Hari BUCUR-MARCU

Abstract. Seeing the failure of the strategic pressure exercised by Russian Federation over the community of Western nations, through its military buildup, its demonstration of force, its threat to use the force and especially through the massive aggression over Ukraine, it might be worth considering the hypothesis that Putin Vladimir Vladimirovich counted on this strategic failure, in order to enforce his long-term plan to isolate Russia from the rest of the civilized World.

Cuvinte cheie: agresiunea Rusiei, ameninţarea cu forţa armată, demonstraţia de forţă, dezastru umanitar, invazia Ucrainei, presiune strategică, putere militară, Putin

La finalul anului 2021 şi în primele două luni ale anului următor, orice observator avizat a putut să vadă cu ochiul liber că forţa armată de peste 150.000 militari, masată de Federaţia Rusă la graniţa cu Ucraina, precum şi cei vreo 30.000 de militari ruşi dislocaţi în Belarus constituiau o forţă calibrată pentru ameninţarea cu forţa, dar în niciun caz o forţă capabilă să obţină victorii semnificative, de valoare strategică, într-o invazie generalizată, pe trei direcţii, asupra Ucrainei, dintre care una avea ca obiectiv evident ocuparea capitalei Kiev.

Cu toate acestea, în dimineaţa zilei de 24 februarie 2022, Putin Vladimir Vladimirovici, preşedintele Federaţiei Ruse, a ordonat acelei forţe să invadeze Ucraina. Adică a comis o agresiune neprovocată, nejustificată şi complet ilegală, din perspectiva dreptului internaţional, fără să aibă vreo şansă serioasă ca acea agresiune să ducă la vreo victorie definită prin atingerea obiectivelor politice ruseşti. Vorbim atât despre obiectivele declarate („oprirea genocidului” de care Moscova acuza fără argumente Kievul că l-ar fi săvârşit împotriva populaţiei ucrainene din zona Donbas şi, în context, „denazificarea” şi „demilitarizarea” Ucrainei), cât şi despre obiectivele evidente (raptul teritorial, din aceeaşi zonă Donbas, dar şi din estul şi sudul Ucrainei, pentru obţinerea unui coridor terestru între patria mamă Rusia şi Peninsula Crimeea, anexată ilegal, în 2014).

La mai bine de 400 de zile de război, vedem tot cu ochiul liber cum forţele armate ruseşti nu sunt în stare de victorii permanente şi evidente, ci doar de distrugeri şi crime de război. Aceasta, în condiţiile în care forţele militare iniţiale au fost înlocuite şi suplimentate masiv, dar au fost şi completate cu forţe para-militare, de natură privată, care au preluat o parte dintre misiunile pe care trupele regulate ruseşti nu au fost capabile să le îndeplinească.

În acelaşi timp, este evidentă decizia Kremlinului de a nu opri acest război, înainte ca slăbirea puterii sale militare convenţionale să devină ireversibilă.

Din perspectiva Moscovei, demonstraţia de forţă a Rusiei (prin dislocarea unei impresionate cantităţi de material şi a unei puternice grupări de trupe, în timp scurt şi organizat) împotriva Ucrainei, dar şi împotriva întregii comunităţi de state de civilizaţie occidentală, de pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, precum şi ameninţarea cu forţa (prin ridicarea capacităţii operative a acelor forţe dislocate la graniţa rusă şi belarusă a Ucrainei), din a doua jumătate a anului 2021 şi în prima lună a anului 2022, au fost explicit presiuni strategice asupra Occidentului, pentru ca atât Statele Unite ale Americii, cât şi Uniunea Europeană să accepte ultimatumul formulat în scrisorile semnate de Putin şi trimise atât la Washington D.C., cât şi la Bruxelles, prin care cerea ca America şi NATO nu numai să renunţe la o eventuală includere a Ucrainei în NATO, ci şi să îşi retragă forţele lor, dislocate în statele NATO din Europa Centrală şi de Est, devenite aliate după destrămarea Uniunii Sovietice.

