Dr. Radu Moldovan , Expert SNTGN ꞌTransgazꞌ SA

Conflictul din Ucraina, cu o oarecare prudență asumată în afirmație, poate fi considerat adevărata revelație politică și diplomatică a secolului și mileniului în care trăim și interacționăm reciproc, raportat noii fațete profilate a relațiilor internaționale. Deși, nici o manifestare de agresivitate nu este de dorit între nimeni și nimic, iată, totuși, că faptele care se petrec la estul României și care nu prea au finalitate curând în a fi soluționate definitiv, ne expun complexitatea politicii internaționale care se profilează pe fundalul realității curente. Spunem aceste lucruri în virtutea evenimentului care a avut loc, în a treia decadă a lunii martie 2023, eveniment petrecut la Moscova și care a reprezentat vizita diplomatică a liderului politic chinez la Kremlin. Cu acel prilej, resetarea ordinii politice pe mapamond a prins contur practic și teoretic, iar punerea ei în scenă se petrece deja sub ochii noștri.

Chiar dacă momentul 1989 a însemnat sfârșitul Războiului Rece și perceperea lui ca un nou punct de cotitură, în istoria umanității, cei 33 ani de libertate care au urmat, au antagonizat și mai mult mentalitățile ce compuseseră lumea, ieșirea lor la suprafață evidențiindu-se prin rotativa decidenților ce nu mai sunt aceeași. Unipolarismului american promovat după căderea regimurilor comuniste din estul Europei, i s-a opus multipolarismul impus prin inițiative economice, sociale, militare chiar și care a avut rolul de a reconfigura tendințe și acțiuni neo-imperialiste ce vor caracteriza societatea umană până la dispariția ei totală. Fapt care s-a impus, din plin, acum, în conflictul din Ucraina. Fenomenul globalizării pare că și-a atins apogeul (ca imagine publicitară), la o primă vedere, sau se va manifesta doar într-una dintre cele două părți antagonice ce manifestă despărțire, față de cealaltă, printr-o nouă Cortină de Fier, ori printr-o altă nouă formulă oricare ar fi aceasta.

Cert este că războiul se află într-un punct critic și prelungirea acestei stări nu divulgă nicidecum noua arhitectură mondială despre care se vorbește neîntrerupt că va avea loc nu peste multă vreme. Iar, aceasta după ce anumiți analiști au concluzionat aserțiuni bazate pe nonsensuri sau frivolități ipotetice referitor la capotarea potențialului diplomatic rusesc și a perfectării logisticii militare putiniste pe termen scurt-mediu aidoma perioadei staliniste din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Așadar, este exclus a vorbi despre victoria Ucrainei sau înfrângerea Rusiei. Supraviețuirea lor depinde și de interesele altor actori politici internaționali, nu doar de resursele incomensurabile ale Siberiei, de panoplia deciziilor, regulilor, restricțiilor, regulamentelor vizând încorsetarea economico-financiară a Moscovei în condițiile de față sau de pregătirea logistică a militarilor ucraineni în bazele din Vest, ori de orice altceva. Situația este mai complicată ca nicicând, deși noii premianți de pe scena politică internațională se ambiționează, din greu, ca să rezolve misterul marii ecuații care se numește Ucraina. Însă mersul lucrurilor pare să demonstreze cam contrariul.

După un an de la începutul ostilităților militare din Ucraina, prefacerile care au loc la nivel diplomatic internațional conferă o nouă fațetă relațiilor internaționale și, implicit, evoluției războiului din această parte a lumii. Vizita liderului chinez, XiJinping, la Moscova, din luna martie 2023, a creat o fantă vizionară prin intermediul căreia am putea deduce noile poziționări geostrategice (cu substrat geopolitic și geoeconomic) ce rezultă din tabla de șah politică, privită ca fundament al apariției unei posibile noi ordini mondiale. Aici luăm în calcul și vizita diplomatică a premierului nipon, Fumio Kishida, în Ucraina, eveniment care a avut loc, concomitent, cu ceea ce s-a petrecut la Kremlin. Doar că, deși pe marginea celor două vizite s-au țesut o serie de analize, critici, puncte de vedere, răspunsul trebuie căutat fie la Beijing și Tokyo, fie în strategiile aplicate ale celor două state orientale, în special a Chinei, căci ea face obiectul acestui material.

