contraamiral (ret.), dr. Eugen LAURIAN

PRESIUNI GEOPOLITICE PÂNĂ LA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

De-a lungul istoriei, gurile de vărsare a principalelor cursuri de apă navigabile ale lumii au constituit zone de interes economic, politic şi militar ale statelor aflate în apropierea acestora, precum şi ale principalilor actori internaţionali doritori a-şi extinde hegemonia asupra altor popoare. Aşa a fost cazul Nilului, al Gangelui, al Volgăi, al Rinului şi, desigur, al Dunării. Mai ales că transportul pe calea Dunării interesa în egală măsură toate cele trei mari imperii ale vremurilor apuse – Otoman, Austriac şi Rus – care îşi arogau supremaţia asupra zonei carpato-pontice. Două dintre acestea – Turcia şi Rusia – au stăpânit Gurile Dunării perioade mai lungi sau mai scurte de timp (Turcia între 1484-1829 şi 1856-1878, iar Rusia între 1829-1856), iar cea de a treia – Austria – a fost stăpâna bazinului central al fluviului emiţând pretenţii repetate de extindere teritorială asupra celor două Principate Române.

Presiunea ţaristă şi, apoi, sovietică a continuat constant asupra regiunilor din apropierea gurilor Dunării, dovadă fiind anexarea Basarabiei după Pacea de la Bucureşti, din 1812, precum şi ocuparea de către Rusia a celor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail şi Bolgrad), contrar celor convenite între România şi Rusia la începutul războiului ruso-turc din 1877-1878.

Chiar dacă după acest război, încheiat prin Tratatul de pace de la Berlin, din 1 iulie 1878, Gurile Dunării au aparţinut României, căreia i-a revenit Dobrogea, Imperiul Ţarist şi urmaşa acestuia – Uniunea Sovietică – au privit mereu cu jind Delta Dunării. Probabil, slavii din nord-est nu-şi puteau dezlipi ochii de pe harta Deltei, pe care au ocupat-o după pacea de la Adrianopol (1829), frontiera dintre Turcia şi Rusia devenind, atunci, braţul Sfântu Gheorghe, cel mai sudic al Dunării. Transferul populaţiilor slave (ruşi – lipoveni şi caholi – ucraineni) din imensele spaţii ale Rusiei în zona Deltei şi a nordului Dobrogei a avut loc începând cu perioada schimbărilor sociale şi religioase iniţiate de ţarul Petru cel Mare (1682-1725) şi până la sfârşitul războiului Crimeei (1856).

Necazurile românilor privind stăpânirea gurilor Dunării au continuat şi mai abitir în preajma şi după Al Doilea Război Mondial. Astfel, după ocuparea samavolnică a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, prin Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, marele imperiu a dorit şi ocuparea unor insule de pe braţul Chilia ce nu făceau parte din Basarabia, ci aparţineau de zona dobrogeană. Astfel, spre toamna anului 1940, folosind navele fluviale şi infanteria marină, Uniunea Sovietică a ocupat insulele Tătaru Mic, Tătaru Mare, Daleru Mic, Daleru Mare, Maican, Cernofca, Babina şi Limba, toate aflate la sudul talvegului braţului Chilia (traseul celor mai mari adâncimi) care reprezenta delimitarea geografică dintre Basarabia şi Dobrogea şi care, conform practicii internaţionale, formează frontiera fluvială între două state.

Adevăratul motiv pentru care ucrainenii sovietici trăitori în nordul braţului Chilia au dorit dinadins capturarea acestor pământuri au fost sturionii! Întrucât pe braţul Chilia intra cea mai mare cantitate de sturioni, din mare pe Dunăre pentru
a-şi depune icrele, zonele de pescuit a acestora erau vizate atât de pescarii din sudul, cât şi de către cei din nordul braţului. Cum, înainte de raptul Basarabiei, din luna iunie 1940, şi unii şi alţii erau cetăţenii României, nu au existat neînţelegeri între pescari privind utilizarea celor mai favorabile locuri de pescuit care, de regulă, erau pe traseele cele mai adânci ale fluviului.

O perioadă scurtă de timp după ocuparea Basarabiei toţi pescarii au folosit vechile porţiuni de lansare a plaselor de pescuit, apoi, cu timpul, au apărut neînţelegeri între pescarii din nordul şi cei din sudul braţului, culminând cu nenumărate omoruri, de ambele părţi. Pentru a elimina concurenţa dobrogeană la capturarea valoroaselor icre negre, pescarii din principalele localităţi de pe malul nordic al braţului Chilia (Izmail, Chilia Nouă, Vâlcov) (români deveniţi ucraineni!) au cerut armatei sovietice să ocupe câteva insule din sudul braţului, pentru a le rămâne doar lor principalele locuri de pescuit. Astfel, în cursul lunilor septembrie şi octombrie 1940, cele opt insule pomenite mai sus au fost ocupate prin forţă, iar României i s-a cerut să recunoască noul rapt teritorial printr-un act încheiat de către Comisia mixtă de frontieră româno-sovietică. Spre cinstea şi onoarea lor, membri români ai Comisiei nu au fost de acord şi, astfel, problema a rămas suspendată pe toată perioada celui de Al Doilea Război Mondial.

