Alex BERCA^

Summary: Explaining the notion of aggression in the conditions of the 20th century, after the end of the Second World War and the end of the Cold War. The relations of the Russian Federation with NATO and with the EU. Socio-economic and political analysis of the Russo-Ukrainian war and explanation of some of its causes and effects on the Baltic and Black Sea areas and countries near these areas. The risk of a world war.

Keywords: Aggression. The Cold War. Russia’s cooperation with NATO. The Russian-Ukrainian conflict. Russia’s conflict with NATO. The Baltic Sea. The Black Sea. The Baltic States. Black Sea coastal countries. Estonia, Latvia, Lithuania. Turkey. Bulgaria. Romania

Oricine interesat de evenimentele care au loc pe plan mondial trebuie să-şi reamintească de acţiunea care a avut loc la 3 iulie 1933, când, pentru prima oară în istorie, a fost definită în mod oficial ideea de agresiune într-un tratat internaţional semnat la Ambasada sovietică din Londra.

Printre semnatari s-au aflat şi reprezentanţii statelor baltice, alături de cei ai URSS.

Articolul II definea formele de agresiune în felul următor:

„Va fi recunoscut ca agresor Statul care va fi primul care va comite unul dintre următoarele acte:

• Primul – o declaraţie de război către un alt Stat;

• Al doilea – o invazie efectuată de forţele armate asupra teritoriului altui stat chiar şi fără o declaraţie de război;

• Al treilea – să atace cu forţele terestre, maritime sau aeriene, chiar şi fără o declaraţie de război, teritoriul, vasele sau aparatele de zbor ale altui Stat;

• Al patrulea – să declanşeze o blocadă a coastelor sau porturilor unui alt stat;

• Al cincilea – să sprijine bandele înarmate care sunt organizate pe teritoriul său şi care vor ataca teritoriul altui Stat, sau să refuze, în ciuda cererilor statului invadat, să ia pe teritoriul său toate măsurile care îi stau în putere pentru lipsirea de întreg ajutorul sau protecţia bandiţilor mai sus-amintiţi.”

Merită menţionat că între 1940 şi 1945 URSS a semnat o serie de convenţii, devenind membră a Cartei Atlanticului pe 14 august 1941; rezoluţia de aderare fiind semnată la Londra pe 24 septembrie 1940.

Rezoluţia stipula:

• Statele semnatare nu caută vreo extindere teritorială sau de altă natură;

• Ele nu urmăresc modificări teritoriale care nu corespund cu dorinţele liber exprimate ale popoarelor vizate;

• Ele respectă dreptul tuturor popoarelor să-şi aleagă forma de guvernare;

• Statele semnatare doresc să vadă restaurate drepturile suverane şi indepen-denţa acelor popoare care au fost lipite cu forţa de ele.

Trebuie menţionat că însuşi Stalin a reafirmat principiile Cartei Atlanticului pe 6 noiembrie 1941.

El afirmase:

„Noi nu avem şi nu putem avea astfel de obiective ale războiului precum ocuparea unor teritorii străine şi subjugarea popoarelor străine, indiferent dacă sunt popoare şi teritorii ale Europei ori popoare şi teritorii ale Asiei…

Noi nu avem şi nu putem avea asemenea obiective de război precum impunerea voinţei şi regimului nostru slavilor sau altor popoare ocupate din Europa care caută ajutorul nostru.

Ajutorul nostru constă în sprijinirea acestor popoare în lupta lor de eliberare de sub tirania lui Hitler, urmată de oferirea libertăţii de a-şi conduce patriile lor după cum doresc. Nu vom face intervenţii în afacerile interne ale altor naţiuni.”

La scurt timp după aceasta, Uniunea Sovietică a semnat Declaraţia Naţiunilor Unite (1 ianuarie 1942), prin care se reafirma aderarea la Carta Atlanticului.

Uniunea Sovietică a semnat „Declaraţia cu privire la Europa eliberată” de la sfârşitul Conferinţei de la Ialta (4-11 februarie 1945), în care Stalin, Churchill, şi Roosevelt au fost de acord cu restabilirea ordinii în Europa în conformitate cu principiile Cartei Atlanticului, care menţiona:

„…toate popoarele au dreptul să-şi aleagă forma de guvernare sub care vor trăi, restaurarea drepturilor suverane şi autoguvernării acestor popoare care au fost lipsite în mod forţat de ele, datorită naţiunilor agresoare”.

Declaraţia de la Ialta mai afirma:

„pentru a asigura condiţiile în care popoarele eliberate îşi pot exercita aceste drepturi, cele trei guverne se vor angaja… printre altele să faciliteze, acolo unde este necesar, organizarea alegerilor libere”.

În cele din urmă, URSS a semnat Carta Naţiunilor Unite pe 24 octombrie 1945, care prin articolele 1 şi 2 afirma:

„…unul dintre „scopurile ONU este dezvoltarea relaţiilor prieteneşti dintre naţiuni, bazate pe respectul principiului drepturilor egale şi al autodeterminării popoarelor”.”

