, datorii faţă de România;

6. Înfiinţarea unei flote de agrement şi turism, pe Dunăre şi Marea Neagră, cu dez-voltare ulterioară, pe termen mediu, Marea Mediterană, iar pe termen lung, la nivel global;

7. Încadrarea echipajelor navelor, în exclusivitate cu personal român, retribuit la nivelul pieţei internaţionale a muncii în acest domeniu. Avem instituţiile de pregătire şi certificare a personalului, recunoscute de Organizaţia Maritimă Internaţională şi capacitatea de a pregăti orice număr de navigatori avem nevoie.

V.S.: Discutăm de foarte multe ori de supremaţia puterii navale şi invocăm teoriile din secolul trecut. În actualitate, cum se manifestă puterea navală şi care sunt provocările ieşirii la Marele Ocean Planetar?

Romulus HÂLDAN: Aici sunt două aspecte importante:

A. Disputele asupra teritoriilor terestre şi asupra resurselor din acest domeniu sunt puţine şi de mică amploare, în timp ce disputele asupra spaţiului maritim şi a resurselor aflate în mări şi oceane şi pe fundul acestora sunt din ce în ce mai ample şi acute. Avem exemplul Arcticii şi al arhipelagurilor din Marea Chinei de Sud, care sunt cele mai elocvente. Deşi Oceanul Planetar este singurul, care are o lege (Convenţia de la Montego Bay), practic, el este teatrul celor mai aprige dispute şi va fi, din ce în ce mai mult, deoarece Oceanul Planetar, din ce în ce mai evident, este varianta ultimă de supravieţuire a omenirii. Deci, evident, din acest aspect, derivă şi importanţa crescândă a puterii navale;

B. Din modul cum se poziţionează marile puteri navale pe Oceanul Planetar, este evident faptul că puterea navală rămâne în definiţia şi componentele ei clasice, dar cu noi abordări atât la nivel tactic, cât şi la nivel strategic. Componenta navală a conflictului dintre Ucraina şi Federaţia Rusă, deşi nu a constat în acţiuni de am-ploare, totuşi a arătat că puterea navală are un rol important în acţiunile militare, dar că este necesară reevaluarea componentelor sale conceptuale şi acţionale. Aşa cum am arătat, în urma scufundării crucişătorului greu Moskva, Federaţia Rusă şi-a reevaluat concepţia strategică privind puterea sa navală şi ca prime elemente de schimbare putem constata următoarele:

a) Navele mari au devenit din vector de putere elemente de ineficienţă şi vulne-rabilitate, consumatoare de resurse şi insecuritate pentru echipaje. Ca urmare, fapt concret, Federaţia Rusă nu a trecut la înlocuirea crucişătorului Moskva cu o navă nouă, similară. Ba, mai mult, a sistat construcţia de nave mari (crucişă-toare şi distrugătoare), cum este cazul proiectului Lider, al unui nou tip de distrugător;

b) Navele de mărime medie şi mică (fregate şi corvete) şi-au dovedit eficienţa, mai ales într-o zonă cu vulnerabilitate crescută pentru nave, cum este Marea Neagră, deoarece pot lansa rachete de la distanţă de siguranţă, sunt greu detectabile (noua schemă de camuflare a fregatelor din clasa Grigorovici, de exemplu, este aplicată pentru înşelarea operatorilor de drone, care, la această dată, sunt principala armă de lovire a navelor ruse de către ucraineni), se deplasează rapid şi refac rapid plinurile, inclusiv de muniţie şi pot staţiona în orice port militar sau civil. De asemenea, se remarcă şi creşterea producţiei pentru fregatele uşoare (Proiect 20380, clasa Stereguşcii – 2.200 tone, Proiect 20385, clasa Gremiaşcii – 2.500 tone şi Proiect 20386 clasa Derjki – 3.400 tone), care au în dotare diferite sisteme de lansare rachete (inclusiv rachete hipersonice Zircon), dar şi a corvetelor (clasa Karakurt, Buyan şi Vasilii Bikov), care au în dotare, de asemenea sisteme de lansare rachete, în special Kalibr. Pe de altă parte, Ucraina, în încercarea sa de a-şi reface puterea navală, mizează pe nave mici, de cel mult clasa corvete (opţiunea fiind corvetele turceşti clasa Ada) pe vedete, posibil din Anglia şi Franţa şi pe drone marine de suprafaţă şi subacvatice;

c) Submarinele (clasa Varşavianka) sunt factorul principal în supravegherea îndepărtată în Marea Neagră, deoarece sunt aproape imposibil de descoperit când se află în imersiune, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, sunt capabile de atacuri imprevizibile cu rachete şi torpile. În opinia mea, dacă se vor executa atacuri asupra navelor civile, acestea vor fi executate cu torpile de pe submarine, ca apoi să se dea vina pe minele ucrainene;

d) Dronele marine devin una din componentele de atac, alături de cele aeriene, chiar dacă eficienţa lor este, încă, la nivel minim. În schimb, sunt ieftine şi, foarte important, nu expun forţa umană la pericole;