PRESIUNI GEOPOLITICE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

După terminarea războiului, în anul 1948, trei dintre insulele ocupate în anul 1940, care nu aveau o influenţă majoră în pescuitul sturionilor – Tătaru Mare, Cernofca şi Babina – au fost retrocedate României, celelalte rămânând, contrar prevederilor Tratatului de pace de la Paris încheiat după Al Doilea Război Mondial, sub ocupaţie sovietică şi, apoi, ucraineană. Astfel, frontiera fluvială nu mai urmează cursul şenalului navigabil al fluviului, aşa cum este practica internaţională, şi de aici rezidă pretenţia Ucrainei de a considera braţul Chilia drept apă interioară ucraineană. Mai mult, la un moment dat, frontiera deviază considerabil de la traseul normal, situat pe ramificaţia navigabilă numită Stambulul Vechi, fiind stabilită, arbitrar, pe gârla Musura. Prin aceste presiuni şi manevre politico-militare, României i s-a interzis accesul navigaţiei şi ieşirea în mare pe principalul braţ al Dunării.

Problema celor cinci insule rămase sub ocupaţia sovietică avea să fie tranşată, prin forţă, de către generalisimul Stalin, la începutul anului 1948!

Pentru a vedea cum, negociind aproape în genunchi, reprezentanţii statului român de la acea vreme au acceptat toate cererile sovietice (inclusiv cedarea Insulei Şerpilor), redau mai jos, în traducere neoficială, parte din stenograma „Notei de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegaţiei guvernamentale române în frunte cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru Groza. 1948, 3 februarie”, aflată în arhivele Moscovei. Extrasul se referă doar la partea referitoare la capturarea celor cinci insule de pe braţul Chilia, nu şi la celelalte aspecte abordate în discuţii. După ştiinţa mea, acest document nu se găseşte în arhivele naţionale ale României, de aceea apreciez că expunerea lui poate arunca o lumină corectă asupra relaţiilor româno-sovietice de după Al Doilea Război Mondial.

Schiţa nr. 1. Insulele (ostroavele) Tătaru Mic, Dalerul Mic şi Daleru Mare răpite de către ucrainenii sovietici, în toamna anului 1940

Schiţa nr. 2. Insulele (ostroavele) Maican şi Limba răpite ce către ucrainenii sovietici, în toamna anului 1940

Iată extrasul stenogramei[1]:

„Extras din stenograma Notei de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegaţiei guvernamentale române în frunte cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru Groza. 1948, 3 februarie.” (Traducere din limba rusă)

Primirea de către I.V. Stalin a delegaţiei guvernamentale române. 3 februarie 1948, ora 20.00

Asistă:

Din partea română – Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ana Pauker, ministrul Afacerilor Externe, Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei şi Comerţului, Vasile Luca, ministrul Finanţelor, L. Rădăceanu, ministrul Muncii şi Asigurărilor Sociale, Vlădescu-Răcoasa, ambasadorul României în U.R.S.S.

Din partea sovietică – V.M. Molotov, S.I. Kavtaradze, L.E. Kotliar (interpret).

…….

I.V. Stalin:         Mâine tratatul de asistenţă mutuală poate fi semnat, trebuie doar să fie pregătite hârtiile corespunzătoare.

V.M. Molotov:   Am o chestiune suplimentară. Încă din anul 1940 nu a fost definitivată frontiera dintre România şi U.R.S.S. Se are în vedere finalizarea acesteia în porţiunea care nu a fost definitivată atunci. Pentru aceasta, este necesar ca odată cu pactul să fie semnat şi protocolul privind predarea către Uniunea Sovietică a celor cinci insule de pe braţul inferior al Dunării: Malâi Tataru (Tătaru Mic – n.n.), Dalerul Mic, Dalerul Mare, Maican, Limba. În această problemă, Comisia mixtă româno-sovietică care exista în anul 1940 nu a ajuns la un acord.

I.V. Stalin:        De cine sunt ocupate, în prezent, aceste insule?

V.M. Molotov:  Acestea sunt ocupate de noi [U.R.S.S.].

I.V. Stalin:         Acest lucru este legal?

V.M. Molotov:   Noi socotim acest lucru legal.

