general de brigadă (r) Vitalie MARINUŢA^

Abstract. Since Russian Federation invaded Ukraine on 24 February 2022, Republic of Moldova has initiated a process of development of a new National Security Strategy, revision of other strategic documents and reform of the Armed Forces. To be successful, current officials should rely not only on theoretical postulates and best practices of the Western democracies, but also national experience of developing and implementing such reforms. Assuring strong and lasting political financial support, and rigorous civilian-democratic control of the security and defense sector should be main priorities of the process. Representatives of the civil society, specialized in the field of security and defense, including officers from reserve component, human rights defenders, promoting justice reform and the fight against corruption must be integrated into the system of civil-democratic control over the Armed Forces alongside those of the Legislature, the Executive and the Judiciary.

Conceptele moderne de securitate naţională au apărut în secolul al XVII-lea, în timpul Războiului de Treizeci de Ani din Europa şi al Războiului Civil din Anglia. În 1648, Pacea de la Westfalia a stabilit ideea că statul-naţiune deţinea controlul suveran nu numai asupra afacerilor interne, cum ar fi religia, ci şi asupra securităţii externe.

În 1990, preşedintele american George Herbert Bush declara în termeni clasici wilsonieni „o nouă ordine mondială… poate apărea: o nouă eră – mai liberă de ameninţarea terorii, mai puternică în căutarea dreptăţii şi mai sigură în căutarea păcii. O eră în care naţiunile lumii, Estul şi Vestul, Nordul şi Sudul, pot prospera şi trăi în armonie. O sută de generaţii au căutat această cale evazivă spre pace, în timp ce o mie de războaie au făcut ravagii pe tot parcursul activităţii umane. Astăzi, această lume nouă se luptă să se nască, o lume cu totul diferită de cea pe care am cunoscut-o. O lume în care domnia legii înlocuieşte domnia junglei. O lume în care naţiunile recunosc responsabilitatea comună pentru libertate şi dreptate. O lume în care cei puternici respectă drepturile celor slabi”¹. În acea perioadă, existau premise care sugerau că predicţiile preşedintelui Bush au fost corecte: sfârşitul Războiului Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice a dat startul unei noi ere a relaţiilor interna-ţionale şi promitea dezvoltarea unui mediu de securitate globală mai sigur. Samuel P. Huntington a presupus chiar, că victoria convingerilor liberale va progresa spre „sfârşitul istoriei”.²

Evenimentele din 11 septembrie 2001 din SUA au demonstrat că structurile teroriste organizate pot fi o ameninţare existenţială la adresa securităţii naţionale a oricărui stat. Această situaţie sugerează că, în sec. XXI, ameninţările au devenit mai complexe, cu un caracter multidimensional, asimetric, iar prevenirea sau neu-tralizarea acestora necesită crearea unor mecanisme adecvate şi elaborarea de modalităţi corespunzătoare, dintre care una ar putea fi utilizarea forţei în afara hotarelor naţionale în scopuri preventive. În acest context, eficacitatea îndeplinirii sarcinilor de garantare a securităţii militare depinde de revizuirea percepţiei ame-ninţărilor recente. Acţiunile respective (inclusiv implicarea potenţialului structurilor analitice neguvernamentale) trebuie să devină o etapă preliminară, în urma căreia eforturile se vor concentra asupra monitorizării continue şi analizei complexe a proceselor distructive, prognozării tendinţelor acestora, creării mecanismelor de neutralizare şi contraatac.

Provocările militare şi non-militare survenite la răscrucea de milenii erau: ameninţările economice (cauzate de situaţia economică complexă), consecinţele confruntărilor militare (de exemplu, perturbarea sociopolitică regională în timpul operaţiilor NATO din Kosovo), utilizarea de dependenţă economică drept instrument eficient pentru asigurarea obiectivelor de politică externă (în special, prin refuzul de a furniza resurse energetice, scumpirea bruscă a acestora); răspândirea tehnologiilor cu dublă utilizare (în cazul dat, a armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor de furnizare a acestora ca urmare a extinderii „clubului” de state nucleare), aceasta pe fundalul eforturilor internaţionale de neproliferare a tehnologiilor de acest gen; numărul insuficient de specialişti competenţi în structurile puterii executive şi legislative (politicieni, funcţionari de stat care împiedică buna guvernare şi astfel creează premise pentru acţiuni corupţioniste); corupţia, care devine un adevărat pericol pentru democraţie şi dezvoltare a economiei de piaţă; neprotejarea frontierei de stat, fapt ce nu prezintă un obstacol pentru migrarea ilegală şi contrabandă (dar prezintă o ameninţare pentru relaţiile de bună vecinătate); crima organizată (care are tendinţa de a se extinde în una cu caracter internaţional); conflictele interetnice (deseori provocate de dispute religioase), precum şi decalajul de dezvoltare economică în cadrul societăţilor mici în care convieţuiesc diverse grupuri religioase şi etnice, fapt ce provoacă conflicte armate şi manifestările separatismului; războaiele infor-maţionale, menite să defecteze sistemele computerizate, să cauzeze pierderi semni-ficative statelor (de exemplu, penetrarea sistemelor de control ale centralelor nucleare, perturbarea controlului traficului aerian) şi cetăţenilor (criminalitatea în sectorul bancar etc.).³ Pentru a contracara aceste provocări statele europene şi NATO puteau să aloce resurse militare relativ mici, concentrând atenţia sa mai mult pe implicarea diplomatică, economică sau poliţienească.

Conform studiului unui grup de cercetători în domeniul conflictelor condus de către Thomas S. Szayana, se pare că George Bush a avut dreptate. În ultimele decenii conflictele interstatale şi intra statale de proporţii au fost în scădere. În timp ce multe grupuri din lume continuă să fie dispuse să recurgă la mijloace violente pentru a-şi atinge scopurile, numărul de conflicte armate care au rezultat din aceste tensiuni a scăzut. Cel puţin în ceea ce priveşte numărul deceselor cauzate de conflictele armate, planeta noastră era un loc mai sigur decât a fost câteva decenii în urmă. Acest trend s-a menţinut până în 2014, când provocările în materie de Securitate au crescut, sporind potenţialul apariţiei conflictelor armate interstatale – un potenţial care pare confirmat de conflictele din Irak, Siria, Afganistan, Ucraina, Yemen, Libia şi în alte părţi.

Apariţia necesităţii urgente de a revedea şi a introduce anumite amendamente în mecanismele de asigurare a securităţii, cauzată de dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi tehnologiei, pe de o parte, şi de intensificarea semnificativă a contradicţiilor pro-vocate de diferenţele de dezvoltare economică, pe de altă parte, determină caracterul non-militar al ameninţărilor la adresa securităţii naţionale a statelor Europei⁴, iar evoluţia evenimentelor după anexarea ilegală a Crimeei în 2014 şi invazia Ucrainei de către Federaţia Rusă din 24 februarie 2022, care a declanşat un război devastator la scală largă în Europa – caracterul ameninţărilor militare.

Invazia din 24 februarie 2022 a Ucrainei demonstrează că Huntington greşea şi „sfârşitul istoriei” nu este aproape acum şi nici la începutul anilor ’90 ai secolului trecut nu era aproape, iar unele state, ca Federaţia Rusă, aşa şi nu au renunţat la aspiraţiile lor imperiale. Odată cu declanşarea războiului din Ucraina, se pare că perioada de linişte şi pace, survenită după destrămarea în 1991 a Uniunii Sovietice şi a Pactului de la Varşovia s-a încheiat şi în viitorul apropiat nu se va mai vorbi despre diminuarea forţelor armate, iar cheltuielile pentru dotarea şi modernizarea trupelor vor trebui să fie majorate considerabil.

Cheltuielile pentru asigurarea securităţii naţionale sunt vitale. Însă, aceste cheltuieli sunt doar un articol prioritar din multe alte priorităţi. Ţările europene se confruntă şi cu alte provocări majore în ceea ce priveşte cheltuielile banului public: necesitatea investiţiilor în redresarea economiilor în urma impactului Pandemiei; creşterea costurilor energiei ca urmare a sancţiunilor impuse asupra exporturilor de gaze şi petrol din Rusia; susţinerea îndelungată a Ucrainei în războiul împotriva Rusiei, fiindcă confruntaţia probabil va dura încă mulţi ani; combaterea efectelor încălzirii globale şi dezvoltarea surselor alternative de energie; ş.a. În aceste condiţii caracterul relaţiilor dintre civili şi militari şi modul controlului civil-democratic asupra Forţelor Armate de asemenea vor suferi schimbări radicale şi vor trebui să fie adaptate la necesităţile situaţiei.

