prof. univ. dr. Cristian BARNA

Aflată la răscruce de drumuri, culturi şi civilizaţii, Marea Neagră a reprezentat un hotar al spaţiului românesc de-a lungul existenţei sale, ca atare „istoria românească nu ar putea fi înţeleasă fără să se ţină seama de drumurile şi influenţele care se încrucişează pe teritoriul unde a evoluat, astfel încât l-au făcut o adevărată răscruce a civilizaţiilor şi a negoţului, dar şi, din nefericire, a invaziilor şi a războaielor”¹.

Puterile talasocratice euroatlantice, spre care statele riverane Mării Negre au privit în decursul istoriei pentru a-şi asigura securitatea, se raportau la această regiune doar prin prisma nevoii de a-şi acoperi un deficit de securitate, care risca să perturbe echilibrul strategic în regiune.²

Deoarece Marea Neagră marchează frontiera Europei cu Asia, fiind situată pe coridorul ce leagă „bătrânul continent” de arealul geopolitic Orientul Mijlociu – regiunea caspică – Asia Centrală, este evident faptul că, din punct de vedere strategic, securitatea Europei nu poate fi realizată atât timp cât regiunea Mării Negre este un spaţiu de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu impact asupra securităţii spaţiului euro­atlantic.

Este motivul pentru care, în prezent, spre deosebire de rolul jucat în timpul Războiului Rece (de regiune situată la „periferia” masei continentale europene), bazinul Mării Negre reprezintă o componentă a hinterland-ului strategic euroatlantic, un element central al unui sistem geopolitic şi geostrategic denumit Regiunea Extinsă a Mării Negre, aflat într-o evoluţie bazată pe extinderea NATO spre Asia Centrală.³

Rolul Mării Negre ca parte sudică a rimland-ului strategic al Federaţiei Ruse şi a flancului estic al NATO este modelat de interesele marilor puteri în acest complex de securitate regională. În rimland-ul său european, proximitatea faţă de o Europă rusofobă, timorată de reminiscenţele traumatizante ale epocii Războiului Rece, constituie un factor de îngrijorare pentru Federaţia Rusă. Fiind conştientă de avantajul geopolitic pe care îl oferă accesul la mări şi la oceane, tradus în termeni geopolitici prin controlul rimland-ului, Federaţia Rusă întreprinde acţiuni care să faciliteze dislocarea forţei sale maritime în rimland-ul său strategic.

Încă din vremea sa, Halford Mackinder afirma că dacă Rusia ar avea o flotă maritimă puternică, statutul ei pe harta mondială s-ar modifica în favoarea sa în mod exponenţial. Un secol mai târziu, amiralul Kuroiedov clama „naşterea” noii doctrine maritime a Federaţiei Ruse, care se bazează pe ipoteza că secolul XXI va fi un secol al oceanelor lumii, iar Federaţia Rusă este obligată să fie pregătită în acest sens.

La peste 30 de ani de la disoluţia URSS, Federaţia Rusă pare decisă să obţină avantajele pe care le conferă rimland-ul său şi de care nu a beneficiat în perioada Războiului Rece. O explicaţie în acest sens este cea a lui George Friedman, care consideră că Federaţia Rusă nu poate tolera „frontierele strâmte”, care nu-i permit punerea în aplicare a unei strategii de apărare „în adâncime”, aşa cum a făcut-o împotriva lui Napoleon şi Hitler.

De aceea, Federaţia Rusă urmăreşte să fie înconjurată de „zone-tampon” precum Kaliningrad, Belarus, sudul Ucrainei, Transnistria, Osetia de Sud şi Abhazia, asupra cărora să-şi poată exercita influenţa şi care să-i permită accesul la Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Caspică, o „străpungere” a rimland-ului euroatlantist.⁴

De menţionat că, încă din martie 1992, Paul Wolfowitz atrăgea atenţia asupra necesităţii de a contracara apariţia în regiunea euroasiatică a unei puteri cu valenţe talasocratice capabile să se opună SUA, statele istmului ponto-baltic reprezentând, în viziunea sa, o „regiune-tampon” de o importanţă strategică majoră.

În prezent, spaţiul geopolitic dintre Marea Baltică şi Marea Neagră cuprinde statele – Polonia, România, Serbia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, Ţările Baltice, Ucraina -, care au motive să fie îngrijorate de încercarea Federaţiei Ruse de a reveni la sfera sa de influenţă din timpul Războiului Rece.⁵

Pierderea influenţei hegemonice asupra statelor din Europa Centrală şi de Est, odată cu aderarea acestora la NATO, a fost o catastrofă pentru Federaţia Rusă, din punct de vedere geostrategic, întrucât această ţară a pierdut controlul unei mari părţi a ţărmurilor coridorului ponto-baltic, o zonă fierbinte pentru interesul strategic al Federaţiei Ruse de spargere a blocadei (containment-ului) NATO.