C. Se remarcă o acutizare a polarizării puterii navale în două centre de putere. Pe de-o parte, SUA şi aliaţii săi şi, pe de altă parte, China şi Rusia şi aliaţii lor (BRICS devine, din ce în ce mai evident, şi o alianţă militară). Dacă până acum ceva timp aveam două mari puteri navale, acum avem trei mari puteri navale, câteva puteri navale majore şi, aşa cum am arătat, două centre de putere navală. Practic, ecuaţia geostrategică şi, de ce nu, şi geopolitică în domeniul puterii navale pe Oceanul Planetar s-a schimbat din structura putere navală, în centre de putere navală;

D. Mai mult decât atât, puteri navale majore, cum este cazul Turciei, încearcă să evolueze spre putere navală zonală, prin punerea în practică a conceptului său „Mavi Vatan”, încercând să domine Marea Mediterană (pentru început, partea de est a acesteia) şi Marea Neagră, mizând pe faptul că, pe de-o parte, Federaţia Rusă este ocupată cu războiul din Ucraina şi, pe de altă parte, că, prin prevederile Convenţiei de la Montreux, Turcia este factorul determinant în regimul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele;

E. Dacă, în perioada anterioară, puterea navală era destinată să facă faţă pericolelor şi ameninţărilor altele decât războiul, conflictul ruso-ucrainean a dovedit că, totuşi, războiul este factorul esenţial, ce determină definirea, configurarea şi evoluţia puterii navale, iar celelalte situaţii se vor plia pe configuraţia de luptă şi mai puţin pe descurajare, demonstraţie de forţă etc. Deşi nu toată lumea s-a dezmeticit, inclusiv ţări cu pretenţii, în mod cert, mai devreme sau mai târziu, vor face ree-valuări şi schimbări radicale, atât în ceea ce priveşte conceptul de putere navală, dar şi în ceea ce priveşte componentele acesteia şi caracteristicile acestora. În mod cert, epoca navelor mari şi a aviaţiei navale ambarcate apune şi vin în prim plan navele cu putere mare de lovire la distanţă, cu rachete, multirol, greu de detectat, rapide şi cu capacitatea de bazare în orice locaţie. Va creşte rolul sub-marinelor şi dronelor submarine, ca armă greu detectabilă şi capabilă de lovituri puternice şi surprinzătoare, concomitent cu apariţia navelor, ce vor fi capabile să navigheze şi în semiimersiune, pentru a scădea probabilitatea şi posibilitatea de a fi descoperite. Torpilele cu rază mare şi foarte mare de acţiune (unele, la ieşirea la suprafaţă, fiind capabile să zboare ca o rachetă) sunt, deja, o realitate şi vor fi destinate lovirii masive a unor obiective importante de litoral şi nu numai. În contrapondere, Oceanul Planetar va fi înţesat de senzori (în Pacific a început acest proces), care vor avea drept scop supravegherea continuă şi totală a unor zone cu dimensiuni apreciabile. Sunt multe de spus şi pentru aceasta ar fi necesară o analiză amplă, pe un spaţiu editorial mult mai mare decât câteva pagini. În concluzie, în ceea ce priveşte supremaţia puterii navale, putem rezuma totul la ce a spus, în secolul XVI, unul dintre cei mai notabili cunoscători ai puterii navale şi al mării, în epoca elisabetană, sir Walter Raleigh: „For whosoever commands the sea commands the trade; whosoever commands the trade of the world commands the riches of the world, and consequently the world itself”;

V.S.: Care sunt principalii actori statali cu implicaţii majore în strategiile Marelui Ocean Planetar? Cum apreciaţi strategiile maritime ale SUA, Rusiei, Chinei şi UE?