Schimbarea paradigmei de securitate în Europa la finele secolului XX şi începutul secolului XXI marcată prin războiul de independenţă din primăvara-vara anului 1992 şi îngheţarea acestui conflict, extinderea NATO şi a UE din anii 2004 şi 2007 spre Estul continentului european, extinderea globală a terorismului, criza refugiaţilor din Uniunea Europeană acutizată în 2015, războiul din Ucraina izbucnit în 2014 cu faza activă declanşată de către Federaţia Rusă la 24 februarie 2022 a influenţat permanent politica Republicii Moldova în domeniul securităţii naţionale, inclusiv dezvoltarea sistemului naţional de apărare. Se consideră că obiectivul esenţial al politicii de securitate şi al activităţii instituţiilor din sectorul vizat nu constă în oferirea unui sentiment abstract de securitate, ci în crearea şi menţinerea unor condiţii favorabile pentru aceasta. Din acest motiv, asigurarea securităţii naţionale este scopul central urmărit de orice stat atât în realizarea politicii interne, cât şi a celei externe.

După sfârşitul Războiului Rece, a perioadei de confruntări globale, schimbări semnificative pe harta geopolitică a lumii şi în ierarhia actorilor internaţionali, regrupări ale anumitor state în uniuni şi alianţe, ne confruntăm cu problema ineficienţei pârghiilor disponibile pentru neutralizarea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale.

Mediul de securitate regional actual este destul de provocator, ceea ce influenţează dezvoltarea relaţiilor civil-militare şi modul în care derulează controlul civil-democratic asupra Forţelor Armate. Mulţi dintre factorii care au influenţat în trecut relaţiile dintre civili şi militari în ultimii ani au fost supuşi unor tensiuni şi revizuiri. Din punct de vedere geopolitic, după anexarea nelegală în 2014 a Crimeei şi invazia de către Rusia din februarie 2022 a Ucrainei, majoritatea ţărilor demo-cratice, în special cele europene trebuie să-şi pregătească forţele lor armate pentru eventuale confruntări mai violente şi de proporţii mai mari în apropierea teritoriilor lor sau chiar în aceste teritorii. În acest context, mai multe state europene au revizuit abordarea lor faţă de apărare, faţă de pregătirea cetăţenilor lor de a reacţiona în situaţii de criză, inclusiv, au introdus şi instruiri militare pentru populaţia tânără. Spre exemplu statele baltice deja de ceva ani acordă civililor posibilitatea de a studia cum să se comporte în caz de criză, iar Polonia recent a introdus lecţii de pregătire militară în clasele superioare de liceu.

Din punct de vedere social, pandemia, criza economică globală din ultimii ani şi războiul din Ucraina pun presiuni enorme asupra indivizilor, familiei şi societăţilor şi practic perturbează tiparele sociale stabilite. Din punct de vedere politic, societăţile au devenit mult mai divizate şi polarizate politic, ceea ce influenţează în mare măsură şi preferinţele electorale ale profesioniştilor militari.

În orice societate democratică controlul civil democratic al instituţiilor de forţă, dar în special al Forţelor Armate, face parte din fundamentul de bază pe care se construieşte această societate. În viitor factorii ce influenţează direct şi indirect relaţiile dintre civili şi militari şi calitatea controlului civil-democratic asupra Forţelor Armate ar putea să se înrăutăţească şi să afecteze negativ dezvoltarea democratică şi securitatea naţională, în special a ţărilor cu o democraţie fragilă. În aşa situaţie este util de a examina principiile de bază ale dezvoltării relaţiilor dintre liderii civili şi militari în trecut şi bunele practici care au fost folosite în stabilirea controlului civil-democratic până acum.

În cazul Republicii Moldova, unde controlul civil-democratic asupra Forţelor Armate este încă foarte fragil şi influenţat de către practicile din trecutul sovietic al societăţii şi liderilor săi civili şi militari, pentru a spori securitatea naţională, este deosebit de importantă analiza acţiunilor anterioare şi antrenarea entităţilor asociative din cadrul societăţii civile în procesul de dezvoltare şi implementare a acestui control. Reprezentanţii societăţii civile, specializaţi în domeniul securităţii şi apărării, inclusiv asociaţiile cadrelor militare în rezervă şi retragere, apărătorilor drepturilor omului, ce promovează reforma justiţiei şi lupta cu corupţia, trebuie să fie integraţi în sistemul de control civil-democratic asupra Forţelor Armate alături de cei ai Legislativului, Executivului şi Judecătoriei.

În ultimele decenii, liderii civili din majoritatea ţărilor europene, în special din noile democraţii, s-au confruntat cu problema gestionării eficiente a eforturilor agenţiilor de securitate şi intelligence civile şi a structurilor de apărare militare în contextul ameninţărilor tot mai frecvente ale atacurilor teroriste şi cibernetice. Însă niciun stat european nu a avut necesitatea de a-şi testa apărarea, inclusiv modul de comandă şi control, asigurarea logistică şi dotarea tehnică-militară pentru un război convenţional pe teritoriul naţional. În acest context, statele europene după invazia Federaţiei Ruse asupra Ucrainei la 22 februarie 2022 deja studiază minuţios acţiunile Ucrainei în acest război şi în baza lecţiilor învăţate îşi adaptează modul de construcţie a apărării naţionale şi relaţiile dintre civili şi militari în acest proces.

Folosirea unei metode sistemice în determinarea căilor de formare a modelului eficient de control civil-democratic al sferei militare va permite delimitarea măsurilor care vizează promovarea unei abordări echilibrate a relaţiilor civil-militare, fapt ce va permite, la rândul său, asigurarea eficientă a securităţii naţionale şi, cel mai important, crearea unor mecanisme eficace de protecţie a cetăţenilor şi teritoriului statului în condiţiile riscurilor şi ameninţărilor actuale şi a transformărilor continue prin care trece Republica Moldova.

În procesul de reformare actuală a sistemului naţional de securitate şi apărare, Republica Moldova de asemenea va trebui să acorde o atenţie deosebită nu doar postulatelor teoretice şi bunelor practici din experienţa trecută a ţărilor occidentale, dar şi studierii modului în care ea însăşi a construit pe parcursul anilor de indepen-denţă relaţiile dintre civili şi militari, a organizat controlul civil democratic al structurilor sale de securitate şi apărare şi care a fost în general atitudinea clasei politice şi a societăţii faţă de sistemul naţional de apărare şi Forţele sale Armate. Experienţa dată trebuie să fie studiată minuţios şi să stea la baza nu doar a elaborării documentelor strategice şi a planurilor de dezvoltare, dar şi a modului de construcţie şi finanţare a domeniului.

INSTITUŢIONALIZAREA CONTROLULUI CIVIL DEMOCRATIC
AL FORŢELOR ARMATE CA FORMĂ A ASIGURĂRII SECURITĂŢII NAŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA

La începutul anilor 1990, situaţia incertă din armata sovietică a generat conceptul promovării de către Republica Moldova a unei politici militare proprii, idee condiţionată de faptul că militarii moldoveni din armata sovietică abandonau unităţile militare. Toate acestea aveau loc în contextul conflictelor militare proli-ferate pe teritoriul Uniunii Sovietice şi transgresărilor repetate ale regulamentelor interne, tensiunilor interetnice, intensificării relaţiilor extra-regulamentare („dedov-şcina”), acutizării problemei rasiale⁵. În aceste condiţii, se cerea constituirea unei instituţii de forţă care ar garanta independenţa vieţii cetăţenilor: „Feciorii Moldovei nu mai doresc să apere teritorii străine, să vorbească o limbă străină, să se pătrundă de patriotism şi internaţionalism fals, băgat cu forţa în creier, ei vor să stea de veghe la hotarele ţării Moldovei, să-şi apere pământul străbunilor”⁶. Din acest motiv era necesară organizarea unei instituţii militare capabile să corespundă cerinţelor com-plexe ale apărării, configurată şi din conjunctura politică internaţională. Generalul Ion Costaş, primul ministru al apărării Republicii Moldova, în lucrarea „Дни затмения: хроника необъявленной войны” menţionează că la acel moment nu era necesară formarea unui organism militar, deoarece nu existau premise reale⁷.

În comparaţie cu alte republici unionale, care aveau pe teritoriul lor formaţiuni militare apte de luptă, ulterior transformate în forţe armate naţionale, Republica Moldova avea sub jurisdicţia sa unităţi militare ale căror cadre de ofiţeri şi plutonieri, în mare parte, au refuzat să depună jurământ de credinţă noului stat. Aceasta a dus la faptul că unităţile militare trecute sub jurisdicţia republicii au fost inapte din punct de vedere al capacităţii de luptă, destinaţiei, efectivului, structurii, spaţiului de dislocare. Armata Naţională a început să se formeze pe o temelie nouă, utilizând doar baza tehnico-militară a fostelor unităţi militare⁸.