Pierderile umane din regiunea baltică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost unele dintre cele mai ridicate de pe teatrul de lupte din Europa.

Estimările pierderilor de populaţie au mers până la 25% în Estonia, 30% în Letonia şi 15% în Lituania.

Pierderile provocate de război şi de ocupaţie au fost apreciate la aproximativ 90.000 de estoni, 180.000 de letonieni şi 250.000 de lituanieni. În aceste cifre erau incluse şi persoanele deportate de autorităţile sovietice în 1941 şi victimele Holocaustului.

La Conferinţa de la Ialta, SUA şi Regatul Unit, aliaţii URSS în războiul îm-potriva Germaniei naziste, au recunoscut ocuparea de facto a celor trei state baltice de către sovietici, dar, în perioada postbelică, atât americanii şi britanicii, cât şi celelalte democraţii occidentale nu au recunoscut de jure ocupaţia URSS a Estoniei, Lituaniei şi Letoniei.

Ca urmare, democraţiile occidentale au recunoscut diplomaţii acestor trei ţări, care continuau să funcţioneze în numeroase state în numele fostelor lor guverne.

Cred că în actualele condiţii este firească întrebarea:

„Oare actuala Administraţie de la Moscova nu are acces la asemenea Documente, existente în arhiva Kremlinului?”

Dacă, răspunsul este DA!

Poate nu ar fi rău să fie revăzute şi aplicate în continuare şi în acest secol!!.

În analiza prezentă vreau să amintesc opinia unui savant american, Robert Kogan¹, care spune:

„…suntem într-un moment al sfârşitului visurilor şi al revenirii la istorie”.

Din păcate revenirea la istorie are o notă destul sau poate chiar prea optimistă, chiar dacă ne referim la anii care au trecut de la finalizarea perioadei Războiului Rece, marcată printre altele de diminuarea unor conflicte ideologice sau a unora militare.

Condiţiile actuale ne confirmă că ceea ce se numeau „speranţe” ale lumii nu s-au transformat în realităţi şi competiţia dintre marile puteri nu a fost abandonată, ci a fost reluată şi a ajuns la un grad şi la proporţii mult mai mari şi cu efecte mult mai accentuate şi mai grave decât cele la care ne gândeam.

Mă refer în mod special la realitatea prin care competiţia ce se manifestă în special în ultimele câteva decade a adus pe scenă noi actori, care îşi impun prezenţa cu o predispoziţie deosebită de la vest spre est şi viceversa, cu referire directă în momentul de faţă la China, Japonia, Coreea de Nord şi Rusia şi, cu o perspectivă relativ scurtă în timp, a Indiei.

PLANURILE ŞI SPERANŢA UNEI COOPERĂRI ÎNTRE FEDERAŢIA RUSĂ
ŞI NATO DUPĂ TERMINAREA RĂZBOIULUI RECE

După căderea Zidului Berlinului, NATO şi Uniunea Sovietică (acum Rusia) au început să se angajeze în discuţii la mai multe niveluri, inclusiv un impuls continuu pentru tratate de control al armelor, cum ar fi Tratatul privind forţele armate con-venţionale din Europa.

Ministrul sovietic de externe Shevardnadze a făcut o primă vizită la sediul NATO pe 19 decembrie 1989, urmată de discuţii informale în 1990 între liderii militari ai NATO şi sovietici.

În iunie 1990, mesajul de la Turnberry a fost descris drept „primul pas în evoluţia relaţiilor [moderne] NATO – Rusia.”

Secretarul general al NATO, Manfred Wörner, a vizitat Moscova în iulie 1990, pentru a discuta despre viitoarea cooperare, o premieră pentru relaţiile NATO – Rusia.

Actul fondator privind relaţiile reciproce, cooperarea şi securitatea a fost creat în 1997.

În baza acordului de cooperare, în decembrie 2009, NATO a solicitat Rusiei ajutor în Afganistan, dorind să trimită mărfuri (inclusiv, echipament militar) cu zboruri peste teritoriul Rusiei; la această solicitare Rusia a permis doar tranzitul de provizii non-militare peste teritoriul său.

La 6 iunie 2011, NATO şi Rusia au participat la primul lor exerciţiu comun cu avioane de luptă, numit „Vigilant Skies 2011”.

De la Războiul Rece, aceasta a fost a doua asociere militară comună între alianţa NATO şi Rusia (primul a fost un exerciţiu comun submarin, care a început la 30 mai 2011).

UNELE ASPECTE ALE CONFLICTULUI DINTRE FEDERAŢIA RUSĂ ŞI NATO

La începutul lunii martie 2014, tensiunile dintre NATO şi Rusia au crescut ca urmare a acţiunii Rusiei de a anexa Crimeea.

NATO a cerut Rusiei să-şi înceteze acţiunile şi a declarat că sprijină integritatea teritorială şi suveranitatea Ucrainei.

La 1 aprilie 2014, cu toate că NATO a decis în unanimitate să suspende orice cooperare practică cu Federaţia Rusă ca răspuns la anexarea Crimeei, Consiliul NATO – Rusia (NRC) nu a fost suspendat.