Romulus HÂLDAN: Marile strategii privind Oceanul Planetar sunt mai mult sau mai puţin explicite ca formulare, dar evidente ca acţiune. Deocamdată, în opinia mea, nu sunt decât trei mari actori strategici: SUA, Federaţia Rusă şi China. În jurul acestora turbionează diferite puteri navale zonale sau majore, care îşi promovează interesele prin intermediul alianţelor cu marii actori strategici, şi multe state simple puteri navale, care încearcă să supravieţuiască jocurilor de putere ale marilor actori şi să îşi promoveze, cât se poate de mult şi bine, propriile interese, „ţinând la capă”, cum spun marinarii, adică navigând prin alegerea celei mai favorabile poziţii faţă de val şi vânt, pentru a-şi proteja nava (în cazul nostru, puterea navală).

Practic, Federaţia Rusă şi China şi-au definit sferele de influenţă şi de interese, în emisfera nordică, respectiv, în emisfera sudică, cu menţiunea că Federaţia Rusă are un avans remarcabil în zona Americii de Sud şi Africii, deoarece China încă nu a ajuns la etapa ultimă de extindere a puterii sale navale, statuată în cunoscuta doc-trină navală chineză, iniţiată la începutul anilor ’80, de către amiralul Liu Huaqing, unde prezenţa puterii navale pe întreg Oceanul Planetar era prefigurată după anul 2040, când se îndeplinea obiectivul celor două lanţuri de insule. Deşi s-au făcut pro-grese, în avans, privind atingerea acestui obiectiv, deocamdată, China nu poate aco-peri întreg Oceanul Planetar. Dar, împreună cu Federaţia Rusă, se realizează o prezenţă totală. Deocamdată, nu există competiţie între aceste două mari puteri navale, deoarece scopul lor comun este eliminarea puterii navale americane din zona Paci-ficului şi Oceanului Indian.

India, deşi este doar o putere navală majoră, nu face un secret din poziţionarea sa ca gestionară a Oceanului Indian şi, deşi nu o afirmă explicit, se alătură Chinei şi Federaţiei Ruse în demersul de eliminare a puterii navale a SUA, din zona sa, Oceanul Indian.

Totuşi, SUA are câţiva aliaţi siguri în zonă, dintre care Australia şi Noua Zeelandă, precum şi Japonia şi Coreea de Sud ca puteri navale zonale şi majore, care, oarecum, echilibrează puţin ecuaţia de putere în Pacific şi, parţial, în Oceanul Indian. Aceasta, deocamdată, deoarece evoluţia Chinei este şi imprevizibilă şi agresivă, iar era portavioanelor, în opinia mea s-a încheiat, în primul rând din cauza vulnerabilităţii lor crescute şi aceasta scade din puterea navală a posesorilor de astfel de nave şi, de ce să nu recunoaştem, şi datorită cantităţii mari de forţe necesare să-i asigure securitatea şi apărarea.

V.S.: Ce perspective întrevedeţi în dezvoltarea forţelor navale, pe plan internaţional? Vor apare noi competitori?

Romulus HÂLDAN: Este evident că forţele navale sunt în evoluţie ascendentă, dar, aşa cum am mai arătat, pe cu totul alte coordonate decât cele clasice. Un conflict naval de mică amploare în Marea Neagră a demonstrat care este situaţia reală şi cam ce trebuie schimbat. Noi, care suntem doritori de a ne crea forţe navale cu adevărat competitive, putem profita din plin de greşelile făcute de alţii şi, cu înţelepciune, putem să alegem cele mai bune şi adecvate soluţii de dotare şi de pregătire a structurilor de comandă şi a echipajelor. Dacă mergem pe principiul „trebuie să facem frumos lui domnul”, adică o abordare obedientă, unde primează interesele străine, vom rata această oportunitate.

Una dintre marile schimbări va fi cea structurală, deoarece navele nu mai vor fi dominate de nevoia de manevră tactică, deoarece vor lovi de la distanţă, din locuri bine protejate, având asigurate din timp mai multe variante de dislocare şi cu o puternică componentă de cercetare – supraveghere – lovire, bazată pe rachete şi drone. Trebuie să înţelegem că vremea aviaţiei ambarcate a apus, eventual fiind folosite doar elicoptere pentru transport materiale şi persoane şi pentru misiuni de căutare-salvare. La bord vor fi drone şi va apare o nouă specializare şi, anume, operatori de drone, care, practic, vor înlocui piloţii.

De asemenea spaţiul cibernetic va fi o puternică componentă de luptă pe mare. Cine va domina acest spaţiu va domina Oceanul Planetar, deoarece acela, care va putea să efectueze atacuri cibernetice, precise şi de amploare, în acelaşi timp contracarând atacurile inamice în spaţiul cibernetic, va avea cele mai mari şanse să câştige.