Totodată, escaladarea conflictului de pe Nistru, nerespectarea legislaţiei in-ternaţionale şi a acordurilor bilaterale au tensionat şi mai mult securitatea naţională a Republicii Moldova, iar formarea, consolidarea şi modernizarea Armatei Naţionale a Republicii Moldova au constituit un element incert al noului stat⁹.

Pe parcursul anilor, formele de asigurare a securităţii naţionale a Republicii Moldova au fost incluse într-o serie de acte normative şi legislative, care sunt deja absolute şi ar fi trebuit să fie revizuite imediat după declanşarea războiului din Ucraina în februarie 2022, iar unele chiar după anexarea Crimeei în 2014. De exemplu, la începutul anului 2023 în Republica Moldova era încă valabilă Strategia Securităţii Naţionale din iulie 2011, aprobată pe timp de pace, când contextul de securitate regional era cu totul altul şi nu includea pericolul de a fi cotropiţi de Federaţia Rusă, iar Strategia de apărare şi strategia militară, ambele aprobate în 2018, au la bază viziunile unui document neaprobat de către Parlamentul Republicii Moldova.

Până la acest moment în Republica Moldova nu există un document aparte, care ar stabili modul de exercitare a controlului civil-democratic asupra structurilor din sectorul de securitate naţională în general şi Forţelor Armate în particular. Însă, există mai multe acte şi documente juridice, în care se regăsesc diverse prevederi, care ne dau posibilitatea să analizăm abordarea generală a subiectului. Cele mai importante documente în acest context în mod cronologic sunt:

• Constituţia Republicii Moldova (1994)

• Concepţia Securităţii Naţionale (1995)

• Doctrina militară (1995)

• Legea securităţii statului (1995)

• Legea privind organele securităţii statului (1995)

• Concepţia reformei militare (2002)

• Legea cu privire la apărarea naţională (2003)

• Strategia Securităţii Naţionale (2011)

• Proiectul Strategiei Securităţii Naţionale (2016)

• Strategia naţională de apărare şi Planul de acţiuni privind implementarea Strategiei naţionale de apărare pentru anii 2018-2022 (2018)

• Strategia Militară şi Planul de acţiuni pentru implementarea acesteia pentru anii 2018-2022 (2018)

• Alte acte normative sectoriale.

Legea supremă a Republicii Moldova, Constituţia, a fost adoptată de Parlament pe 29 iulie 1994 şi a intrat în vigoare pe 27 august 1994. Ea este legea fundamentală care defineşte atributele, principiile de funcţionare şi obiectivele principale ale statului. Constituţia serveşte drept bază juridică pentru legislaţia statului şi defineşte prin-cipiile de bază ale statului de drept şi ale economiei de piaţă. Legea supremă este documentul prin care statul Republica Moldova se angajează să-şi construiască instituţiile sale de guvernare, bazându-se pe respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor săi, care reiese din drepturile universale ale omului.¹⁰

Constituţia este cel mai important document juridic, care stabileşte principiile de bază pe care se organizează securitatea naţională. Constituţia Republicii Moldova nu are niciun articol în care explicit ar menţiona modul implementării controlului civil democratic asupra structurilor sale de securitate şi apărare. Totodată, în ea sunt descrise valorile şi principiile de temelie pentru elaborarea şi implementarea politicilor în domeniul securităţii naţionale şi sunt stipulate unele atribuţii ale organelor superioare de conducere din stat în domeniul apărării naţionale.

Principii pe care se bazează statul Republica Moldova sunt de la cele general acceptate de majoritatea statelor de orientare democratică, cum ar fi respectarea drepturilor omului, menţionate anterior, suveranitate, independenţă, stat de drept, până la specifice acestui stat, cum ar fi statutul de neutralitate. Prin articolul 11 al Constituţiei Republica Moldova îşi proclamă neutralitatea sa permanentă şi nu admite dislocarea trupelor militare ale altor state pe teritoriul său. Dat fiind faptul că Con-stituţia doar menţionează statutul permanent de neutralitate al Republicii Moldova fără a specifica căile de atingere, drepturile şi obligaţiile statului şi ai altor actori interni şi externi reieşind din acest statut, pe parcursul anilor această prevedere a fost interpretată diferit şi deseori a fost folosită de către clasa politică eronat. Este de menţionat că, din cauza interpretării greşite a acestui statut de neutralitate permanentă, majoritatea guvernărilor după 1994 au neglijat domeniul de securitate şi apărare, ceea ce a contribuit la diminuarea capabilităţilor de asigurare a securităţii naţionale în special în domeniul apărării. De asemenea, neutralitatea permanentă a Republicii Moldova nu a fost şi nici nu este un instrument eficient de a convinge Federaţia Rusă să-şi retragă trupele sale militare şi muniţiile de pe teritoriul din raioanele de est ale statului.

Un alt articol al Constituţiei, care are relevanţă directă pentru domeniul securităţii naţionale şi în special pentru domeniul apărării naţionale, este Articolul 57 „Apărarea Patriei”. Conform acestor prevederi constituţionale Apărarea Patriei este un drept şi o datorie sfântă a fiecărui cetăţean, iar serviciul militar este satisfăcut în cadrul forţelor militare, destinate apărării naţionale, pazei frontierei şi menţinerii ordinii publice, în condiţiile legii. Ulterior, în Articolul 108 se stabileşte că „Forţele armate sunt subordonate exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale şi că structura sistemului naţional de apărare se stabileşte prin lege organică”.

Conform Constituţiei Parlamentul este organul reprezentativ suprem al po-porului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. Pentru exercitarea controlului civil democratic asupra forţelor armate Parlamentul foloseşte urmă-toarele prevederi constituţionale: adoptă legi, hotărâri şi moţiuni; aprobă doctrina militară a statului; aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui; declară mobilizarea parţială sau generală; declară starea de urgenţă, de asediu şi de război; iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele societăţii.

Preşedintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forţelor armate. Conform Constituţiei „în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşe-dintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Parlamentului” şi „poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii”. Ca parte a controlului civil democratic exercitat de către Preşedinte este şi prerogativa de a conferi decoraţii şi titluri de onoare, dar şi grade militare supreme prevăzute de lege.¹¹

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, iar în exercitarea atribuţiilor respectă programul său de activitate, acceptat de Parlament. Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi.¹²

După adoptarea Constituţiei, a fost elaborată şi aprobată de către Parlamentul Republicii Moldova legislaţia necesară pentru buna funcţionare constituţională a elementelor de bază din sistemul naţional de securitate şi apărare, inclusiv au fost trasate atribuţiile forţelor armate şi structurilor de securitate a statului.

Unul din primele documente importante care a determinat politica de secu-ritate şi apărare a fost Concepţia Securităţii Naţionale a Republicii Moldova, aprobată la 5 mai 1995. Abia după mai mult de un deceniu, în 2008, acest document a fost abrogat fiind înlocuit cu o nouă Concepţie. În Concepţia Securităţii Naţionale a Republicii Moldova din 1995 se regăsesc şi definiţiile securităţii naţionale, securităţii de stat şi securităţii publice. Conform acestui document „prin securitate naţională se subînţelege protecţia persoanei, societăţii şi statului, drepturilor şi intereselor lor, stabilite de Constituţie şi alte legi ale republicii împotriva pericolelor externe şi interne”.¹³ Prin securitate de stat se subînţelege acea parte a securităţii naţionale care asigură protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a republicii, regimului ei con-stituţional, potenţialului economic, tehnico-ştiinţific şi defensiv, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei împotriva activităţilor informative şi subversive ale serviciilor speciale şi organizaţiilor străine şi atentatelor criminale ale unor grupuri şi indivizi aparte. Prin securitate publică se subînţelege acea partea a securităţii naţionale care reprezintă un sistem de măsuri statale şi nestatale, bazate pe lege, cu caracter politic, social, economic, juridic şi organizatoric, orientate spre suprimarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează săvârșirea infracţiunilor şi a altor contravenţii, prevenirea, curmarea, anchetarea lor, precum şi înfăptuirea justiţiei.

După aprobarea Constituţiei şi a Concepţiei Securităţii Naţionale la scurt timp au fost aprobate trei documente foarte importante pentru domeniul de securitate naţională a Republicii Moldova, dar şi pentru edificarea sistemului de control civil-democratic al structurilor de forţă: Doctrina militară, Legea securităţii statului şi Legea privind organele securităţii statului.

Un rol important în determinarea rolului şi responsabilităţilor defensive revine Doctrinei militare¹⁴. În condiţiile în care aceasta se bazează pe prevederile documentelor superioare din punct de vedere ierarhic, ea cuprinde tot spectrul de elemente ale securităţii naţionale ale statului. Doctrina militară, potrivit căreia scopul principal al politicii militare a statului Republica Moldova era asigurarea securităţii militare a poporului şi statului şi prevenirea războaielor şi conflictelor armate prin aplicarea mijloacelor de drept internaţional, a fost aprobată în iunie 1995.