Petru Groza:     Chiar până la Conferinţa de Pace de la Paris am avut dispute îndelungate cu Tătărescu în această chestiune. Încă de pe atunci guvernul a ajuns la concluzia că toate problemele asemănătoare nerezolvate trebuie soluţionate definitiv. Acum acest lucru este cu atât mai necesar, deoarece tratatul de asistenţă mutuală care urmează să fie semnat va trebui să întărească şi mai mult relaţiile de amiciţie existente între România şi U.R.S.S. Guvernul român va întreprinde toate măsurile pentru a soluţiona cât mai repede, definitiv, această chestiune. Am reflectat mult timp asupra ei, simţind răspunderea şi datoria în faţa patriei şi a poporului, şi am ajuns la concluzia că pierderea acestor insule va însemna doar scăderea [producţiei] de icre negre. Există însă pericolul colmatării Canalului Sulina al Dunării, ceea ce înseamnă ca România să fie ruptă de Marea Neagră. Colmatarea însă a prieteniei dintre România şi U.R.S.S. reprezintă un pericol şi mai mare. Poporul român este interesat în primul rând în menţinerea acestei prietenii. Acesta trebuie să înţeleagă acest lucru şi-l va înţelege.

I.V. Stalin:         Aceasta înseamnă un acord în acest sens?

Petru Groza:     Da.

I.V. Stalin:         Canalul Dunării [Sulina] se colmatează?

Petru Groza:     Acest pericol poate fi prevenit doar prin efectuarea unor lucrări mari de dragare.

I.V. Stalin:         Toate canalele necesită realizarea, cu regularitate, a lucrărilor de dragare. Ştiu că în România a fost cândva un plan de construire a unui nou canal care să unească Dunărea cu Marea [Neagră].

Ana Pauker:     Acum 10 ani a existat un plan de construire a unui canal între Cernavodă şi Constanţa, dar că acest plan a fost abandonat.

I.V. Stalin:         Dacă România va reveni cândva la acest plan, putem s-o ajutăm.

Petru Groza:    Colaborarea cu U.R.S.S. va compensa însutit pierderea insulelor. Îmi este clar că Uniunea Sovietică are nevoie de aceste insule, pentru a avea posibilitatea de a ţine sub control toate Gurile Dunării. Un asemenea control realizat de către o putere prietenă, aşa cum este U.R.S.S., nu numai că nu va stânjeni România, dar poate să-i fie doar folositor.

I.V. Stalin:         Mulţumim pentru asemenea cuvinte. Iar în cazul în care guvernul român va reveni la planul de construire a canalului, i se poate acorda ajutor şi sprijin pentru aceasta.

Petru Groza:    În raporturile sale cu Uniunea Sovietică, guvernul român nu este călăuzit de impulsuri oportuniste, ci doar de înţelegerea corectă a intereselor popor nostru.

I.V. Stalin:         Şi noi [sovieticii] gândim la fel.

V.M. Molotov:   Aceasta înseamnă că noi putem semna acest protocol [privind cedarea insulelor] concomitent cu tratatul de asistenţă mutuală?

Ana Pauker:     Se poate să se includă în textul protocolului problema ajutorului şi sprijinului din partea Guvernului sovietic în construirea canalului Dunăre – Marea Neagră?

V.M. Molotov:   Este necesar să se semneze protocolul privitor la acea porţiune de frontieră în legătură cu care nu s-a realizat înţelegerea. Dacă din partea delegaţiei române sunt vreun fel de întrebări?

Petru Groza, [după ce s-a consultat cu membrii delegaţiei]:
Nu sunt.

……

Semnează:

Indescifrabil”

Se poate observa uşor din stenogramă că reprezentanţii Românei au fost trataţi nu ca parteneri de dialog, ci ca învinşi din război şi că cererile învingătorilor, oricare ar fi fost ele, trebuiau satisfăcute.

Urmare a „recomandărilor” lui Stalin, peste numai un an urmau să debuteze lucrările de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră, care, din lipsa unor teh-nologii avansate şi a puterii economice precare a României de la acea vreme, aveau să fie abandonate imediat după moartea lui Stalin, în 1953. Mult mai târziu, în anul 1976, construirea canalului a fost reluată şi finalizată odată cu inaugurarea sa de către conducerea României, la 26 mai 1984.

Consider că Uniunea Sovietică, prin vocea lui Stalin, a recomandat construirea unui canal navigabil între Cernavodă şi Constanţa nu de dragul ţării noastre, ci din dorinţa de a-şi extinde teritoriul şi peste Delta Dunării şi, poate, nordul Dobrogei, având argumentul că României îi rămânea ieşirea la mare prin acest nou canal denumit „Dunăre – Marea Neagră”!