Retrospectiv privind, China ultimilor zece ani a înregistrat o traiectorie mult diferită față de perioada de după 1997 până în 2012. Uriașul blând al politicii internaționale avea să fie înlocuit cu un dragon politic din ce în ce mai hotărât să fie părtaș la procesul suprem de luare a deciziei legat de evoluția omenirii. Iar acest fapt a fost făcut cunoscut, la scară globală, cu prilejul ‘Războiului Arcticii’ din 2021 în cadrul ‘Drumului polar al mătăsii’ ca parte a inițiativei – ‘O centură, un drum’.

Pe fundalul noului context global caracterizat prin multipolaritate, China abandonează timiditatea diplomatică de orice natură şi se avântă în competiţia acerbă pentru supravieţuirea în branşa celor puternici ai lumii. Practic, prin intervenţia Beijingului în ecuaţia ucraineană, competiţia din interiorul capitalismului occidental dintre Europa şi Statele Unite capătă un caracter autocratic exercitat reciproc de către cei doi poli ce, automat, surclasează, indirect, China ultimilor zece ani în primele locuri ale procesului decizional internaţional. Creşterea economică a Chinei nu cunoaşte precedent în istoria sa de până acum şi pentru că totul se raportează şi în cazul acestui stat la realitatea prezentă, conducerea de la Beijing a trecut ca prioritate, în agenda diplomaţiei sale, energia. La momentul actual, factorul energetic al Chinei interferează cu transfrontalierismul şi frontalierismul ca principii fundamentale ale globalizării şi care pot antrena procese ce sunt opuse viziunilor Chinei.

Evenimentele care se petrec pe scena mondială sunt privite ca o ameninţare la adresa securităţii chinezeşti sau ca o tentativă de zăgăzuire a Chinei. Percepţia diplomaţiei chinezeşti se întinde de la Oceanul Pacific până la Marea Neagră, iar aici se vorbeşte despre o diplomaţie clasică, de factură mentală. Când vine vorba despre politica externă, Beijing-ul ia în calcul manifestări şi reprezentări ale actorilor mapamondului care intră în raza sa de acţiune. Este vorba despre alianţa politico-militară a OTAN care îşi dă ultima probă de foc în zona estică a Eurasiei, în stepa nord-pontică, după amestecul în regiunea caspică și în Hindukuş. Combaterea autoritarismului politic din sânul acestei lumi de către forţele americane şi europene, în vederea democratizării societăților din aceasta parte a Globului a fost acceptată de către China, cât timp întreaga acţiune a părut constructivă. Alianţa, în schimb, recurge la calcule geostrategice ce periclitează plaja ofertelor chinezilor în lume. E perfectată o limitare a Chinei prin relaţia cu Australia şi Japonia, via Pacific care a condus la o repliere a strategiei sinice ce s-a materializat prin secţionarea intereselor americane şi europene din Africa ori Orientul Mijlociu. În raporturile cu Rusia, China ia în dezbatere problema absorbţiei resurselor energetice rusești și central-asiatice pe care Rusia le consideră ca şi ale sale şi pe care şi europenii sunt focalizaţi. Chiar dacă între cele două state s-a ajuns la o detensionare a relaţiilor, înaintarea către vest a chinezilor nu a fost bine văzută la Kremlin, fiind o înaintare comercială care a diminuat exporturile ruseşti în favoarea celor chinezeşti.

Se desprinde din rândurile de mai sus un exclusivism îndreptat nu doar asupra Chinei, ci şi către oricine altcineva, exclusivism vizavi de creşterea numerică a celor care fac parte dintre Marile Puteri. China se află sub presiunea celorlalţi şi răspunde prin exercitarea presiunii în zonele slabe, dar importante sub aspect geostrategic. Orientul Mijlociu şi întreg arealul său se mulează, sub raportul ofertei, expectanţelor chineze şi reprezintă o provocare la care Beijing-ul pare pregătit să dea un răspuns pe măsura potenţialului său valoric.

Astfel, studiul redimensionărilor şi al reconfigurărilor reprezintă un capitol esenţial al analizei noului mediu internaţional fără de care formularea politicilor şi strategiilor este imposibilă. Ţinta analizei de față este aceea de a înţelege şi descifra tendinţele geopolitice, geoeconomice şi geostrategice, precum şi vulnerabilităţile, riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii mondiale.

Inițiativa – ‘O centură, un drum‘ dezvoltă mult mai amplu acel clasic ‘Drum al mătăsii‘, fiindcă ia în calcul expansiunea chineză din perspectivă multiplă: terestră, maritimă, aeriană și conferă o dimensiune mult mai diversificată a abordărilor geopolitice chinezești. Astfel, uniunea Gulf Cooperation Council a statelor din zona Golfului Persic, deși este abordată la pachet cu regiunea nord-africană, definindu-le prin sintagma MENA (Middle East and North Africa), în ultimii ani, prima a căpătat o oarecare autonomie în procesul cooperării cu China. Iar asta, în virtutea rolului covârșitor strategic pe care Beijing-ul l-a perceput ca avându-l regiunea pentru securitatea sa energetică și economică.