Doctrina militară, aprobată în 1995, după patru ani de la declararea Indepen-denţei, este primul document strategic ce a reglementat principiile de bază a organizării domeniului de apărare a Republicii Moldova. Unul din principiile fundamentale şi căile de asigurare a securităţii naţionale menţionate în acest document este „crearea şi perfecţionarea cadrului juridic şi mecanismului de elaborare a politicii, de executare a controlului asupra adoptării şi executării deciziilor în problemele asigurării securităţii naţionale”.¹⁵ În acest document au fost trasate cele mai importante aspecte politico-militare şi organizatorice ale statului în domeniul apărării naţionale, inclusiv principiile de construcţie şi dezvoltare a sistemului naţional de apărare şi Forţelor Armate, dar şi necesitatea aplicării unui control democratic asupra sferei militare. Deşi pe parcursul anilor nici o dată nu a fost voinţă politică de a implementa acest document strategic, prevederile lui au fost în vigoare mai mult de două decenii, fiind înlocuit doar în 2018 cu Strategia naţională de apărare.

Conform Doctrinei militare scopul principal al politicii militare a Republicii Moldova era stabilit: asigurarea securităţii militare a poporului şi statului, cât şi prevenirea războaielor şi conflictelor armate prin mijloacele de drept internaţional. Deşi în constituţia Republicii Moldova, aprobată în 1994, deja era stipulat principiul neutralităţii, pentru atingerea acestui scop Republica Moldova îşi propunea în Doctrina militară să contribuie la nivel internaţional la prevenirea războaielor şi conflictelor armate, să beneficieze de ajutor din partea comunităţii internaţionale în cazul unui pericol militar extern, dar şi să participe activ la edificarea unui sistem internaţional de securitate colectivă. În plan regional intenţiile iniţiale ale conducătorilor Republicii Moldova tot nu erau izolaţioniste şi presupuneau stabilirea unor relaţii bilaterale şi multilaterale bazate pe „încredere reciprocă şi deschidere în domeniul militar, precum şi ajutorul reciproc în cazul periclitării securităţii colective.”

Doctrina militară din 1995 stipula pentru prima dată nu doar responsabilitatea statului în asigurarea creării şi asigurării cadrului legislativ în domeniul controlului asupra adoptării deciziilor militar-politice, dar şi responsabilitatea Preşedintelui Republicii Moldova, Parlamentului şi Guvernului pentru asigurarea securităţii militare a statului, perfecţionarea şi dezvoltarea Forţelor Armate. Unul din principiile de bază în Construcţia Forţelor Armate stipulat în această Doctrină militară era „controlul democratic asupra sferei apărării, controlul asupra organelor de conducere militară şi factorilor de răspundere ai Forţelor Armate de către autorităţile publice supreme.”¹⁶

Conform unor viziuni Doctrina Militară „a rămas un document cu valoare neînsemnată atât în politica de securitate, cât şi în procesul de dezvoltare a sistemului de securitate naţională”, iar compararea celorlalte două legi din domeniul securităţii statului „indică la un şir de repetări, contradicţii şi interpretări depăşite care reduc substanţial din actualitatea şi valoarea fiecărei legi în parte”.¹⁷ Cu toate aceste se poate menţiona că în aceste legi au fost puse bazele instituţionalizării controlului civil democratic asupra structurilor de securitate şi apărare.

Deşi la nivel statal în acea perioadă nu se cunoştea prea bine cum trebuie să fie construit şi implementat un veritabil control civil-democratic asupra Forţelor Armate, este evident că: conducerea politică şi militară a Republicii Moldova îşi dorea construirea unui asemenea sistem democratic. Anume din aceste considerente în documentul dat se regăseşte şi menţiunea că: conducerea supremă a Forţelor Armate este exercitată de Preşedintele Republicii Moldova, Parlament şi Guvern, iar ministrul apărării, care exercită conducerea nemijlocită a Armatei Naţionale, este, de regulă, persoană civilă. În baza Doctrinei militare urma la scurt timp să fie elaborate Concepţia Construcţiei Forţelor Armate şi legislaţia din domeniul militar.

Un element important în asigurarea securităţii naţionale a oricărui stat îl deţin organele securităţii de stat. În Republica Moldova, chestiunea subordonării activităţii organelor de stat în acest domeniu are o deosebită importanţă¹⁸. Sarcina principală a serviciilor securităţii de stat într-un stat democrat o reprezintă furnizarea informaţiei operative şi credibile în domeniul politic, sociopolitic, economic, strategic-militar, tehnico-ştiinţific, în domeniul luptei împotriva crimei organizate, traficului de droguri, ameninţărilor privind tehnologiile informaţionale, terorismului împotriva înalţilor funcţionari de stat, pentru a asigura siguranţa cetăţenilor. Existenţa regimului separatist amplifică discrepanţa din cadrul juridic unic al Republicii Moldova, fiind astfel im-posibilă acordarea de asistenţă juridică cetăţenilor Republicii Moldova din localităţile din stânga Nistrului (Transnistria), periclitând totodată cooperarea internaţională judiciară în acest segment.

La 31 octombrie 1995, au fost adoptate consecutiv încă două acte legislative, care reglementau modul de funcţionare a organelor securităţii statului: Legea securităţii statului¹⁹ şi Legea privind organele securităţii statului²⁰, care au completat şi îmbunătăţit prevederile Concepţiei Securităţii Naţionale (1995) în domeniu.

Legea privind organele securităţii statului din 1995 stabileşte atribuţiile concrete ale organelor securităţii statului şi modul de exercitare a controlului asupra acestora. Unele din atribuţiile de bază ale organelor din securitatea statului au fost menţionate: apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale; asigurarea controlului frontierei de stat; combaterea terorismului, a crimei organizate, a corupţiei, care subminează securitatea statului. Reieşind din atribuţiile organelor din securitatea statului putem menţiona că aceste prevederi se extindeau şi asupra forţelor armate, care aveau misiune de apărare a independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

Unul din capitolele acestei legi este dedicat controlului exercitat de către puterea Legislativă, Executivă şi cea Judiciară, inclusiv şi a procurorilor asupra organelor securităţii statului.²¹ În conformitate cu prevederile date, Parlamentul exercită controlul asupra activităţii organelor securităţii statului prin audieri şi cercetări parlamentare, audieri de rapoarte ale conducătorilor organelor securităţii statului prin intermediul Comisiei pentru Securitatea naţională. Sarcinile acestei Comisii constau în supra-vegherea activităţii serviciilor speciale în scopul neadmiterii angajării politice a acestora. Totodată, această Lege stabileşte responsabilitatea personală a conducătorilor organelor securităţii statului pentru oportunitatea, obiectivitatea şi caracterul exhaustiv al informaţiilor prezentate, dar şi a membrilor Parlamentului care primesc informaţii de la organele securităţii statului, pentru divulgarea acestora.

În misiunea Preşedintelui Republicii Moldova şi a Guvernului conform Legii privind organele securităţii statului din 1995 este audierea rapoartelor de activitate a acestor instituţii, aprobarea programelor de activitate ale organelor securităţii statului şi stabileşte tipurile şi modul de prezentare a informaţiei. Procurorul General, procurorii subordonaţi acestuia şi instanţele de judecată supraveghează respectarea legislaţiei în vigoare şi a drepturilor omului de către serviciile speciale.

Deşi este o lege fundamentală din punct de vedere a implementării controlului civil-democratic asupra structurilor din domeniul de securitate şi apărare a statului, în această Lege, la fel ca şi în majoritatea actelor legislative şi administrative ulterioare, nu se stipulează nimic despre controlul civil democratic de către societatea civilă sau mass-media. Aceasta este o lacună majoră, care pe parcursul anilor a făcut ca structurile din domeniul dat să fie foarte închise, iar încrederea societăţii în ele, în afară de armata naţională, să fie foarte mică.

După aprobarea Concepţiei Securităţii naţionale şi a doctrinei militare trebuia de asemenea să fie aprobate şi documentele de bază din domeniul de apărare naţională. Din cauza lipsei voinţei politice, documentele date nu au fost elaborate şi aprobate decât la începutul mileniului XXI, după ce s-a aprobat Concepţia Reformei militare. Conform Concepţiei necesitatea reformei militare a fost condiţionată de: imperfecţiunea sistemului de asigurare a securităţii militare a statului; adoptarea statutului de neutralitate permanentă; situaţia geopolitică şi necesitatea adaptării la noile realităţi, riscuri, ameninţări şi misiuni; insuficienţa resurselor şi mijloacelor disponibile pentru apărare; starea calitativă relativ joasă a Forţelor Armate şi a potenţialului militar al ţării. Conform acestui document problemele din acea perioadă a sistemului de apărare naţională au parvenit ca o consecinţă a:

1. lipsei unor principii teoretice şi a experienţei practice în domeniul construcţiei militare şi al dirijării acestui sistem;

2. erorilor comise în procesul de constituire şi perfecţionare a sistemului în cauză;

3. ignorării valorilor naţionale, a rolului şi importanţei organismului militar, substituirii frecvente a valorilor civice şi a patriotismului prin opinii pacifiste eronate;

4. impactului negativ al crizelor economice, politice şi social-psihologice asupra organismului militar;

5. insuficienţei resurselor şi mijloacelor alocate.