Pentru extinderea teritoriului său şi după Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică şi-a imaginat noi stratageme. Astfel, prin Planul VALEV din anul 1963, a propus ţărilor „prietene” din bazinul Mării Negre formarea unui stat fantomă compus din câteva regiuni ale României, inclusiv Dobrogea, sudul Basarabiei şi nord-estul Bulgariei. Probabil, se urmărea crearea unei noi gubernii sovietice şi creşterea influenţei asupra Mării Negre şi regiunii Dunării de Jos.

Conştientă că prin posesia canalului Sulina, unicul braţ navigabil recunoscut internaţional, România deţinea controlul asupra accesului din Dunăre spre Oceanul Planetar, încă din anii 1950 Uniunea Sovietică a încercat, în repetate rânduri, să-i anuleze monopolul prin deschiderea unei noi căi de navigaţie care să folosească braţul Chilia. Astfel, au fost adâncite, succesiv, braţele secundare Oceacov şi Prorva, care debuşau din Chilia către nord-est şi realizau o legătură mai scurtă a porturilor dunărene cu porturile sovietice Odesa şi Nicolaev. Întrucât curenţii marini din vestul bazinului Mării Negre se deplasează de la nord către sud, cu o viteză medie de 3-5 km/h, acţiunea valurilor mării făcea ca toate aluviunile aduse de fluviu să se depună la gurile acestor canaluri, făcându-le impracticabile. Rând pe rând, toate aceste încercări au trebuit să fie abandonate. Prin anii 1983-1985 a venit şi rândul micului braţ secundar Bâstroye, ca prin lărgire şi adâncire, să fie testat în acest sens. Schimbarea conducerii imperiului sovietic şi iniţierea programelor de „perestroika şi glasnost”, de după anul 1985, au determinat abandonarea lucrărilor înainte de aducerea lor la cota planificată.

Destrămarea Uniunii Sovietice, din anul 1991, nu a dus la temperarea dorinţelor moştenitoarei acesteia – Ucraina – de a controla traficul maritim la Gurile Dunării. Aş zice, chiar, dimpotrivă! Astfel, la doar câteva zile după declararea independenţei statale, prin scufundarea voită a navei sale „ROSTOK”, în dreptul localităţii Partizani de pe braţul Sulina, la data de 3 septembrie 1991, Ucraina a încercat să blocheze navigaţia dunăreană către Marea Neagră pe singura cale recunoscută de către Comisia Dunării – canalul Sulina – şi să o transfere pe braţul Chilia. Lucrările de deblocare a braţului au durat aproape 14 ani, România cheltuind sume extrem de importante care nu au fost recuperate (nu s-a vrut?) de la statul vinovat. În relaţia cu Ucraina am fost mereu reactivi şi dezavantajaţi! Şi, aceasta, numai şi numai din cauza incom–petenţei noilor conducători ai statului.

Mai nou, interesul geopolitic asupra Gurilor Dunării a fost subliniat chiar de către şeful operaţiilor navale ale Marinei SUA – contraamiralul Prueher – care afirma, în anul 1995, că „pentru zona de sud-est a Europei, SUA acordă o atenţie deosebită Turciei şi României. Turciei, pentru că deţine cheile intrării din Mediterana în Marea Neagră, şi României, pentru că le deţine pe cele ale intrării din Marea Neagră în Europa”.

Recent, unele documente elaborate de către Congresul american şi apărute la finele anului 2022 (Black Sea Security Act) arătau că, pentru evitarea restricţiilor stabilite prin Convenţia de la Montreux, din 1936, privind pătrunderea navelor militare în Marea Neagră, SUA ar fi interesate de amenajarea unui port militar în zona Deltei Dunării (probabil, Sulina?) în care să fie bazate câteva nave de dimensiuni mici şi mijlocii capabile a face faţă pericolului naval rusesc. Fie că este o intoxicare mediatică sau nu, o asemenea probabilitate ar trebui luată în calcul!

Dar să analizăm, cronologic, faptele din ultima perioadă care au „inflamat”, cum afirma recent preşedintele ţării, opinia publică:

Până la lărgirea şi adâncirea canalului Bâstroye, din perioada 2004-2006, lăţimea acestui braţ secundar al Chiliei nu depăşea 85-90 metri (având uneori chiar dimensiuni de 40-50 metri), iar adâncimile lui variau între 1,3 şi 2,5 metri. Cu alte cuvinte canalul nu permitea decât deplasarea bărcilor şi a şalupelor având un pescaj de sub un metru.

Pe durata lucrărilor din 2004-2006, în contradicţie cu convenţiile internaţionale de mediu şi cu protestele României, Ucraina angajează firme germane care, prin dragaj, reuşesc să lărgească şi să adâncească mica scurgere de ape numită Bâstroye, de numai 10 km lungime, pentru a realiza o legătură mai scurtă dintre braţul Chilia şi Marea Neagră şi a o face accesibilă navigaţiei maritime. Pe toată perioada discuţiilor şi protestelor internaţionale lucrările au continuat, astfel că de-abia către sfârşitul anului 2006, în urma presiunilor comunităţii internaţionale, lucrările au fost oprite. Între timp, canalul a fost adâncit la minimum 3,9 metri ceea ce a dus la scăderea sesizabilă a debitului de apă pe celelalte două braţe ale Gurilor Dunării (Sulina şi Sfântu Gheorghe).