Statutul de mare putere nu poate fi clamat de către Federaţia Rusă decât dacă această ţară nu-şi asigură accesul deplin la mările libere. În acest context, este de menţionat poziţia lui Vladimir Putin, făcută publică în cadrul discursului crimeean din martie 2014: „Avem toate motivele să presupunem că infama politică de con-tainment, din secolele 18, 19 şi 20, continuă şi astăzi. Ei (NATO şi UE, n.n.) încearcă în mod constant să ne plaseze într-un colţ pentru că avem o poziţie independentă, pentru că o menţinem şi pentru că spunem lucrurilor pe nume, fără ipocrizie. Dar există o limită pentru toate”.⁶

Mai ales că obiectivul geostrategic al Federaţiei Ruse pe continentul european este împiedicarea operaţionalizării depline a rimland-ului euroatlantist în regiunea ponto-baltică, care contravine geopoliticii eurasianiste, amplasarea elementelor scutului antirachetă în Polonia şi în România fiind considerată o modalitate prin care puterea talasocratică încearcă să consolideze eficienţa istmului şi să protejeze statele de pe această axă împotriva acţiunilor de exercitare a influenţei de către Federaţia Rusă.

Marea Baltică, ca potenţială zonă de exercitare a influenţei ruse, este indisolubil legată de enclava Kaliningrad, situată între Polonia şi Lituania şi care are ieşire la Marea Baltică. De-a lungul timpului, Kaliningrad a reprezentat o zonă de importanţă strategică, flota rusească staţionând în această regiune, de unde se putea lansa o ofensivă împotriva Occidentului.⁷

De menţionat că enclava Kaliningrad este unica poartă maritimă europeană a Federaţiei Ruse care nu îngheaţă iarna, permiţându-i să-şi păstreze frontierele impermeabile faţă de Germania sau Polonia.⁸

Odată cu intervenţia Federaţiei Ruse în Ucraina, NATO a conştientizat că se află în faţa unui nou context geostrategic, în care Federaţia Rusă pune în pericol securitatea membrilor şi partenerilor săi din rimland-ul ponto-baltic. Astfel, NATO şi-a consolidat prezenţa în zona ponto-baltică în vederea contracarării potenţialelor agresiuni ale Federaţiei Ruse, asigurând în acelaşi timp garanţiile de securitate oferite membrilor săi din această regiune.

În regiunea baltică, „geografia nu este de partea NATO. Statele baltice se află pe frontiera de vest a Federaţiei Ruse – lângă bazele, proviziile şi întăririle ruse -, în timp ce forţele NATO se află mai ales în Europa de Vest şi în Statele Unite […], ceea ce înseamnă că nu se poate conta incontestabil pe NATO pentru protejarea naţiunilor baltice înainte ca Federaţia Rusă să aibă timp să deruleze un asemenea atac”⁹.

În plus, „apele de mică adâncime şi strâmtorile înguste ale Mării Baltice facilitează plasarea de mine de către Federaţia Rusă, fiind dificil pentru NATO să manevreze nave de luptă în aceste condiţii […], care fac astfel imposibilă susţinerea ţărilor baltice în caz de război”¹⁰.

Nu în cele din urmă, „Federaţia Rusă are avantajul de a avea minorităţi ruseşti semnificative în regiunea baltică, ca urmare a dizolvării URSS, acestea putând avea un rol de rezistenţă şi revoltă asemănător celui probat în Ucraina dacă se va considera acest lucru necesar sau util”¹¹.

Cu privire la rolul jucat de Marea Neagră în ecuaţia ponto-baltică, acest spaţiu geopolitic a fost descris ca fiind o „zonă-tampon care aşteaptă să fie luată în conside-rare” de marile puteri¹², „poziţia-cheie” de „conector geopolitic” fiind conferită de sistemul format din strâmtorile Bosfor-Dardanele, care facilitează navigaţia dintr-o mare „închisă” spre Oceanul Planetar şi peninsula Crimeea – un veritabil „bastion maritim”.¹³

Dacă, până în anul 1991, Marea Neagră era aproape un „lac rusesc”, vectorul de proiectare a puterii navale sovietice în Marea Mediterană, poarta către mările calde din sud, destrămarea URSS a modificat raporturile de putere la Marea Neagră, întrucât statele nou-apărute au micşorat zona de ţărm a nou-constituitei Federaţii Ruse, care caută să-şi conserve rolul geopolitic de „pivot”, pe care l-a jucat URSS în construirea şi menţinerea „arhitecturii Războiului rece al ţărmurilor”.¹⁴