În aceeaşi zi, NATO a emis o declaraţie a miniştrilor de externe (ai ţărilor membre ale NATO), în care a anunţat decizia să suspende orice cooperare practică civilă şi militară dintre NATO şi Rusia. În declaraţie se afirma:

„Dialogul nostru politic în Consiliul NATO – Rusia poate continua, după caz, la nivelul am-basadorilor pentru a ne permite să facem schimb de opinii, în primul rând cu privire la această criză. Declaraţia a condamnat „intervenţia militară ilegală a Rusiei în Ucraina şi încălcarea de către Rusia a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei”

Evenimentele au continuat să se precipite şi, la şedinţa NATO care s-a ţinut în Ţara Galilor la începutul lunii septembrie 2021, Comisia NATO-Ucraina a adoptat o Declaraţie comună, care „a condamnat ferm „anexarea” ilegală şi ilegitimă autodeclarată a Rusiei referitor la Crimeea şi la destabilizarea sa continuă şi deliberată a estului Ucrainei, încălcând dreptul internaţional”; această poziţie a fost reafirmată în declaraţia de la începutul lunii decembrie 2021, de către acelaşi organism.

În iulie, SUA au acuzat oficial Rusia că a încălcat Tratatul privind forţele nucleare cu rază intermediară (INF), tratat semnat în 1987, în urma testării unei rachete de croazieră de la sol cu rază medie de acţiune (probabil R-500), şi a ameninţat că va acţiona în consecinţă.

După câteva luni, în octombrie 2021, în urma unui incident în care NATO a expulzat opt oficiali ruşi din sediul său de la Bruxelles, Rusia şi-a suspendat misiunea în NATO şi a ordonat închiderea biroului NATO de la Moscova.

PLANURILE PREŞEDINTELUI VLADIMIR PUTIN PRIVIND CONFLICTELE DIN ZONA MĂRII BALTICE ŞI A MĂRII NEGRE

Mass media internaţională, prin opiniile unor analişti şi strategi militari, confirmă concluzia după care contextul Mării Baltice şi al Regiunii Mării Negre diferă de acţiunile Rusiei în ambele zone, dar par să facă parte din aceeaşi strategie, care vizează transformarea ordinii de securitate a întregii Europe şi chiar a întregii lumi.

Un eventual război desfăşurat atât în zona Mării Baltice, cât şi a Mării Neagre sunt, cel puţin pentru moment, scenarii încă nesigure, dar, după o tactică pe care deja ruşii au practicat-o şi prin care se testează efectele asupra ţărilor membre ale UE, pot fi repetate şi chiar extinse.

Rezultatele unor tensiuni cu caracter militar şi chiar unele accidente specifice ale unor asemenea tensiuni şi care s-ar putea să scape de sub control nu pot şi nu ar trebui să fie excluse din lista unor posibile riscuri.

Cele două zone amintite prezintă o combinaţie de elemente similare, dar şi unele diferenţe prin ţările care sunt membre ale NATO şi unele care nu sunt membre.

Contextul Mării Baltice şi al Regiunii Mării Negre diferă, dar acţiunile Rusiei în ambele zone vizează transformarea ordinii de securitate europeană.

Un război total rămâne, cel puţin pentru moment, un scenariu improbabil.

Rusia testează răspunsul euro-atlantic şi reacţia în general a lumii.

Pentru a evalua cât de departe ar putea fi dispus Vladimir Putin să continue conflictul invaziei Ucrainei şi a altor ţări, este necesar să se evalueze modul în care Rusia percepe poziţia Occidentului şi acţiunile sale, ţinând cont de ciocnirea profundă şi înrădăcinată a percepţiilor dintre Bruxelles şi Moscova şi viziunea asupra lumii a acesteia din urmă.

Analiza zonei Mării Baltice

Statisticile internaţionale prezintă următoarele caracteristici (suprafaţa şi numărul populaţiei) ale acestor ţări:

 Sursa: Baltic States, Encyclopedia Britannica, 2021

Cu toate că aceste ţări şi-au recâştigat independenţa (1991) şi au devenit membre ale UE şi NATO, politica Rusiei faţă de ele este marcată de o deosebită vulnerabilitate prin acţiunile Kremlinului.

Interesul Rusiei faţă de Ţările Baltice

Principala întrebare, pe care o pun analiştii experţi în evoluţia Ţărilor Baltice, este: Care sunt principalele motive ale Rusiei şi în special ale preşedintelui Putin în privinţa statelor baltice care ar putea să ducă Rusia la riscul confruntării cu NATO (care să conteste garanţiile de securitate colectivă cum sunt prevăzute în articolul 5 al Tratatului NATO)?

Pentru a înţelege care sunt criteriile esenţiale ale politicii Moscovei faţă de Ţările Baltice, trebuie luat în considerare factorul demografic şi al structurii acestui factor pe etnicităţi şi al limbii vorbite de diferitele minorităţi existente în aceste ţări.