Pentru evitarea colmatării apelor deversate de către Bâstroye la contactul cu apa mării, prin crearea a ceea ce îndeobşte se cunoaşte a fi „bara canalului” cauzată de depunerile fluviale sub efectul valurilor maritime, în studiul de proiect, societăţile germane care au conceput realizarea lui au propus şi construirea unor diguri la vărsarea în mare a canalului, asemănătoare celor executate de România pe canalul Sulina.

În aceeaşi perioadă (2004-2006), Ucraina a purtat consultări diplomatice cu unele state europene riverane Dunării (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia) în scopul identificării dorinţelor acestora de a-şi cumpăra sau închiria spaţii pe malul ucrainean al Dunării, unde să-şi dezvolte capacităţi portuare de transbordare, pe navele fluviale, a mărfurilor aduse pe calea mării. Se pare că asemenea propuneri au fost bine primite!!!

În urma agitaţiei şi criticilor organismelor internaţionale, lucrările de adâncire a noului traseu dorit de către Ucraina au fost oprite în cursul anului 2006.

La data de 09 februarie 2022 (deci cu 13 zile înainte de izbucnirea războiului ruso-ucrainean!) Consiliul de Miniştri de la Kiev comunică Lista cu principalele ape interioare ale Ucrainei unde este permisă navigaţia, precum şi pescajul maxim admis. Contrar evidenţei geografice, braţul Chilia, care formează frontieră cu România, este inclus în categoria apelor interioare ale statului ucrainean (la fel ca şi Niprul sau Bugul)! Documentul arată că pe această cale navală, precum şi pe canalul Bâstroye (lărgit la minimum 120 metri şi adâncit la 3,9 metri încă din anii 2004-2005) se permite navigaţia navelor maritime având un pescaj de maximum 7,5 metri. Cu alte cuvinte, în ciuda prevederilor convenţiilor internaţionale de mediu la care şi România şi Ucraina sunt parte, se dă startul lucrărilor de adâncire a canalului Bâstroye şi a braţului Chilia la minimum 8,5 metri. Aceste lucrări presupun mărirea considerabilă a debitului braţului Chilia în detrimentul celorlalte două braţe dunărene, Sulina şi Sfântu Gheorghe, şi, în consecinţă, interzicerea navigaţiei maritime pe braţul Sulina. Scăderea volumului de apă din aceste guri de vărsare ale Dunării va duce la secarea canalelor secundare din Deltă şi, automat, la modificarea drastică a echilibrului biologic din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, zonă acvatică aflată sub patrimoniul UNESCO.

Pe 16 februarie 2022, Căpitănia portului Izmail emite un document prin care se comunică tuturor armatorilor că navigaţia dintre Marea Neagră şi portul Izmail se permite navelor maritime având un pescaj de cel mult 7,5 metri. Aceasta, chiar în ciuda faptului că la acea dată încă nu începuseră lucrările de adâncire a traseului respectiv. Documentul, în schimb, dădea startul pregătirii lucrărilor de dragaj pentru adâncirea căii navigabile.

Trei zile mai târziu, pe data de 19 februarie 2022, Ministerul Infrastructurii din Ucraina a recunoscut faptul că adâncimile minime de pe canalul Bâstroye vor fi mărite, prin dragaj, de la 3,9 metri la 6,5 metri. Intenţia vecinului nostru, care la doar cinci zile urma să intre în război cu Rusia, era ca pe baza simpatiei şi sprijinului statelor democratice ale Europei şi Americii, generat de opoziţia faţă de tendinţele hegemonice ale Rusiei, să ignore convenţiile internaţionale referitoare la mediu şi să deschidă un culoar de navigaţie maritimă pe braţul Chilia şi canalul Bâstroye. În felul acesta, Ucraina ar evita utilizarea braţului Sulina şi ar economisi taxa de pilotaj (până în 400 $ pentru o navă, plus 1,59 $ per tona de marfă transportată). În plus, prin adâncirea traseului specificat, s-ar lega cele patru porturi ucrainene de la Dunăre (Reni, Izmail, Chilia şi Vâlcov) de Marea Neagră printr-o cale navigabilă mai uşor accesibilă (ca lărgime şi adâncime) decât canalul Sulina, ceea ce ar permite trecerea unor nave cu o capacitate de transport mai mare decât cea posibilă pe braţul Sulina (probabil, până la 80.000 tone dw.). La aceasta se adaugă şi facilitatea obţinută prin scurtarea navigaţiei pe porţiuni înguste, de la 63 km, cât este lungimea braţului Sulina, la 10 km, lungimea canalului Bâstroye.