Concepţia reformei militare din 2002, care reprezintă un complex de idei, obiective, direcţii, principii, sarcini şi mecanisme de perfecţionare a sistemului de asigurare a securităţii militare a statului, a fost un document foarte bine gândit şi structurat. Scopul reformei militare, conform Concepţiei, era „instituirea unui sistem calitativ nou, eficient şi flexibil de asigurare a securităţii militare, care ar garanta apărarea suveranităţii, independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării şi ar asigura securitatea cetăţenilor ei”. Temelia acestui sistem unitar naţional de asigurare a securităţii militare trebuia să devină „Forţele Armate calitativ reformate, conduse eficient de autorităţile civile şi militare şi asigurate cu resurse de mobilizare şi cu o infrastructură militară adecvată.”²²

Acest document strategic prevedea reforma militară să se desfăşoare în trei etape distincte în perioada 2002-2014 cu majorarea treptată a alocaţiilor bugetare „de la 0,7 la sută din produsul intern brut în anul 2002 la 2,5 la sută în anul 2014”.²³ Autorii acestei reforme militare au preîntâmpinat conducerea statului chiar în textul documentului că „lansarea unei reforme militare care nu este asigurată financiar duce la distrugerea Forţelor Armate şi a întregului sistem de asigurare a securităţii militare, precum şi la discreditarea ideii unei asemenea reforme”.

Conform concepţiei, unul din principiile de bază al construcţiei Forţelor Armate şi al colaborării cu forţele armate ale altor ţări trebuia să devină controlul democratic asupra Forţelor Armate. Acesta este documentul în care pentru prima dată se menţionează implementarea controlului domeniului de apărare de către societatea civilă şi se trasează principiile ce stau la baza acestui control:

a) alegerea democratică a autorităţilor publice şi răspunderea lor în faţa poporului;

b) delimitarea atribuţiilor autorităţilor publice în domeniul apărării naţionale;

c) reglementarea legislativă a organizării şi funcţionării Forţelor Armate;

d) asistenţa juridică acordată autorităţilor civile la efectuarea controlului.

Cu regret, fiindcă finanţarea activităţilor din planul de implementare a acestei Concepţii nu a fost nici o dată „un obiectiv prioritar al activităţii Guvernului pe întreaga perioadă de derulare a acesteia” reforma militară a eşuat. Ulterior elaborării şi aprobării legilor de bază din domeniul apărării naţionale, nu au fost elaborate şi aprobate alte câteva zeci de legi şi acte instituţionale sectoriale care erau necesare pentru construcţia unui sistem eficient de apărare naţională. Dacă clasa politică moldovenească, aflată la guvernare în perioada 2002-2014, avea voinţa politică de a construi un sistem naţional de apărare eficient şi ar fi susţinut politic şi financiar realizarea acestei reforme militare, astăzi Republica Moldova ar fi avut un sistem de apărare contemporan şi suficient de bun pentru asigurarea securităţii militare a statului Republica Moldova. Din aceste considerente la moment, când în ţara vecină este în război, care ar putea să se extindă şi asupra noastră, noi nu avem nici sistem de mobilizare, nici rezervă a Forţelor Armate, nici chiar Forţe Armate, capabile să dea ripostă cel puţin unui eventual atac convenţional. Conform interviului din iunie 2022 al ministrului apărării Anatolie Nosatîi la acel moment Republica Moldova menţinea doar forţe operaţionale „destinate pe timp de pace pentru a ajuta admini-straţia publică locală, ministerul de interne sau alte structuri pentru gestionarea crizelor”, iar dotarea lor era cu unităţi de tehnică militară care au fost produse în anii 60-70-80 ai secolului trecut şi care ar trebui să fie deja în muzeul istoriei militare. Ministrul Apărării, A. Nosatîi: Armata noastră este destinată mai mult pentru pace, iar tehnica ar fi bună de muzeu.²⁴

Deşi Concepţia Reformei Militare din 2002 acorda o atenţie deosebită controlului democratic asupra Forţelor Armate, în Legea cu privire la apărarea naţională, aprobată de către Parlamentul Republicii Moldova un an mai târziu, nu se specifică practic nimic despre importanţa acestui control pentru dezvoltarea democratică a statului şi a sistemului naţional de apărare.²⁵

La 22 mai 2008 Parlamentul Republicii Moldova adoptă Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova, „care reflectă evaluarea generală a mediului de securitate pe plan naţional şi internaţional în care operează Republica Moldova şi care defineşte scopul securităţii naţionale, liniile directorii de bază pentru securitatea naţională, valorile şi principiile generale ce urmează a fi protejate de statul şi de societatea moldovenească.”²⁶

Conform Concepţiei Securităţii Naţionale din 2008, „securitatea naţională re-prezintă condiţia fundamentală a existenţei poporului din Republica Moldova, a statului moldovenesc şi este un obiectiv al ţării. Obiectivele securităţii naţionale a Republicii Moldova sunt: asigurarea şi apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teri-toriale, ordinii constituţionale, dezvoltării democratice, securităţii interne, consoli-darea statalităţii Republicii Moldova. Un loc aparte în acest sens revine apărării şi promovării valorilor, intereselor şi obiectivelor naţionale. Securitatea naţională nu este numai securitatea statului, ci şi securitatea societăţii şi a cetăţenilor Republicii Moldova, atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât şi peste hotarele ei.²⁷ În Concepţia dată a sectorului de securitate naţională, la fel ca în Concepţia Reformei Militare din 2002, este încurajată participarea societăţii civile, mass-mediei, organizaţiilor de apărare a drepturilor omului şi organismelor internaţionale relevante în monitorizarea activităţii structurilor de securitate şi apărare. Unul din obiectivele procesului de reformare a sectorului securităţii naţionale, conform acestui document strategic, trebuia să fie „instituirea mecanismelor unui control civil eficient asupra forţelor armate şi asupra întregului sector de securitate naţională, precum şi crearea unor instrumente adecvate de formare a bugetului sectorului securităţii naţionale”.

În Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova din 2008 era stipulată şi necesitatea elaborării şi aprobării mai multor documente strategice, printre care şi a Strategiei securităţii naţionale, în care să fie descrise „căile de atingere a stării de securitate naţională, mecanismele de cooperare între componentele sistemului securităţii naţionale, instrumentele de coordonare a activităţii sectorului securităţii naţionale şi instituţiilor cu responsabilităţi în domenii aparte ale securităţii, procedeele de finanţare a sectorului securităţii naţionale şi etapele de reformare a sistemului securităţii naţionale al Republicii Moldova”.²⁸

Pentru elaborarea acestor documente strategice, Republica Moldova în ianuarie 2007 a inclus în Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) RM – NATO intenţia de a desfăşura o Analiză Strategică a Apărării ASA.²⁹ Analiza Strategică a Apărării (ASA) este o trecere în revistă a întregului sistem naţional de apărare, nu doar a capabilităţilor Forţelor Armate. Ea are ca scop identificarea punctelor forte şi slabe ale sistemului.

Însuşi realizarea acestui proces a derulat cu instituirea în octombrie 2007 prin decret prezidenţial a Comisiei de Stat pentru desfăşurarea ASA (CS ASA), condusă de către Ministrul Apărării. În cadrul acestei comisii au fost incluşi factori de decizie din Parlamentul RM, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Ministerul Apărării, Departamentul Trupelor de Carabinieri, Serviciul Grăniceri, Serviciul Informaţii şi Securitate, Ministerului de Finanţe şi Consiliul Suprem de Securitate.³⁰ Cu suportul partenerilor britanici din cadrul Echipei de consultanţă în domeniul dezvoltării sectorului de securitate (SSDAT), CS ASA a început procesul de analiză la finele 2007 prin crearea a 4 grupuri de lucru (GL) inter-ministeriale la nivel de experţi pe diferite domenii: contextul strategic (GL 1); sistemul de apărare (GL 2); resurse de apărare (GL 3); managementul apărării (GL 4).