În statele baltice, principalul factor care ar putea motiva şi facilita politicile de intervenţionism sau agresiune ale Rusiei este cel direct legat de numărul mare al populaţiei şi concentrarea minorităţii etnice ruse şi a vorbitorilor de limbă rusă care locuiesc în apropierea graniţei cu Federaţia Rusă. Procentele vorbitorilor de limbă rusă reprezintă o cifră care include şi alte minorităţi baltice, cum ar fi: polonezii, ucrainenii şi belaruşii.

La fel de importante sunt şi interesele economice ale Rusiei faţă de statele baltice, precum Crimeea, care serveşte drept bază pentru Flota Rusiei din Marea Neagră şi o cale către Marea Mediterană, statele baltice posedă porturi fără gheaţă şi poate fi considerată ca o poartă către Occident.

 Sursa: One World-Nations Online, 2022

Un alt factor cu caracter economic este cel determinat de faptul că statele baltice sunt state sărace din punct de vedere energetic şi depind de exportul rusesc de energie. De asemenea, în ultima parte a lunii iunie 2022, Lituania a blocat transportul diferitelor produse către teritoriul Kaliningradului.

Replica imediată a Administraţiei de la Moscova (la 21 iunie 2022) a fost:

„…Lituania, va avea de suferit consecinţe „serioase” datorită acestui blocaj al produselor către Kaliningrad – care este o enclavă rusă şi care serveşte drept sediul central al flotei ruseşti din Marea Baltică şi nu are un pod terestru pentru restul ţării”.

În vara anului 2022, abordări mai agresive ale Rusiei s-au manifestat şi la adresa Suediei şi Finlandei; încercând pe această cale aplicarea unei practici şi a unei strategii de a le înconjura şi apoi de a le impune politica externă rusească.

Analiştii politici, printre care se înscrie şi Victor Duenow², arată prin diverse mijloace ale mass-mediei că: SUA îndreptându-şi atenţia spre China şi spre diversele acţiuni ce au loc în Pacific, NATO a primit ca o sarcină de mare importanţă a se „confrunta” cu Rusia, care încearcă să-şi extindă influenţa asupra zonei baltice – în special asupra fostelor republici sovietice.

Analiza acestei zone confirmă ideea după care Rusia îşi manifestă agresiunea prin acţiuni cibernetice şi în domeniul informaţional, căutând să-şi sporească influenţa în această zonă şi să provoace diviziunea naţiunilor baltice.

O metodă mai veche reluată recent este aceea de a plasa mine marine în Marea Baltică.

Dacă ar fi să luăm ca reală informaţia prezentată de presa rusă în urmă cu mai mulţi ani, Rusia deţine cel mai mare stoc de mine marine³ comparativ cu oricare altă naţiune din lume.⁴

De asemenea, Rusia a folosit acest sistem în timpul conflictului ucrainean din Marea Azov.

Din acest punct de vedere reiese necesitatea pentru NATO de a reanaliza amplasarea şi utilizarea acestor mine marine, precum şi dezamorsarea lor, care altfel ar provoca enorme efecte energetice şi economice asupra întregii zone baltice. Rusia caută justificări pretins legale pentru amplasarea minelor marine.

Mascând lansarea minelor marine în spatele unei perdele groase de dezinformări şi a pretinsei necesităţi de aprovizionare cu energie destinată zonei baltice, ascunde de fapt ideea după care regiunea baltică reprezintă circa 40% din exporturile ruseşti de energie.

Dacă a existat vreodată o modalitate de bloca toate încercările ruseşti de a transforma energia într-o cale de şantaj politico-economic, aceea este cea a Norvegiei, care recent a comunicat prin discursul Prim Ministrului Jonas Gahr Stoere, la cea de a 77-a sesiune a Naţiunilor Unite, care s-a ţinut la 22 septembrie 2022, că

„…Norvegia este în prezent într-o poziţie confortabilă de a fi furnizorul principal de gaze şi petrol pentru Europa.”

Dintr-un Raport creat de Bank of America rezultă că în septembrie 2022, de exemplu, Direcţia Norvegiană de Petrol (NDP) a avut o producţie medie zilnică de 1,83 milioane de barili de petrol.

Participanţii la această sesiune a ONU au aplaudat această afirmaţie, iar ţările baltice şi celelalte ţări europene au crescut importurile din Norvegia pentru a contribui la minimizarea dependenţei de petrolul rusesc.

În vederea protejării acestei surse importante de petrol şi a modalităţii de distribuire, marina germană ajută Norvegiei să-şi protejeze platformele petroliere, cablurile submarine şi conductele de distribuire. Totodată este gata să facă acelaşi lucru în largul coastelor daneze şi suedeze, NATO s-a angajat să intensifice protecţia infrastructurii critice după rupturile din septembrie la gazoductele Nord Stream 1 şi Nord Stream 2, aşezate pe albia Mării Baltice din Rusia până în Germania.

Dacă cineva îşi pune întrebarea:

„…cum se explică că NATO nu acţionează împotriva crimelor de război provocate de acţiunea militară a ruşilor?”