Contrar regulilor stabilite prin convenţiile internaţionale la care este parte sem-natară, în luna iulie 2022, fără să înştiinţeze Comisia Dunării (cu sediul la Budapesta) şi România, ţară aflată în graniţă comună pe braţul Chilia, Ucraina declanşează o serie de alte lucrări de adâncire a canalului Brâstoye şi a unor puncte cheie de pe Chilia ale căror adâncimi erau mai mici de 9 metri. Scopul acestor lucrări era acela de a realiza un nou traiect de navigaţie maritimă dinspre Marea Neagră spre porturile dunărene, evitând în acest mod utilizarea canalului Sulina, singurul traseu recunoscut de către comunitatea internaţională, prin Convenţia de la Belgrad, din 1948.

Profitând de tumultul internaţional generat de războiul ruso-ucrainean dez-lănţuit la 24 februarie 2022 şi de simpatia ţărilor democratice arătată statului agresat, conducerea statului ucrainean a considerat că lucrările de amenajare a noului traseu dunărean vor trece neobservate, sau că, până când celelalte state se vor dezmetici, răul va fi finalizat, nemaiputându-se acţiona pentru remedierea lui.

Schiţa nr. 3. Punctele critice de pe frontiera fluvială comună româno-ucraineană
ale căror adâncimi vor fi dragate la peste 9 metri

Totuşi, către toamna anului 2022, Ucraina solicită Uniunii Europene includerea traseului Bâstroye – Chilia în reţeaua europeană de transport fluvial (TEN-T), neţinând seama că Uniunea Europeană nu are vreo competenţă în aprobarea acestei solicitări. Cererea trebuia făcută, înainte de începerea oricăror lucrări, Comisiei Dunării, structură cu atribuţii în domeniu, şi României, ca stat afectat de viitoarele eventuale consecinţe ale adâncirii celor două braţe.

După unele informaţii încă neconfirmate în presa internaţională, pe braţul Chilia, Ucraina ar pregăti câteva zone portuare pe care le-ar închiria celor cinci state dunărene (Serbia, Ungaria, Slovacia, Austria şi Germania), care să utilizeze aceste facilităţi în aducerea mărfurilor din sudul şi estul Asiei spre centru Europei. Aşa se explică şi adâncirea prin dragaj a unei porţiuni din braţul Solomonov, aflat la egală distanţă dintre porturile Chilia Nouă şi Vâlcov. Se pare că două dintre statele enumerate anterior şi-au şi exprimat deja intenţia de închiriere / cumpărare a locaţiilor respective. Prin această manevră Ucraina ar oculta poziţia strategică a României care, prin portul Constanţa, ar putea deveni punctul nodal de intrare a transporturilor maritime sosite din Asia către inima Europei. Iată, un alt mod de faultare a intereselor economice ale României de către Ucraina!

Deci, Ucraina ignoră total România deşi beneficiază de suportul generos al ţării noastre în limitarea urmărilor conflictului cu Rusia!

Ca unul care am participat, timp de peste şapte ani, la negocierile cu ucrainenii privind delimitarea maritimă în Marea Neagră şi, apoi, încă patru ani la procesul de la Haga, comportamentul ucrainean nu mă miră! În toată acea perioadă, conduita lor a fost una care voia să exprime superioritatea slavă asupra unei ţări de mâna a treia, tratându-şi omologii români cu aroganţă şi infatuare. Cred că acest comportament de sorginte imperială a fost moştenit de pe vremea ţaristă şi a Uniunii Sovietice, ei necunoscând alte metode de a convinge opozantul decât aceea de „a bate cu pumnul în masă”.

Revenind la tema zilei, se pare că o bună bucată de vreme autorităţile cele mai înalte ale României au rămas pasive la pericolul privind modificarea biodiversităţii Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării generat de scăderea debitului de apă pe celelalte două braţe ale fluviului. Doar după ce presa din România a aflat despre lucrările de adâncire a traseului Chilia – Bâstroye şi reducerea debitului din restul Deltei şi auto-rităţile române au început să se agite.

Actualmente, draga ucraineană prin aspiraţie şi refulare „INGULSKY” şi cea germană, aflată sub pavilion de complezenţă tanzanian, „HEGEMANN – IV” (iar Ger-mania?), continuă lucrările de adâncire a canalului Bâstroye şi a unor puncte cu adâncimi reduse de pe braţul Chilia. Astfel, după nouăsprezece ani de relativă pauză, sub oblăduirea sprijinului oferit de comunitatea internaţională cauzat de agresiunea Rusiei asupra estului Ucrainei, aceasta a reluat acţiunea ilegală de deschidere a navi-gaţiei maritime pe braţul dunărean Chilia. Şi toate acestea contrar deciziilor anterioare prin care statele Europei decideau că singura cale de legătură navală dintre fluviu şi Marea Neagră este braţul Sulina, România având responsabilitatea menţinerii unei adâncimi (minim 24 picioare engleze) astfel încât să permită navigaţia maritimă pentru nave cu un pescaj de cel mult 7 metri, pe toată lungimea traseului.