Pentru a-şi atinge scopurile propuse, în perioada 2007-2011 Comisia pentru Analiza Strategică a Apărării a evaluat parţial următoarele aspecte ale sistemului naţional de apărare a Republicii Moldova:

1. pericolele la adresa securităţii militare a statului;

2. interesele şi obiectivele naţionale în domeniul apărării;

3. resursele disponibile şi suficienţa acestora pentru realizarea obiectivelor;

4. mijloacele existente cu care se propune de a realiza obiectivele trasate.

Rezultatul final al acestui proces este elaborarea şi înaintarea către organele decizionale a statului a propunerilor pentru implementarea schimbărilor conceptuale şi organizaţionale în dezvoltarea şi structura capabilităţilor de apărare pentru a asigura un nivel suficient al securităţii militare a statului.

În perioada 2007-2009 cu suportul experţilor britanici, grupurile de lucru au elaborat doar liniile directorii pentru desfăşurarea ASA (GL 1), metodologia de evaluare a capabilităţilor FA RM (GL 2); metodologia de evaluare a costurilor aferente capabilităţilor FA RM (GL 3) şi metodologia de evaluare a cadrului legislativ în domeniul apărării (GL 4).

În 2010, după schimbarea guvernării, a fost schimbată şi componenţa nominală a Comisiei de Stat pentru desfăşurarea Analizei Strategice a Apărării, care a şi finalizat procesul.³¹ Pe parcurs, Comisia ASA a elaborat două rapoarte preliminare despre capabilităţile actuale ale FA RM şi cadrul legal şi normativ în domeniul apărării. Documentul final al Analizei Strategice a Apărării (ASA) a fost adoptat de principiu în cadrul şedinţei la Consiliul Suprem de Securitate (CSS) din 6 aprilie 2011. Ca urmare a Analizei Strategice a Apărării, Ministerul Apărării a prezentat conducerii de vârf a Republicii Moldova trei opţiuni conceptuale de implementare a recomandărilor documentului final ASA, care ar fi putut redresa situaţia în domeniul sectorului de apărare pe termen mediu (3-5 ani) şi lung (5-10 ani), corelat cu resursele necesare în această privinţă, precum şi prevederile documentelor de politici (SSN, SMN). Pe termen scurt deja în acea perioadă era clar că nici una din ele nu putea satisface necesităţile statului în domeniul apărării.

Prima opţiune, propusă de Ministerul Apărării, era finanţarea Forţelor Armate în conformitate cu standardele europene, ceea ce ar fi permis menţinerea misiunilor curente, numărului actual de personal militar şi civil autorizat de către Parlament, totodată ajustând structura forţelor militare, cât şi modernizând aceste trupe (se are în vedere schimbarea armamentului şi tehnicii învechite moral şi fizic). Pentru implementarea acestei opţiuni se propunea alocarea surselor financiare pentru domeniul apărării naţionale în termeni ideali conform stipulărilor Concepţiei reformei militare din 2012 (de la 0,7 la sută din produsul intern brut în anul 2002 la 2,5 la sută în anul 2014) sau 1-2 % din PIB, aşa cum alocau la acel moment majoritatea statelor europene. În cazul aprobării acestei opţiuni sistemul naţional de apărare era să corespundă necesităţilor vitale de securitate ale statului în maximum 10 ani de la aprobare.

Opţiunea a doua, recomandată pentru implementare de către Ministerul Apărării şi CS ASA, presupunea finanţarea Forţelor Armate în conformitate cu necesităţile minimale reale (0,5-0,7% din PIB), şi sporirea graduală a finanţării (+0,1% anual) până se va ajunge la nivelul alocaţiilor financiare conform primei opţiuni. Această opţiune nu ar fi afectat considerabil bugetul naţional, dar ar fi avut efect sporit asupra capacităţilor de apărare a statului. Mărirea treptată a alocărilor financiare sectorului de apărare ar fi permis menţinerea capabilităţilor curente ale Forţelor Armate, precum şi asigurarea funcţionării sistemului de mobilizare şi a sistemului de asigurare socială a militarilor. Astfel, după câţiva ani, ar fi fost posibil de pus bazele de dezvoltare a armatei pe termen mediu şi lung.

Ultima opţiune a fost menţinerea alocărilor bugetare pentru Forţele Armate la un nivel de cel puţin 0,5% din PIB şi revenirea la creşterea alocaţiilor bugetare, când se va considera oportun. Această opţiune ar fi impus micşorarea numerică a Forţelor Armate, scoaterea unor misiuni de pe seama lor şi profesionalizarea parţială. În această opţiune se putea de sperat la menţinerea capabilităţilor fără nici o dezvoltare.

Comisia de Stat pentru Analiza Strategică a Apărării a constatat şi a informat la acel moment conducerea de vârf a Republicii Moldova că orice altă opţiune de finanţare a Armatei Naţionale sub nivelul a 0,5% din PIB va duce la incapacitatea Forţelor Armate şi a întregului sistem de apărare naţională de a corespunde necesităţilor minime, reieşind din pericolele şi ameninţările curente şi emergente la adresa securităţii naţionale.

Cu toate acestea, pe parcursul ultimului deceniu, chiar dacă ameninţările militare în regiune şi în apropierea Republicii Moldova deveneau tot mai eminente, alocările pentru apărare din cadrul bugetului de stat se menţineau în jurul a 0,3% din PIB, ceea ce a dus la diminuarea drastică a securităţii naţionale.³²

La 15 iulie 2011, doar la scurt timp după aprobarea de principiu de către Consiliul Suprem de Securitate a documentului final al Strategiei Securităţii Naţionale, Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Strategia Securităţii Naţionale. În acest document strategic se menţionează că politica de apărare naţională „se bazează pe principiul fundamental de asigurare a controlului democratic asupra forţelor armate prin promovarea transparenţei şi a responsabilităţii sistemului naţional de apărare în faţa societăţii”.³³

Conform prevederilor acestei strategii unul din principalele obiective de conlucrare a Republicii Moldova cu NATO în cadrul Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) vizează „instituirea mecanismelor unui control democratic autentic asupra sectorului de securitate naţională”.³⁴

În strategia dată se recunoaşte riscul scăzut al unei agresiuni militare împotriva Republicii Moldova şi se trasează necesitatea dezvoltării capacităţilor militare suficiente pentru asigurarea executării următoarelor misiuni:

•descurajarea şi, după caz, respingerea unei agresiuni armate, prin desfăşurarea operaţiilor de apărare (acţiunilor de luptă);

• asigurarea controlului şi managementului spaţiului aerian;

• acordarea de sprijin autorităţilor civile în gestionarea situaţiilor excepţionale;

•participarea la misiuni de pacificare, inclusiv la cele internaţionale, şi la misiuni umanitare.

În Strategie au fost trasate şi obiectivele de bază a reformei întregului sector de securitate naţională, printre care şi „redimensionarea calitativă şi cantitativă a sectorului de securitate naţională, astfel încât să se facă posibile planificarea activităţii şi alocarea resurselor necesare acestui sector în conformitate cu principiile, cu valorile generale, cu obiectivele şi liniile directoare ale securităţii naţionale; consolidarea capacităţilor de analiză şi de reacţie a sectorului de securitate naţională la schimbările mediului de securitate la nivel naţional şi internaţional; asigurarea controlului civil asupra sectorului de securitate naţională; întărirea legitimităţii sectorului de securitate naţională; prevenirea eficientă a situaţiilor de conflict, de criză şi de urgenţă; reuni-ficarea ţării pe cale paşnică”.³⁵ Acest proces era planificat să fie implementat cu atragerea societăţii civile, mass-media şi organizaţiilor internaţionale relevante.

Strategia Securităţii Naţionale din 2011 îşi propunea ca Armata Naţională să fie unicul element al Forţelor Armate, iar Serviciul Grăniceri şi trupele de carabinieri să fie parte componentă a sistemului de justiţie şi de afaceri interne, fiind în continuare componente ale sectorului de securitate naţională.

Pentru realizarea obiectivelor Forţelor Armate în Strategie au fost stabilite şi sarcinile specifice pe termen mediu:

• modernizarea Armatei Naţionale în vederea creării unei structuri de forţă, capabilă să asigure securitatea militară, precum şi folosirea eficientă a resurselor alocate, menţinerea sistemului de serviciu militar mixt, cu majorarea ulterioară a ponderii serviciului militar prin contract;

• îndeplinirea misiunilor corespondente menţinerii păcii în Zona de securitate, până la modificarea formatului actual al forţelor mixte de menţinere a păcii;

• dezvoltarea continuă a capabilităţilor naţionale de participare la operaţii inter-naţionale de pacificare şi extinderea nivelului de participare până la o unitate independentă;

• supravegherea şi controlul spaţiului aerian al ţării;

• revizuirea sistemului naţional de mobilizare, necesar pentru asigurarea secu-rităţii militare.