Trebuie să ştie că:

Practica folosită de NATO pentru ca să acţioneze împotriva unei asemenea decizii, de folosire a minelor marine, ca şi împotriva oricăror altor acţiuni ruseşti: este necesar să obţină votul tuturor ţărilor membre ale NATO, în favoarea acţiunilor respective.

Ţările membre ale NATO au impus sancţiuni economice severe împotriva Rusiei şi au întreprins diverse sancţiuni convenţionale, dar care nu au reuşit să descurajeze Rusia.

Un alt exemplu de interferenţă a Rusiei este acela de utilizare a dezinformării pentru a provoca discordie, cum ar fi, de exemplu, în Polonia, combinată cu dependenţa poloneză de exporturile ruseşti de energie.

Ceea ce merită de reţinut este poziţia NATO, care, din păcate, nu a reuşit să-şi formuleze o modalitate eficientă de a face faţă ameninţărilor Rusiei.

De asemenea, NATO şi modul de manifestare a politicii şi culturii occidentale dovedesc că aceste forţe văd războiul şi pacea ca entităţi independente şi ca atare le este dificil să clasifice zonele care se află „în mod ambiguu” la mijlocul acestei politici.

Analişti geopoliticieni consideră că există mai multe probleme semnificative cu care se confruntă NATO. Acest acord internaţional ar trebui să stabilească mij-loacele cele mai eficiente de a asigura securitatea membrilor baltici, ca şi a celorlalţi din întreaga Europă.

Marea Neagră – obiectiv cheie pentru politica Rusiei

Geografia unică a zonei Mării Negre îi conferă o semnificaţie specială Rusiei din mai multe motive:

În primul rând, este o răscruce importantă şi o intersecţie strategică pentru întreaga regiune. Accesul la Marea Neagră este vital pentru toate statele litorale şi învecinate şi îmbunătăţeşte foarte mult proiecţia puterii în mai multe regiuni adiacente.

În al doilea rând, regiunea este un important coridor de tranzit pentru diferite mărfuri, energie şi diverse produse militare.

În al treilea rând, întreaga zonă a Mării Negre este bogată în diversitatea culturală şi etnicitate şi, datorită proximităţii geografice, ruşii consideră că astfel se împărtăşesc legături istorice cu Rusia (dar nimeni nu a agreat cu ideea dacă aceste legături sunt dorite şi dacă sunt bune sau rele! – n.n.).

Flota Mării Negre este considerată de către strategii ruşi ca un comandament operaţional-strategic al Marinei Ruse, şi include şi navele ruseşti existente în Marea Azov.

Semnificaţia geostrategică a Flotei Mării Negre este sporită şi mai mult de po-sibilitatea de a accesa Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ceea ce poate permite Rusiei să-şi trimită forţele navale într-o mare cu apă caldă. Acest fapt este una dintre cele mai importante trăsături ale Flotei Mării Negre, care explică cum şi de ce această flotă a supravieţuit de mai multe secole şi de ce Peninsula Crimeea a fost, este şi va fi şi în viitor atât de importantă pentru Rusia.

Un factor deosebit de important îl constituie Turcia, care are cea mai întinsă coastă pe Marea Neagră. Obiectivele navale principale ale Turciei sunt concentrate pe cele două strâmtori care leagă Marea Neagră de Mediterana.

Cele două strâmtori au un impact enorm asupra tuturor forţelor navale din Marea Neagră, precum şi asupra comerţului cu Turcia şi alte ţări din regiune.

Semnificaţia acestor strâmtori se poate vedea, printre altele, în transportul zilnic de petrol, care ajunge la circa 3 milioane de barili pe zi.

Deşi Turcia deţine suveranitatea asupra Bosforului şi Dardanelelor, închiderea acestor strâmtori pentru orice marină ar însemna un act considerat ca fiind de agresiune.

RELAŢIILE RUSIEI CU ŢĂRILE CU LITORAL LA MAREA NEAGRĂ

Relaţia Rusiei cu Turcia

Rusia întreţine relaţii deosebit de cordiale cu Turcia, ştiind că această ţară controlează strâmtoarea Bosfor şi Dardanele, care este pentru Rusia, aşa cum am amintit, un pasaj vital între Marea Neagră şi Marea Mediterană.

Realitatea relaţiilor ruso-turce, cunoscută de experţii militari şi de către analiştii geopoliticii, dovedeşte existenţa unor interese de ambele părţi. Rusia are interese strategice, iar Turcia interese economice.

Dacă Ankara va decide într-o zi să închidă aceste strâmtori, ar putea bloca flota Mării Negre şi ar putea limita capacitatea Rusiei de a-şi proiecta puterea în străinătate.

În cazul unei crize politice, prioritatea Moscovei trebuie să fie cea de asigurare că Turcia rămâne cel puţin neutră, permiţând Rusiei să-şi continue aprovizionarea cu forţele militare, de care ar avea nevoie în Marea Mediterană.

Dacă pasajul ar fi închis de o Turcie în mod deschis ostilă, Rusia şi-ar găsi forţele din Mediterana în mare pericol.