CONCLUZII

1. Realizarea unui nou traseu de transport maritim din Marea Neagră spre Dunăre şi, prin intermediul acesteia, către centrul Europei, care să anuleze / şunteze supremaţia României în domeniu, prin canalului Sulina, a fost o constantă a politicii imperiale ruse, imperiale sovietice şi, mai nou, a celei „democratice ucrainene”. Motivaţia principală o reprezintă avantajele economice care rezultă din încasarea taxelor de pilotaj şi de transport marfă spre toate porturile du-nărene, precum şi din eventuala închiriere / vindere a unor platforme portuare către ţări din centrul Europei.
2. Deşi aportul Ucrainei la volumul de apă ce se revarsă în Delta Dunării este aproape egal cu zero, teritoriul ucrainean din zona Bugeacului nefiind străbătut de niciun râu sau pârâu semnificativ, acest stat beneficiază de braţul dunărean cu cel mai mare debit de apă. Cu toate acestea, Ucraina lucrează asiduu la „furtul de apă” de pe braţele româneşti ale Deltei Dunării cu evidentul scop de a transfera navigaţia maritimă prin teritoriul său.
3. Prin adâncirea întregului traseu Chilia – Bâstroye la cote de 8,5-9 metri, debitul preluat de către braţul Chilia din cel al Dunării va creşte de la 60% (cât este în prezent) la 72-75%, concomitent cu scăderea debitului braţului Tulcea de la 40% la 28-25%. Ca urmare, şi debitele braţelor Sfântu Gheorghe şi Sulina, ce se ramifică din braţul Tulcea la mila marină 34, vor fi diminuate drastic. Astfel, volumul de apă al braţului Sfântu Gheorghe va scădea de la 22% la 17% şi cel al braţului Sulina de la 18% la 11%. În aceste condiţii, navigaţia maritimă pe braţul Sulina, unicul prevăzut în Convenţia de la Belgrad ca rută de legătură între Dunăre şi Marea Neagră, va deveni imposibilă.
4. Adâncirea canalului Bâstroye la cote de peste 8 metri nu va duce, automat, la diminuarea debitului de apă de pe braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe, întrucât pe braţul Chilia există o seamă de zone în care adâncimile fluviului, fiind mai reduse, nu permit scurgerea cu rapiditate a apelor. Acestă diminuare a volumului de apă şi, în consecinţă, a adâncimilor de pe celelalte două braţe ale Deltei va deveni evidentă doar după adâncirea şi a celorlalte 8-9 puncte de pe braţul Chilia ce vor trebui dragate, de la 5-6 metri la minimum 8,5 metri.
5. Acţiunile Ucrainei de deschidere a unei noi căi navigabile către centrul Europei vor avea sprijinul mai multor state europene, dintre care amintim doar pe cele riverane Dunării: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia. Acestea vor dori ca prin închiriere sau cumpărare să-şi amenajeze porturi pe malul ucrainean în scopul formării unor flote maritime proprii, Ungaria având, deja, nave sub pavilionul său. Rusia, membră a Comisiei Dunării, dar fără acces direct la fluviu, va fi, cu siguranţă, împotriva unor asemenea lucrări.
6. După obţinerea unui acord de principiu al Comisiei Europene, Ucraina va solicita Comisiei Dunării includerea noului traseu de navigaţie maritimă Bâstroye – Chilia în cadrul reţelei de transport fluvial european Rhin – Main – Dunăre. Cu sprijinul statelor interesate în deschiderea de facilităţi portuare pe braţul Chilia, Ucraina va dobândi acest acord şi din acel moment navigaţia pe braţul Sulina poate fi dată uitării.
7. Dacă România şi comunitatea internaţională nu vor putea determina Ucraina să renunţe la adâncirea canalului Bâstroye şi a braţului Chilia, următorul pas pe care îl vor face ucrainenii va fi construirea de diguri, asemănătoare celor de la braţul Sulina, care vor înainta în mare cam 5-6 km. Rolul acestor diguri este acela de a face ca depunerile aluvionare de la „bara Bâstroye” să fie cât mai reduse şi cât mai la largul mării.
8. Modificarea procentul cantităţii de apă dintre cele trei braţe ale Dunării va fi în defavoarea celor ce tranzitează teritoriul românesc. Astfel, scăderea debitului de pe braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe va duce la colmatarea accentuată a braţelor secundare (Dunavăţ, Dranov, Litcov, Caraorman, etc.) ce pleacă spre complexul lagunar Razim – Sinoe şi a celorlalte lacuri ale Deltei, determinând modificarea îngrijorătoare a compoziţiei apei şi a biodiversităţii din zonă. Decolmatarea acestora va necesita cheltuieli, eforturi şi mijloace suplimentare, pe care România şi le va putea permite cu dificultate.
9. Părerile unor cetăţeni care trăiesc în localităţi de pe braţul Chilia, chestionaţi de presa românească, referitoare la scăderea nivelului apelor după adâncirea canalului Bâstroye sunt total irelevante. Aceasta, întrucât cotele acestui braţ nu se vor diminua, indiferent de volumul de lucrări necesare adâncirii întregului braţ. Ceea ce se diminuează este debitul braţelor Tulcea, Sulina şi Sfântu Gheorghe, ale căror ape vor fi atrase către braţul Chilia, prin adâncirea patului de scurgere. O concluzie corectă a scăderii cotelor apelor de pe aceste braţe poate fi evidenţiată doar de măsurarea nivelului apei, sau a debitului fluviului, în localităţile Partizani, Maliuc şi Crişan, de pe braţul Sulina, sau din Mahmudia, Murighiol şi Dunavăţ, de pe braţul Sfântu Gheorghe.
10. Cantitatea de peşte existenţă pe braţele româneşti ale Deltei, precum şi din lacurile alimentate cu ape din aceste braţe, se va diminua considerabil, ducând şi la reducerea numărului păsărilor acvatice specifice zonei. Migraţia sturionilor către locurile de depunere a icrelor va fi şi mai evidentă în favoarea braţului Chilia şi a braţelor sale secundare şi, deci, a pescarilor din localităţile ucrainene.
11. Navigaţia maritimă pe braţul Sulina se va diminua continuu, navele şi armatorii lor preferând noua rută Bâstroye – Chilia (mai lesnicioasă şi mai ieftină!), până la dispariţia totală. În aceste condiţii, România nu-şi va mai putea îndeplini sarcina trasată prin prevederile Convenţiei de la Belgrad de a menţine o adâncime de minim 24 picioare (7,31 metri) pe întregul traseu de care răspunde, iar, în timp, oraşul Sulina se va transforma într-un sat pescăresc, populaţia nemaiavând vreo motivaţie de a-şi continua existenţa în acea zonă.
12. Întreaga populaţie a Deltei (aproximativ, 13.500 de oameni) va avea de suferit din cauza schimbărilor morfologice şi mai ales a reducerii cantităţilor de peşte, preferând să emigreze către alte plaiuri.