În speță, investițiile colosului galben în zonă au fost de 330 mld. $, la schimb cu importul energetic (petrol și gaze naturale) care s-a situat la 176 mld. $. Totul era publicat în anul 2021. Investițiile chinezești s-au profilat pe dezvoltarea infrastructurii și a telecomunicațiilor, fapt care a determinat Gulf Cooperation Council să consolideze relațiile de cooperare cu China. Dintre toate țările membre ale uniunii Gulf Cooperation Council, apropierea cea mai vizibilă a fost de Arabia Saudită în care guvernul chinez a investit 43,47 mld. $, în perioada 2005-2021. Investițiile au cuprins o gamă largă de servicii: tehnologie, energie nucleară și regenerabilă, finanțe, logistică, producție de arme și comunicare. De remarcat este faptul că abordarea diplomatică pe care liderii chinezi își construiesc planificările geoeconomice raportat zonei diferă foarte mult de cea a liderilor americani care au tendința de a se amesteca în politica internă și viața culturală a celor vizați în baza așa-zisului export de democrație cu ale sale valori. Beijing-ul judecă la rece și foarte materialist în favoarea sa, generând interdependențe cu actorii politici cu care interacționează, întocmai pentru a le conferi acestora senzația de equal-counterpart la negocieri. Iar aceste interdependențe sunt bazate pe realități cu alonjă relevantă în relațiile comerciale reciproce.

Însă, oferta chineză se clădește pe resurse solicitate în cantitate tot mai mare și a condus la acea nouă fațetă a vechiului ‘Drum al mătăsii‘. Așadar, dacă în cazul raporturilor cu Rusia sau cu Asia Centrală, discuțiile privind importul de petrol și gaze naturale se va perfecta terestru și cu implicare aproape zero din partea statului chinez, întrucât ambele arealuri sunt dependente de piața chineză, în cazul statelor din Orientul Mijlociu, situația diferă considerabil. Orientul Mijlociu este un pion disputat între mai mulți reprezentanți ai clubului Marilor Puteri. De pildă: Statele Unite, Uniunea Europeană (Franța și Germania), Marea Britanie și chiar Rusia își dispută comportamentul colonialist în relație cu arealul menționat. Și pentru că politica de tip domino s-a pretat cel mai bine în acest caz, așa au apărut construcții geoeconomice conflictuale între indigeni, așa cum a fost cazul dintre saudiți și iranieni. Politici ce au escaladat în adevărate conflicte armate indirecte, prin interpuși și/sau intermediari.

Implicarea Chinei, indirect, în soluționarea crizei yemenite avea să recalibreze raporturile diplomatice dintre Arabia Saudită și Iran. Cum? Iranul va beneficia de investiții în valoare de 400 mld. $ pentru o perioadă de 25 ani, începând cu anul 2021, în schimbul furnizării de energie (petrol și gaze naturale). Chinezii vor oferi servicii în domenii precum: bancar, telecomunicații, infrastructură portuară, infrastructură feroviară, sănătate și tehnologie high-tech. China va asigura, astfel, libertatea comercială cu energie a Iranului și contracarează acțiunea SUA de a controla zona. De asemenea, prin pacificarea Yemen-ului, Beijing-ul readuce la masa tratativelor cele două state, sub umbrela sa, și își asigură securitatea transportului de hidrocarburi cu petrolierele/metanierele. În felul acesta, baze navale militare, cum este cea din Djibouti (Cornul Africii), care să însoțească petrolierele/metanierele înspre porturile din China, în condiții de siguranță, nu se vor multiplica.

Inserția Chinei în Orientul Mijlociu trădează, clar, interesele pe care le are Beijing-ul la nivel internațional. Deoarece, vorbim despre manifestări geoeconomice clădite pe fundal energetic ce îmbracă osatura practicii geopolitice cu care China operează, abil, încă de la începutul mileniului al treilea. Mixul energetic al Chinei include, tot mai mult și tot mai des, utilizarea gazelor naturale și gazelor naturale lichide și reprezintă 16% din energia utilizată pentru producția de bunuri. 8% constituie volumul pe care statul chinez îl importă. Evoluția geoeconomică chineză vizavi de importurile de gaze naturale are șanse mari să fie ‘politizată‘ cu impact atât asupra statelor-furnizor de energie, cât și asupra statelor-beneficiar cum este Japonia sau Australia. Instituționalizarea activităților de explorare, extracție și transport al gazelor naturale, sub diverse forme, ajută China să controleze și să dicteze prețurile și volumele tranzacționate pe piața energetică regională și internațională. De vreme ce importurile sale de gaze naturale echivalează procentajul producției interne gaziere ce compune mixul energetic intern, se poate afirma că acest fapt implică coordonarea întregului proces printr-o singură entitate care se numește Pipe China. Înființată în 2019, entitatea a început să acapareze infrastructura petrolieră și gazieră chineză a tuturor companiilor de stat chinezești cu scopul de a promova marketingul și competiția pe piețele energetice.