Relaţia Rusiei cu Bulgaria

Relaţiile externe ale Bulgariei se pot vedea în două direcţii: pe de o parte sunt legături istorice şi culturale cu Rusia. În ultimele decenii, ea a fost direct dependentă de obţinerea combustibililor fosili din Rusia, iar pe de altă parte ea este protejată fiind membră a UE şi a NATO.

Această situaţie nu îi este prea uşor de desfăşurat. Cu toate că nu are o notă pro-rusă deosebită a reuşit să respingă mai multe proiecte pentru construcţia unor conducte.

Rusia şi-a afirmat poziţia susţinând că sancţiunile aplicate Rusiei sunt prea dure; ca atare prin această poziţie nu vrea să creeze obstacole în viaţa economică a populaţiei bulgare.

Relaţia Rusiei cu România

Politicianul Petre P. Carp (1837-1919) afirmase la un anumit moment dat:

„România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”.

Din punctul de vedere al relaţiilor cu Federaţia Rusă şi în special cu Vladimir Putin, ideea lui Carp este pe deplin confirmată.

România a avut mai mult noroc când a fost acceptată în UE şi a devenit membră a NATO.

România are în prezent şi elemente ale scutului antirachetă (primite din Statele Unite), ceea ce a determinat administraţia Putin să declare că România este

„o ameninţare clară pentru Rusia”.

Din punctul de vedere al litoralului Mării Negre, România şi-a dovedit dorinţa de a asigura prezenţa NATO în ţară (în general şi în Marea Neagră în mod special -n.n.). Această dorinţa a României este în contradicţie cu obiectivele pe termen lung ale administraţiei Putin.

Insula Şerpilor

Cu alte cuvinte, după anexarea Crimeei, această insulă (pe care îşi poate plasa o mică bază militară – n.n.) îi permite Rusiei să domine unele porţiuni mai întinse din Marea Neagră.

Opinia unor experţi militari români şi ucraineni (care au reţinut atenţia ambelor guverne, încă în urmă cu un an înainte de invadarea Ucrainei) se referea la tentativele Rusiei de a bloca pe cât posibil accesul Ucrainei la porturile Mariupol şi Berdeansk.

Ruşii ştiu că pentru Ucraina aceste porturi sunt vitale în exporturile de grâu şi metale ale Ucrainei, precum şi pentru bunurile de consum importate din China.

Realitatea, pe care Rusia o cunoaşte, este determinată de doi factori deosebit de importanţi:

• pe de o parte, fără o rută maritimă viabilă care să-i ofere acces la pieţele globale, economia ucraineană s-ar putea să intre într-un moment al unei crize economice de proporţii.

•pe de altă parte, în contextul invaziei, pierderea acestei rute maritime înseamnă pierderea unei căi care este vitală pentru asigurarea livrărilor de armament, muniţii şi echipamente militare.

În acelaşi timp, Statul Major al Forţelor Armate ale Ucrainei a precizat, într-un comunicat de presă, că Armata rusă şi-a concentrat un grup de nave în Marea Neagră lângă ţărmurile Ucrainei. Acest grup de nave s-ar afla într-o stare de pregătire pentru efectuarea unor noi atacuri cu rachete asupra teritoriului Ucrainei.

În plus, această entitate militară a informat că armata rusă îşi intensifică acti-vităţile de sabotaj pe rutele convoaielor de transport cu ajutor umanitar şi ajutor militar.

Asemenea informaţii dovedesc, după cum s-au exprimat unii ziarişti, „un delir total al propagandei ruse”, afirmând:

– sărbătorirea a 8 ani de la victoria trupelor ruseşti în cucerirea Crimeei s-a desfăşurat concomitent cu acţiunile armatei ruse, care omorau cu o deosebită cruzime populaţia civilă ucraineană, distrugeau locuinţe, spitale, de copii, şcoli, teatre, ş.a.,

– publicarea pe internet a unei ample informaţii ca răspuns la toate imaginile prezentate de către mass-media internaţională şi relevând politica ucraineană împotriva populaţiei ruse din cele două zone din estul Ucrainei (Doneţk şi Luhansk).

După opinia unor analişti politici, actualul război ruso-ucrainean nu este un război numai între aceste două ţări, este o confruntare, pe de o parte, între Statele Unite şi Occident şi, pe de altă parte, Rusia (în spatele căreia sunt China şi Coreea de Nord).

În condiţiile actuale apar unele întrebări fireşti puse de unii analişti:

„…ce se întâmplă dacă Rusia pierde acest război? Vom putea fi martorii dezmembrării ei?”

Personal cred că aceasta este întrebarea unor naivi politici.

Preşedintele Putin nu este omul care să accepte o asemenea pierdere, care i-ar distruge reputaţia lui, clădită pe zeci de ani de ambiţii politice.

De asemenea:

„…ce se întâmplă dacă Statele Unite şi Occidentul pierd acest război?”

Scade prestigiul democraţiei, al independenţei şi al umanismului. Vom asista la manifestarea unei anarhii, la introducerea conceptului şi efectelor sistemului dictatorial manifestat la nivel global, iar procesul globalizării va intra pe o pantă a declinului.