Schiţa nr. 4. Acţiuni ce vor trebui întreprinse de către România (săparea canalului Tulcea Nord şi lărgirea cotului de la Pătlăgeanca) pentru menţinerea debitului normal al braţului Tulcea şi a navigabilităţii pe braţul Sulina

13. Apariţia unei asemenea catastrofe ecologice nu poate fi evitată decât prin oprirea adâncirii traseului dorit de Ucraina! Adică, atât a canalului Bâstroye, cât şi a braţului Chilia! Dacă acest lucru va fi imposibil, pentru readucerea volumului de apă spre braţele româneşti şi menţinerea navigabilităţii braţului Sulina este necesară realizarea unui canal, lat de 180-200 metri şi adânc de minimum 8,5 metri, la aproximativ 8 km după ce braţul Tulcea se desprinde din Dunăre. Cu o lungime de aproximativ 3 km, noul canal va scurt-circuita cotul Dunării de la Tulcea, va mări debitul celor două braţe, Sulina şi Sfîntu Gheorghe, la cote apropiate de cele avute anterior şi va scurta distanţa de navigaţie dintre Marea Neagră şi Galaţi cu aproape 7 km. De asemenea, se impune şi lărgirea cu 20-30 metri a intrării pe braţul Tulcea, în dreptul localităţii Pătlăgeanca. În acest fel se va putea menţine navigabilitatea pe braţul Sulina, conform Convenţiei de la Belgrad. Un studiu, în acest sens, a fost realizat de România prin anii 1970-1980, dar canalul nu a fost construit întrucât atunci nu exista presiunea reducerii volumului de apă din sectorul românesc al Deltei Dunării.

Canalul va trebui realizat exact în aceleaşi condiţii în care au lucrat şi ucrainenii: adică fără acordul statului vecin, dar cu înştiinţarea Comisiei Dunării! Argumentul României va fi acela stabilit de către prevederile Convenţiei de la Belgrad şi anume menţinerea adâncimii minime de 24 picioare pe tot traseul braţelor Tulcea şi Sulina!

[1] Eugen Laurian: Sub lupa destinului, pp. 271-273; Editura Militară, 2019.