De asemenea, va creşte foarte mult rapiditatea atacurilor şi a ripostelor, deoarece, prin creşterea rapidă a folosirii armelor hipersonice, timpul va căpăta alte valenţe.

Viitorul va arăta o total diferită configurare a platformelor, dar şi a armamentului şi tehnicii de la bordul acestora. Submarinele vor fi din ce în ce mai performante şi, pe mare, vor fi elementul principal de ameninţare, descurajare şi platforma, de unde vor pleca cele mai puternice şi neaşteptate atacuri, deoarece „invizibilitatea” lor, deja, a atins aproape perfecţiunea.

La toate acestea, se vor adăuga temute arme abisale, capabile să staţioneze şi, după caz, să se repoziţioneze într-o zonă vastă, care poate însemna şi un ocean, pe timp practic nelimitat şi care la momentul dorit să devină vectori ofensivi.

În ceea ce priveşte noii competitori, am arătat, deja, că unele puteri navale zonale, cum este cazul Indiei şi al Australiei, evoluează spre un statut, care, deşi nu va fi de mare putere navală, totuşi, va determina creşterea rolului acestora în anumite zone ale Oceanului Planetar şi, de asemenea, poziţionarea lor mult mai amplă în ecuaţiile de putere ale Oceanului Planetar, prin secondarea uneia sau alteia dintre marile puteri navale.

Va creşte numărul puterilor navale zonale sau, mai bine zis, cu pretenţii zonale, prin evoluţia ascendentă a unor puteri navale majore, cum este cazul Turciei, Africii de Sud, Venezuelei, Braziliei, Nigeriei etc., care se vor alătura celor deja existente.

De asemenea, organizaţii, cum este cazul NATO şi UE, deşi nu vor fi niciodată mari puteri navale de sine stătătoare (deşi pot avea în compunere şi mari puteri navale), deoarece nu îşi pot asigura, prin statutul lor, ca organizaţii, prezenţa continuă pe Întreg Oceanul Planetar (condiţia principală pentru o putere navală).

O altă categorie, aparte, în opinia mea, sunt puterile navale majore, care nu îşi manifestă prezenţa decât acolo unde le cer interesele lor naţionale, nu în întreaga zonă sau pe întregul Ocean Planetar. În mod evident, acestea sunt elemente de sub-stanţă covârşitoare, în orice alianţă. Acesta este cazul Marii Britanii, Franţei, Spaniei, Italiei, Turciei, Africii de Sud, Nigeriei, Braziliei, Venezuelei, Egiptului, Arabiei Saudite, Coreei de Sud, Japoniei şi, eventual, Mexic, Pakistan etc. O putere navală majoră, în opinia mea, este o putere navală, care deţine, pe lângă alte nave, submarine şi fregate, la nivel de unităţi (divizioane), infanterie marină, aviaţie navală distinctă ca structură şi posibilitatea de atac cu rachete (de toate tipurile) şi, în viitor, drone de diferite tipuri.

V.S.: Care este rolul geopoliticii în dezvoltarea strategiilor navale şi cum influenţează strategia şi arta militară navală?

Romulus HÂLDAN: Strategiile navale sunt, în mod evident, produsul a doi factori importanţi:

a) Politica, care stabileşte interesele naţionale în domeniul naval, validată prin inter-mediul geopoliticii (care este factorul decisiv de analiză şi care arată ce se poate face şi ce nu, corelând posibilităţile statului cu condiţiile geografice existente în aria de interes);

b) Elaborarea strategiilor, care sunt un produs al analizei geopolitice şi al deciziilor adoptate la nivel strategic.

Practic, indiferent cât de bine sunt formulate interesele, de către factorul politic, dacă nu sunt fundamentate pe o analiză geopolitică temeinică, sunt sortite eşecului. De asemenea, dacă analiza geopolitică nu se regăseşte în conţinutul strategiilor, acestea pot genera eşecuri răsunătoare. În concluzie, se poate elabora o politică, ce poate părea perfectă, se pot elabora strategii în aceeaşi matrice, dar, dacă nu sunt închegate de o analiză geopolitică solidă şi consistentă, pot deveni surse de insucces.

Strategia şi arta militară navală sunt un produs complex, care nu pot şi nu tre-buie să conţină şabloane (şablonismul poate fi doar un atribut parţial al planurilor), ba, din contră, trebuie reevaluate periodic, datorită evoluţiei componentelor lor şi, în mod obligatoriu, când ecuaţia geopolitică şi geostrategică se schimbă.