Mai este un aspect care este mai mult decât înfricoşător.

În dorinţa de a nu pierde acest război, preşedintele Putin este în stare să apese pe „butonul roşu” şi să declanşeze un război nuclear.

Dacă războiul va fi câştigat de Rusia, se va putea aminti opinia Doamnei Madeleine Albright – fosta Secretară de Stat a Statelor Unite, care spunea:

„…Putin a câştigat războiul, dar a pierdut încrederea …!”

Din păcate mulţi dintre cei care auziseră această afirmaţie nu au luat-o în serios şi astăzi ne întrebăm cum este posibil să se petreacă sub ochii noştri un asemenea război, cu asemenea efecte şi cu multiple consecinţe pe termen lung.

După opinia unor strategi americani, acest război trebuie să continue, devenind un război de uzură şi de limitare din ce în ce mai mult a puterii militare a Federaţiei Ruse.

Actualul Secretar de Stat al SUA, Antony Blinken, susţine că Rusia va trebui să ajungă la momentul în care îşi va epuiza toate resursele militare şi ca atare nu va mai putea declanşa asemenea invazii şi războaie împotriva unei (sau unor) ţări.

La rândul său, Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, îndeamnă armata ucraineană să lupte, pentru a-şi păzi ţară împotriva celor care au ţinut Ucraina cu forţa în mijlocul lumii comuniste.

Preşedintele Biden şi-a modificat în ultimul an punctul de vedere, prin care iniţial considera că ajutorul pe care l-ar fi acordat Statele Unite Ucrainei va fi de mică valoare; în ultimele luni a ajuns la concluzia că Ucraina trebuie ajutată şi împreună cu UE a trimis bilioane de dolari şi armament modern. El susţine că Ucraina poate si trebuie să învingă în acest război contra Rusiei.

Ca urmare a tuturor acestor puncte de vedere şi urmând indicaţiile preşedin-telui Putin, Ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, într-un discurs ţinut nu cu mult timp în urmă, a menţionat în mod special:

„…riscul provocării celui de al treilea război mondial nu este exclus şi nici ca un asemenea război să devină nuclear”.

Principala întrebare pe care o pun unii analişti şi care a primit un răspuns printr-un Raport al OCDE este următoarea:

„…ce se întâmplă dacă războiul din Ucraina nu se termină?

Cum afectează acest război economia mondială?

OCDE şi-a exprimat punctul de vedere printr-un Raport referindu-se la reducerea perspectivelor pentru creşterea globală, concomitent cu proiecţia inflaţiei şi cu avertismentul de agravare la nivel mondial a efectelor acestui război. OCDE şi-a redus perspectivele de creştere globală în acest an la 3% de la 4,5% cât fuseseră preconi-zate în decembrie 2021 şi şi-a dublat proiecţia inflaţiei la aproape 9% pentru ţările europene; iar după unele previziuni pentru 2023, în creşterea globală se apreciază manifestarea în continuare cu o diminuare sub 3%.

UNELE CONCLUZII

Niciun analist geopolitic nu cred că va putea găsi şi explica adevăratele cauze ale actualei concepţii a celor două puteri (Rusia şi Stale Unite ale Americii), care, în loc să-şi dezvolte condiţiile social-economice şi să asigure condiţii din ce în ce mai bune pentru populaţiile proprii şi din alte colţuri ale lumii, îşi risipesc avuţiile obţinute prin eforturile propriilor popoare, îşi creează arme din ce în ce mai sofisticate menite să distrugă tot ceea ce s-a construit şi omoară mii de oameni.

Pacea, care a existat timp de câteva decade, este din nou pusă sub un mare semn de întrebare, pentru că în acest scurt timp amândouă dintre puterile lumii au continuat să-şi aloce fonduri din ce în ce mai mari pentru militarizare.

Este oare această demenţă să-i spunem „fiosofică” bazată pe ideea existenţei pe mica noastră planetă albastră a prea multor oameni?

Sau,

Pur şi simplu este o concepţie de a deţine locul întâi în lume prin crimă şi distrugere, şi nu prin creaţii, din diverse domenii ale ştiinţei, artei şi culturii, oferind generaţiilor ce vor urma noi orizonturi ale dezvoltării?

Sau,

Este modul de manifestare al unei reale megalomanii, de a aduna sub aceeaşi conducere milioane de oameni şi noi teritorii?

Cât de greşită poate fi această manifestare megalomanică în mintea unor conducători, care speră că vor fi apreciaţi pentru ceea ce fac şi nu se gândesc că viaţa lor şi a acestor „imperii” este de scurtă durată şi nimeni nu îi va putea aprecia pentru ceea ce fac sau au făcut în timpul lor, în loc să ridice naţiunea proprie sau alte naţiuni rămase mai în urmă?

Istoria a cunoscut evoluţia imperiilor şi tot ea a permis să se vadă şi căderea lor. Este uşor să cucereşti prin forţă ţări şi să subjugi popoare, dar este enorm de greu să menţii aceste popoare sub un călcâi criminal.