Strategia Securităţii Naţionale din 2011 stipulează şi necesitatea unei reforme a Forţelor Armate, care să fie ghidată de prevederile analizei strategice a apărării, şi să fie concentrată pe următoarelor aspecte-cheie:

• îndeplinirea recomandărilor date în Analiza Strategică a Apărării;

• revizuirea structurii componentelor forţelor armate;

• trecerea la planificarea apărării bazată pe capabilităţile şi capacităţile existente şi pe cele necesare pentru participare la eventuale operaţii, în scopul atingerii obiectivelor de securitate naţională, regională şi internaţională;

• armonizarea procesului de planificare a apărării cu sistemul de planificare strategică şi bugetară al statului în sectorul de securitate naţională;

• delimitarea atribuţiilor între structurile de comandă, realizarea sistemelor moderne de comunicaţii şi de informatică, ajustarea sistemului naţional de mobilizare;

• perfecţionarea bazei conceptuale cu privire la modalităţile de îndeplinire a misiunilor, de planificare şi de organizare a operaţiilor militare;

•modernizarea sistemului de management al resurselor umane, creşterea calităţii vieţii personalului şi perfecţionarea profundă a instruirii şi a învăţământului militar;

• promovarea imaginii forţelor armate în societate prin intermediul intensifi-cării educaţiei militar-patriotice a cetăţenilor;

• realizarea programelor de înzestrare cu echipament necesar pentru exe-cutarea misiunilor în zona de securitate, asigurarea supravegherii şi a controlului spaţiului aerian, îndeplinirea angajamentelor internaţionale;

•elaborarea unui program naţional de modernizare a tehnicii militare şi a arma-mentului din dotare, precum şi reînzestrarea forţelor armate în corespundere cu misiunile şi cu sarcinile lor.³⁶

Deşi Strategia menţionează necesitatea îndeplinirii recomandărilor din docu-mentul final al Analizei Strategice a Apărării, ea nu menţionează care scenariu de dezvoltare a Forţelor Armate este aprobat. La capitolul Asigurare cu resurse a sectorului de securitate naţională se regăsesc doar fraze generale despre „necesitatea asigurării întregului sistem de securitate naţională şi a sectorului de securitate naţională cu resurse umane de calitate, cu resurse tehnico-materiale, financiare şi ştiinţifice corespunzătoare realizării măsurilor prevăzute în Strategie”.³⁷

Strategia trasa direcţiile orientative de activitate în domeniul securităţii na-ţionale pe o perioadă de 4-7 ani şi trebuia să servească drept bază pentru elaborarea Strategiei militare naţionale, Strategiei de informare şi de comunicare cu publicul în domeniul apărării şi al securităţii naţionale, precum şi a unor alte strategii sectoriale în domeniul securităţii naţionale. De asemenea, Strategia prevedea ca acest document să fie revizuit şi actualizat, inclusiv prin consultarea societăţii civile, cel puţin o dată la 4 ani de la intrarea în vigoare. Această prevedere, la fel ca majoritatea altor prevederi din Strategia în cauză, nu au fost respectată. Anume din aceste conside-rente Strategia Securităţii Naţionale din 2011 este încă în vigoare şi în 2023. În baza acestei SSN a fost elaborată şi aprobată în 2012 „Strategia de informare şi de comunicare cu publicul în domeniul apărării şi al securităţii naţionale pentru anii 2012-2016”, însă aşa şi nu au fost aprobate Strategia Militară şi alte documente sectoriale din domeniu.³⁸

Trebuie de menţionat că în 2016 a fost făcută o tentativă de elaborare şi aprobare a unei noi SSN, însă din cauza luptei politice dintre forţele proeuropene, care deţineau majoritatea în Parlament, şi Preşedintele Igor Dodon, care este un exponent al integrării euroasiatice, acest document aşa şi nu a fost aprobat. Proiectul dat recunoştea provocările interne ca cel mai mare pericol la adresa securităţii naţionale şi adopta o orientare strategică ce acorda prioritate afacerilor interne. Din punct de vedere a necesităţilor politicii de apărare a Republicii Moldova, documentul dat menţiona importanţa cooperării cu NATO şi în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comune şi Politicii de Securitate şi Apărare Comună a Uniunii Europene. De asemenea, integrarea europeană era menţionată ca „obiectivul strategic ireversibil al agendei interne şi externe a Republicii Moldova”. Miza principală a acestui proces era stabilită consolidarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor şi apărarea integrităţii teritoriale.³⁹

Un punct important al acestui proiect de strategie era intenţia consolidării dialogului politic şi cooperării practice cu NATO. Scopul acestui obiectiv era „reformarea şi modernizarea sectorului de securitate şi apărare al Republici Moldova în con-formitate cu evoluţiile şi cerinţele mediului regional şi internaţional de securitate, precum şi cooperarea practică în promovarea securităţii şi stabilităţii în Europa”. În acest scop, proiectul dat de SSN îşi propunea să valorifice mai eficient mecanismele oferite de NATO: Iniţiativa de consolidare a capacităţilor de apărare, Platforma de interoperabilitate şi Iniţiativa de consolidare a integrităţii.⁴⁰

În acest proiect al SSN din nou era menţionată importanţa consolidării, dez-voltării şi modernizării capacităţii sistemului naţional de apărare prin „desfăşurarea procesului de transformare, modernizare şi înzestrare a forţelor sistemului naţional de apărare pentru a reacţiona la ameninţările convenţionale, asimetrice şi de tip hibrid, precum şi a situaţiilor la starea de urgenţă”. Însă iarăşi nu erau stipulate sursele de finanţare, la fel cum nu era stipulat nici un cuvânt despre importanţa implementării unui control eficient civil democratic asupra structurilor din domeniul de securitate şi apărare ale Republicii Moldova.

În baza acestei SSN neaprobate, la 19.07.2018 Parlamentul Republicii Moldova aprobă „Strategia naţională de apărare şi Planul de acţiuni privind implementarea Strategiei naţionale de apărare pentru anii 2018-2022”, care intră în vigoare la 03.08.2023. În acest document, irelevant din start, fiindcă este bazat pe strategie inexistentă, este dată definiţia controlului democratic asupra sistemului naţional de apărare, care este „o serie de mecanisme, proceduri, legi, standarde şi tradiţii, prin care se exercită autoritatea politică civilă (examinarea şi supravegherea procesului decizional), de către instituţiile împuternicite, asupra componentelor sistemului naţional de apărare”.⁴¹

Deşi în această strategie se menţionează expres că în implementarea ei se va ţine cont de asigurarea controlului civil-democratic asupra forţelor destinate apărării naţionale, de transparenţa decizională şi de comunicarea strategică, în planul de implementare a acestei strategii se menţionează doar despre aplicarea unor mecanisme de control parlamentar faţă de procesele de reformare a sistemului naţional de apărare. Acest control se presupune a fi implementat permanent de către Comisia securitate naţională, apărare şi ordine publică în limitele alocaţiilor bugetare prin solicitarea de rapoarte şi organizarea de audienţe a instituţiilor cu responsabilităţi în procesele de reformare a sistemului naţional de apărare. În Planul de imple-mentare a strategiei se regăseşte şi un punct ce ţine de consolidarea mecanismelor de conlucrare civil-militară, care se presupune a fi exercitată permanent inclusiv şi prin diverse proiecte şi programe de asistenţă tehnică şi financiară externă între Parlament, Guvern şi alte autorităţi publice conform competenţei ⁴².

La scurt timp după aprobarea „Strategiei naţionale de apărare şi a Planului de acţiuni privind implementarea Strategiei naţionale de apărare pentru anii 2018-2022”, la propunerea Ministerului Apărării Guvernul aprobă Strategia militară şi Planul de acţiuni pentru implementarea Strategiei militare pentru anii 2018-2022.⁴³ Documentul dat trasează politica în domeniul apărării naţionale, care stabileşte „vectorii de orientare pentru dezvoltarea organismului militar (Forţelor Armate) în vederea atingerii obiectivelor de referinţă cuprinse în Strategia securităţii naţionale şi Strategia naţională de apărare”. Pentru atingerea obiectivelor propuse, Strategia militară ţine cont de următorii factori:

1. păstrarea statutului de neutralitate al Republicii Moldova nu exclude, ci determină necesitatea propriilor forţe militare de apărare;

2. mediul de securitate al Republicii Moldova continuă să fie instabil, având în vedere prezenţa riscurilor asociate şi a ameninţărilor de natură militară;

3. procesul de transformare a Forţelor Armate va fi susţinut de autorităţile şi societatea Republicii Moldova.