Industria petrochimică a Chinei este organizată sub forma unui cartel denumit – China Petrochemical International Capacity Cooperation Enterprise Alliance – care are ca scop cartelizarea procesului de furnizare-cerere, în vederea creării unui mecanism prin care accesul la resursele naturale să fie efectuate prin sistemul economic dezvoltat prin inițiativa – ‘O centură, un drum‘. Dintre cele 8% volum de hidrocarburi pe care chinezii le importă, 4% provin din Orientul Mijlociu, iar aceasta presupune implicații geoeconomice. Qatar este cel mai mare exportator de gaze naturale lichefiate, în 2018 a exportat 104,8 mld.mc, însă, o dată cu implicarea Chinei, este prevăzut ca volumul să crească la 550 mld.mc până în 2030. Astfel, balanța va înclina pentru China în defavoarea Japoniei. Fiind unul dintre cei mai mari importatori de hidrocarburi din Golful Persic, Beijing-ul a declanșat politici geoeconomice confuze care răzbat către Asia Centrală, statele arabe, Turcia și Caucaz și estompează liniile de demarcație dintre Asia Centrală și Iran, pens. Arabia și Africa de Est.

Pentru statele exportatoare de gaze din Orientul Mijlociu este nevoie de un angajament mai serios cu politica geoeconomică a Chinei și de acoperire strategică instituționalizată a mărfurilor energetice. Aparatul de elaborare a politicilor de stat al Chinei dezvoltă o politică geoeconomică în curs de concretizare referitor la Oceanul Indian și un discurs de integrare macroregională. Chiar și așa, este necesar să fie elaborate noi forme de teorie geoeconomică pentru a conceptualiza problemele ridicate de dezvoltarea sistemelor instituționale paralele în cadrul industriilor de capital transnaționale, precum energia și mărfurile rezultate din resursele naturale.

În relația cu Europa de Est, China luptă pentru a dezvolta și a articula un deziderat al său mai vechi – ‘Vecinătatea apropiată‘. Este vorba despre un concept inițiat de fostul ministru al Externelor din Rusia, Andrei Kozîrev. Actualmente, acest concept a fost preluat și adoptat de către Beijing. Cei patru piloni care defineau conceptul de ‘Vecinătate apropiată‘ erau: statele baltice, Europa de Est, Caucazul și Asia Centrală. Drept urmare, așa cum am menționat în cadrul lucrării, diplomația sinică se bazează, în această speță pe importanța Mării Negre. Atât analiștii occidentali, cât și cei chinezi utilizează termenul de ꞌVecinătate apropiatăꞌ în contextul acțiunilor Chinei și, chiar dacă nu este o politică oficială chineză, elaborarea ei raportat anumitor spații face parte din inițiativa – ‘O centură, un drum‘.

România ca actor politic strategic poziționat în vestul spațiului pontic radiază interes liderilor chinezi. România face parte dintr-un ansamblu geografic integrat în rețelele de transport gaze naturale către Occident, iar semnificația ei ca pion este indubitabilă. Politicile geoeconomice legat de arealurile vecine României generează o rumoare care n-ar trebui tratată superficial de către autoritățile române. Este probabil șansa cu două tăișuri ce i se prefigurează Bucureștiului. Aceea de a colabora din perspectiva modelării relațiilor bilaterale UE-China sau de a-și consolida poziția de stat periferic prin reevaluarea scopului ‘Inițiativei celor 3 Mări‘. În ambele cazuri se impune implicare maximă, viziune și personal de specialitate competent.

BIBLIOGRAFIE:

1. Heritage foundation – China and the Middle East: A New Patron of Regional Instability, 2006;

2. The Economist: Saudi Arabia and China, 2010;

3. Hinhua Net: Basic facts about Kingdom of Saudi Arabia – English Version;

4. The Middle East Forum – Providing Arms – China and the Middle East, 2005.