Declaraţii de genul „bazinul Mării Negre şi Mării Azov se află în zona rusă de interes strategic” ori „Marea Neagră oferă Federaţiei Ruse acces direct la cele mai importante rute globale” nu fac decât să sublinieze faptul că Federaţia Rusă nu doreşte să-i fie afectate interesele geostrategice la Marea Neagră.¹⁵

Pe de altă parte, concepţia geopolitică euroatlantistă vizează internaţionali–zarea Mării Negre, prin implicarea politică şi militară a actorilor extra-regionali (NATO, UE, SUA) şi promovarea multilateralismului în problematica securităţii regionale.¹⁶

Extinderea NATO, prin aderarea României şi Bulgariei, sprijinirea de către SUA a elitelor pro-occidentale şi rusofobe din Ucraina şi Georgia fac ca Federaţia Rusă să se considere „asediată”, ceea ce o determină să acţioneze în scopul „smulgerii” acestei nou-create componente a rimland-ului de sub influenţa euroatlantistă şi „atragerii” în sfera de influenţă eurasiatică.¹⁷

Pentru Federaţia Rusă, cea mai mare pierdere este Ucraina, conform lui Brzezinski, Federaţia Rusă încetând să fie un „imperiu” fără Ucraina, dar împreună cu aceasta este automat un imperiu.¹⁸

Pentru Federaţia Rusă, menţinerea influenţei asupra Ucrainei şi Georgiei, date fiind flota de la Marea Neagră, aflată în portul Sevastopol, baza navală din Ochanchara (Abhazia), dar şi cele militare din Osetia de Sud constituie mizele strategice ale unui plan bine structurat.

Pentru că Marea Neagră reprezintă „o fortăreaţă de importanţă geostrategică deosebită pentru Federaţia Rusă¹⁹ deoarece, pentru ca aceasta să pretindă că este o putere mediteraneană, trebuie să dovedească mai întâi că este o mare putere la Marea Neagră”²⁰.

Pentru atingerea acestui deziderat, Federaţia Rusă „are interesul ca Ucraina să-şi piardă punctele de ieşire spre Marea Neagră”²¹, anexarea sudului Ucrainei fiind cu atât mai importantă în ecuaţia proiecţiei puterii ruseşti în regiunea Mării Negre.

Situaţia problematică pentru NATO rezidă din faptul că regimul juridic actual al strâmtorilor turceşti nu permite constituirea unei flote NATO la nivelul Mării Negre cu aport semnificativ din partea statelor membre NATO non-riverane.

Potrivit autorilor Ben Hodges, Janusz Bugajski şi Peter Doran, „Marea Neagră este unică în lumea modernă, fiind singurul areal maritim deschis internaţional în care Marina SUA, spre exemplu, acceptă logica conform căreia navigarea aici necesită permisiunea altcuiva”²².

La rândul său, James Carafano consideră că „SUA a ajuns la concluzia că dezvoltarea militară a Moscovei cuplată cu eforturile diplomatice, politice şi economice în creştere ale acesteia sunt destinate să definitiveze Marea Neagră ca o platformă de proiecţie a puterii pentru forţele armate ruseşti”²³.

Din acest motiv, SUA ar trebui să militeze pentru consolidarea prezenţei NATO de la Marea Baltică până la Marea Neagră: „Toate acestea sunt vitale nu doar pentru a-i arăta lui Putin că America este prezentă, ci şi pentru a le arăta europenilor că SUA pune în aplicare ceea ce trebuie atunci când vine vorba de contracararea influenţei ruse.”²⁴

Provocările la adresa securităţii spaţiului euroatlantic, provenite din Regiunea Extinsă a Mării Negre, sunt generate de reconstrucţia democratică a statelor riverane (în urma destrămării URSS), gestionarea „conflictelor îngheţate”, menţinerea păcii, delimitările şi securizarea frontierelor, asigurarea securităţii resurselor energetice, combaterea traficului de fiinţe umane, de arme şi de droguri, precum şi potenţialul ridicat de proliferare a armelor de distrugere în masă şi a terorismului.

De menţionat că gestionarea acestor ameninţări depăşeşte, de departe, resur-sele oricărui stat din statele Regiunii Extinse a Mării Negre, de unde nevoia de acţiune concertată, la scară largă, prin operaţionalizarea unor parteneriate internaţionale şi regionale.²⁵

În prezent, din postura de stat-membru NATO şi al Uniunii Europene, România are posibilitatea de a modera echilibrul de putere din Regiunea Extinsă a Mării Negre, decupajul geopolitic cel mai potrivit fiind de „platformă strategică”, „marele joc” din Marea Neagră fiind, atât în trecut, cât şi în prezent, definit de concepte precum îndiguire şi descurajare strategică.