Deşi controlul civil-democratic al Forţelor Armate nu se menţionează printre factorii de care s-a ţinut cont în elaborarea acestui document de politici în domeniul apărării naţionale, primele două principii strategice menţionate în modalitatea de realizare a prevederilor strategiei date sunt principiul controlului democratic al Forţelor Armate şi principiul transparenţei politicii de apărare. Conform documentului „controlul democratic al Forţelor Armate se subînţelege că toate deciziile privind politica de apărare şi construcţia Forţelor Armate sunt făcute în mod transparent, fiind controlate de autorităţi civile, alese sau numite în mod democratic”, iar „res-pectarea principiului controlului democratic al Forţelor Armate reprezintă ideea de bază care legitimează acţiunile întreprinse de autorităţile statului, prin intermediul Forţelor Armate, pentru apărarea militară a Republicii Moldova”.⁴⁴

Strategia Militară stabileşte obiectivele generale şi obiectivele specifice ale Forţelor Armate. Obiectivele generale sunt:

1) crearea capacităţii optime de răspuns a Forţelor Armate la provocările militare şi hibride ale mediului de securitate;

2) consolidarea credibilităţii Forţelor Armate în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate de Republica Moldova în domeniul asigurării păcii şi securităţii internaţionale;

3) asigurarea capacităţii de participare a Forţelor Armate în sprijinul autorităţilor civile la gestionarea situaţiilor de criză.

Deşi strategia militară stabileşte controlul democratic al Forţelor Armate ca idee de bază ce limitează acţiunile statului în domeniul militar, acest document nu prevede nici un obiectiv specific din domeniul controlului civil democratic, iar în planul de implementare a acestei Strategii nici o activitate nu este dedicată acestui domeniu.⁴⁵ De asemenea, în acest document, ca şi multe altele, rolul şi importanţa societăţii civile şi a mass-media în implementarea controlului civil-democratic asupra Forţelor Armate nici nu se menţionează.

După 24 februarie 2022, când s-a început faza activă a invaziei Rusiei asupra Ucrainei, în Republica Moldova a demarat o nouă reforma militară în scopul creării organismului militar de tip nou. În cadrul acestei reforme se încearcă construirea rapidă a capabilităţilor de apărare a Republicii Moldova. Însă, fără a avea la bază o amplă analiză strategică a apărării, fără a avea o viziune acceptată naţional asupra dezvoltării Forţelor Armate, fără a avea dezvoltat şi instituţionalizat un model de control civil democratic şi, cel mai important, fără o susţinere financiară considera-bilă pe termen lung această reformă, la fel ca precedentele, va rămâne doar pe hârtie. De asemenea, se poate constata că reforma în cauză din lipsa pârghiilor eficiente de control civil democratic se desfăşoară fără a fi coordonată bine între instituţiile statului responsabile de securitate şi apărare. Unul din exemplele eminente este iniţiativa unilaterală a Ministerului Afacerilor Interne de a demilitariza Inspec-toratul General de Carabinieri, măsură prevăzută în SSN 2011, care şi aşa fiind structură militară în cadrul MAI nu are pe timp de pace misiunea de a pregăti efectivul din punct de vedere militar. În hotărârea de guvern cu privire la organizarea şi funcţionarea Inspectoratului General de Carabinieri nu este stipulată obligaţiunea unităţilor militare de a pregăti în timp de pace personalul militar pentru activităţi pe timp de asediu sau război, deşi obligaţiunile acestora sunt menţionate.⁴⁶. Stoparea acestei reforme s-a reuşit temporar la iniţiativa şi insistenţa organizaţiilor de veterani a Trupelor de Carabinieri şi a societăţii civile.

Până în 2022 sub pretextul controlului democratic au fost întreprinse o serie de măsuri în vederea demilitarizării sferei non-militare, reducerii şi lichidării structurilor ce se dublează, au fost modificate principiile de încadrare cu personal şi rolul acestuia în cadrul sistemului de structuri care asigură securitatea şi apărarea naţională a statului. Cu regret, nu totdeauna aceste schimbări au fost benefice pentru sistemul naţional de apărare. Modul în care s-a desfăşurat demilitarizarea Trupelor de Grăniceri şi transformarea lor în Poliţie de frontieră este un exemplu elocvent. Deşi acest angajament corespunde intenţiilor Republicii Moldova de aderare la Uniunea Europeană şi noua metodă integrată de management al frontierei aduce nenumărate beneficii pentru cetăţean şi pentru stat, ca rezultat misiunea de apărare a frontierei de stat a dispărut din misiunile oricărei instituţii statale. Unica frontieră care se apără conform legislaţiei Republicii Moldova este cea aeriană, în rest doar se monitorizează.

Deşi este foarte bine cunoscut că în orice societate democratică controlul civil democratic al instituţiilor de forţă, dar în special al Forţelor Armate face parte din fundamentul de bază pe care se construieşte această societate, guvernarea actuală se vede că la fel ca alte guvernări nu acordă atenţia necesară conceptualizării acestui proces. Consultând Strategia naţională de dezvoltare „Moldova Europeană 2030” (SND), Programul de Guvernare a guvernelor Gavriliţă şi Recean, dar şi Planul naţional de dezvoltare 2023-2025 putem constata că nici unul din aceste documente nu se referă distinct la necesitatea implementării unui control riguros de către puterea executivă a structurilor din sectorul naţional de securitate şi apărare şi instrumentele necesare acestui proces.⁴⁷

Pe parcursul anului 2023 se preconizează revizuirea documentelor strategice de bază din domeniul securităţii şi apărării naţionale care să corespundă necesităţilor de securitate actuală a Republicii Moldova. În acest context, la finele anului 2022 Maia Sandu, Preşedinta Republicii Moldova, a emis un Decret prin care a constituit Comisia pentru elaborarea Strategiei securităţii naţionale a Republicii Moldova, condusă de către Dorin Recean, consilierul Preşedintelui Republicii Moldova în do-meniul apărării şi securităţii naţionale, secretar al Consiliului Suprem de Securitate. Prin acest Decret Prezidenţial a fost stabilită componenţa nominală a Comisiei date şi misiunea de a „efectua analiza comprehensivă a sectorului de securitate şi va elabora proiectul Strategiei securităţii naţionale a Republicii Moldova”. Decretul în cauză nu stabileşte o perioadă de timp în care să fie elaborată această strategie, dar nici direcţiile de bază pentru elaborarea ei.⁴⁸ .

Ulterior acestui Decret prezidenţial, la începutul anului 2023, Ministerul Apărării a anunţat că va revizui pe parcursul acestui an Strategia Naţională de Apărare şi Strategia Militară, „în vederea actualizării şi ajustării politicii de apărare a statului la noile riscuri, ameninţări şi provocări la securitatea militară”, măsură prevăzută în Planul de acţiuni al Guvernului pentru anul 2023.⁴⁹

Dezvoltarea democratică, inclusiv şi a Republicii Moldova, nu este ameninţată de existenţa unei armate puternice atâta timp cât liderii civili şi militari au o relaţie de respect reciproc între ei, iar controlul civil democratic este eficient. Eficienţa controlului civil democratic depinde şi de incluziunea în procesul de control a reprezentanţilor societăţii civile. Dezvoltarea insuficientă a societăţii civile şi inca-pacitatea societăţii de a exercita funcţii de participant activ în procesul de elaborare a politicii de stat în sfera securităţii şi apărării (condiţionată de numărul mare de probleme ce rezultă din aceste aspecte) indică asupra absenţei unui control civil democratic, ceea ce, la rândul său, afectează negativ securitatea naţională.

Evaluarea procesului de implementare a schimbărilor radicale în domeniul apărării naţionale confirmă faptul că reformele în sfera militară şi reforma FA trebuie bine planificate şi asigurate în plină măsură din toate punctele de vedere, inclusiv şi din punct de vedere financiar. Aspectul financiar, la fel ca voinţa politică, este un aspect de bază al implementării reformelor în sistemul naţional de apărare fără care eşecul este garantat. În acest context, experienţa altor state trebuie să fie luată în considerare⁵⁰, însă să evităm aplicarea directă şi axarea unilaterală pe anumite standarde, luând în considerare condiţiile, problemele, provocările specifice şi opor-tunităţile Republicii Moldova. Republica Moldova are o experienţă vastă în elaborarea documentelor de politici şi strategii în domeniul apărării. Experienţa multor experţi, ce au lucrat la elaborarea documentelor strategice în acest domeniu în ultimul deceniu, ar putea fi folosită în cadrul elaborării noii Analize strategice a Apărării, Strategii Securităţii Naţionale, Strategiei de apărare şi altor documente sectoriale. În lume nu există două state identice, mai mult ca atât – nu există două armate similare, deci propria experienţă este de cea mai mare valoare. Pentru a face faţă noilor tipuri de ameninţări este nevoie de o pregătire specială şi schimbări în sistemul de organizare structurală a FA şi a organismului militar în ansamblu, dar şi un control riguros al structurilor de securitate şi apărare din partea societăţii, atât a organelor puterii de stat (Legislative, Executive, Judecătoreşti), cât şi a societăţii civile şi mass-media.⁵¹