Mai devreme decât îşi imaginează aceşti conducători că este posibil, popoarele îşi vor revendica drepturile la existenţa liberă şi de a-şi alege conducătorii pe care îi merită.

Astăzi trăim unul dintre multele evenimente în care în loc de pace şi colaborare se desfăşoară din nou conflicte militare cu toată trena neagră a zeiţei morţii.

Moscova şi Washington au uitat sau nu vor să-şi amintească de eforturile comune pe care le-au desfăşurat în cel de Al Doilea Război Mondial pentru a lichida crimele săvârşite de „filosofia” fascistă.

A urmat un moment de pace – pe glob, dar astăzi din nou în loc de colaborare şi-au scos săbiile din teci şi se confruntă între ele:

De ce?

Ce le lipseşte conducătorilor actuali pentru a colabora în locul confruntărilor militare?

Orice s-ar spune, nu popoarele vor să se confrunte între ele, nici ruşii şi nici americanii nu vor să se lupte şi să se omoare unii pe alţii, cei ce sunt vinovaţi sunt conducătorii acestor popoare, care au puterea decizională de a porni războaie şi nu au puterea de înţelegere a le opri înainte de a le declanşa.

Fiecare dintre conducători şi-au ales aşa zişi consilieri care le cântă în strună, nu-i contrazic şi le spun tot ceea ce vor să audă; iar dacă vreunul dintre ei vine cu o idee ce nu-i convine conducătorului (care este un dictator sau un pretins democrat), ori este (în cel mai bun caz) înlăturat sau chiar lichidat fizic.

Conflictul actual din zonele Mării Baltice şi a Mării Negre este numai exemplu al modului de gândire şi neînţelegere a realităţilor existente şi a multiplelor avantaje pe care le-ar putea oferi Rusiei şi ţărilor din zonele amintite pacea în locul războaielor.

Având în spatele lor (fiecare dintre cele două forţe) suportul unei a treia puteri (cum ar fi China, sau Iranul, de exemplu) sau al unor ţări adunate într-un organism comun (NATO), sunt oricând gata să apese pe „butonul roşu”, pentru a dezlănţui catastrofa mondială prin folosirea forţei nucleare.

Bibliografie

1. Atland, Kristian – Redrawing Borders, Reshaping Orders: Russia`s Quest for Dominance in the Black Sea Region, European Security Nr. 2, 2021

2. Brauss, Heinrich & Racz, Andreas – Russia’s Strategic Interests and Actions in the Baltic Region, In: DGAP Report, Jan. 7, 2021

3. Bugajski, Januz – Russia’s New Imperialism, Prager, Westport, Connecticut, USA, 2004

4. Carafano, Jay James – How To Make Sure the Black Sea Doesn’t Become a Geopolitical Black Hole, The Heritage Foundation, June 6th, 2021

5. Doroshko, Mykola & Tsyrfa, Iulia – Baltic – Black Sea Area as a Geopolitical Reality, National University of Kyiv, Sept. 2021

6. European Parliament / Directorate General for External Policies, Policy Department – Study: Facing Russia’s strategic challenge: Security developments from the Baltic to the Black Sea, November 2017

7. Friedman, George – The next 100 Years, Doubleday, New York, London, 2009

8. Harris, Shane & Sonne, Paul – Russia planning massive military offensive against Ukraine involving 175.000 troops, U.S. intelligence warns, The Washington Post, 3 decembrie 2021

9. Hiscox, M.J. – International Trade and Political Conflict, Priceton, University Press, NJ, USA, 2002

10. Koroma, Nataliya – Baltic-Black Sea Geopolitical Region: The National Interests of Ukraine in This System of Regional Interaction, National University of Kyiv, 2013

11. Murphy, Martin and Schaub, Gary – Sea of Peace or Sea of War: Russian Maritime Hybrid Warfare in the Baltic Sea, Naval War College Review, Nr. 2, 2018

12. Murphy, St John Alexandra – The Geopolitical Link Between the Baltic and Black Seas, The Jamestown Foundation, 25 Sept. 2020

13. Murusidze, Ketevan & Chankvetadze, Natia – Protracted conflicts and security challenges in the Black Sea, MEI (Middle East Institute), 18 Oct. 2020

14. Obert, J. Sh – Futurecast, St Martin Press, New York, 2008

15. Podesta, J. – The Power of Progress, Crown Publisher, New York, 2008

16. Puheloinen, Ari – Russia’s Geopolitical Interests in the Baltic Area, National Defence College, Helsinki, 1999

17. Roxburg, Angus – The Strongman: Vladimir Putin and Struggle for Russia, I.B. Tauris&Co. Ltd. London, UK, 2013

18. Toucas, Boris – The Geostrategic Importance of the Black Sea Region: A Brief History, CSIS (Center for Strategic & International Studies), 2 Feb. 2017

19. Wilkinson, Paul – Terrorism Versus Democracy, London, Frank Cass, 2001

20. Yonah, Alexander and Pluchinsky, A. Dennis – Europe’s Red Terrorists: The Fighting Communists Organizations, London, Frank Cass,