Deoarece ultimatumul epistolar rusesc nu conţinea niciun orizont de timp, nici măcar vreun calendar de negocieri ulterioare, putem aprecia că acesta a fost nimic mai mult decât un pretext subţire, dar suficient pentru a-i permite lui Putin să evoce emiterea scrisorilor ca pe un episod în preliminariile războiului său de agresiune împotriva Ucrainei, prin care ar fi dat chipurile o şansă diplomaţiei, dar că recipienţii occidentali ar fi respins acea şansă.

Puse unul lângă celălalt aceste două aspecte moscovite, cel al demonstraţiei de forţă, urmată de ameninţarea cu forţa, alături de decizia nejustificată şi neprovocată de a invada Ucraina, ridică câteva semne de întrebare asupra adevăratelor intenţii ale lui Putin.

Dacă demonstraţia de forţă şi ameninţarea cu forţa au fost într-adevăr mani-festări ale unei deliberate presiuni strategice ruseşti asupra comunităţii de state euro-atlantice (sau doar asupra Statelor Unite, în condiţiile în care Putin a enunţat teza că restul statelor din această comunitate n-ar fi altceva decât „curtea din spate” a Americii), atunci de ce Putin nu a avut nicio tentativă de a întări această presiune de natură armată prin alte instrumente de putere, non-militare, aflate la îndemâna Kremlinului? Cum ar fi cele diplomatice sau cele economice / energetice?

Tot aşa, dacă presiunea strategică exercitată prin demonstraţia de forţă şi prin ameninţarea cu forţa nu a avut succes, cum a văzut toată lumea, atunci de ce oare Putin a continuat să insiste pe folosirea aceleiaşi forţe, transformată în forţă de agresiune, ratând astfel elementul de surpriză strategică, ce i-ar fi conferit cel puţin 20 la sută mai multe şanse de succes, în invadarea parţială a Ucrainei?

Şi mai departe, când, după primele trei zile de invazie, a fost evident pentru oricine nu văzuse aceasta de dinainte de agresiune că, aşa cum fusese ea calibrată, pregătită, înarmată şi condusă în operaţie, forţa armată rusească nu era în stare să îşi atingă obiectivele de etapă iniţială, pe niciuna dintre cele trei direcţii strategice, de ce oare Putin nu a declarat obiectivele acelea eufemistic formulate (oprirea genocidului, denazificarea şi demilitarizarea) ca fiind atinse măcar în zonele în care forţele ruseşti avuseseră succes teritorial şi de ce oare nu a oprit „operaţia militară specială”, ca fiind victorioasă?

Cele mai serioase întrebări sunt cele legate de încăpăţânarea strategică a Rusiei de a continua un război de agresiune, condamnat de imensa majoritate a statelor lumii, deşi este evident că nu are nicio şansă de a obţine vreo victorie militară determinantă şi permanentă (oricare ar fi teritoriile ucrainene ocupate în prezent de forţele armate ruseşti, aceste pot fi eliberate la o dată ulterioară, în aceeaşi manieră în care au fost deja eliberate unele dintre cele cucerite iniţial).

Nici măcar ampla criză umanitară, generată de invazia Rusiei asupra Ucrainei, cu zeci de milioane de civili a căror viaţă a fost bulversată complet, cu milioanele de refugiaţi şi cu miile de victime nevinovate, precum şi cu distrugerea masivă a infra-structurii civile destinate sănătăţii şi educaţiei, de pe tot teritoriul Ucrainei nu are succes, ca formă de presiune strategică asupra Europei. Care Europa s-a mobilizat exemplar, pentru a atenua efectele acestei crize umanitare.

Nu există răspunsuri evidente la asemenea întrebări.

Putem doar specula asupra lor.

Ipoteza cu cea mai mare probabilitate să fie adevărată este că Putin ar fi anticipat insuccesul presiunii strategice pe care forţele armate ale Rusiei ar fi trebuit să o exercite asupra comunităţii de state occidentale, atât în faza demonstraţiei de forţă şi apoi a ameninţării cu forţa, cât şi în faza agresiunii propriu-zise asupra Ucrainei.

Dacă este aşa, atunci înseamnă că Putin a fost pregătit de la început să folosească insuccesul acesta ca pe un argument strategic pentru planul său pe termen lung, de izolare a Federaţiei Ruse, anunţat în cadrul discursului despre „starea naţiunii”, din 21 februarie, anul acesta.