Conf. univ. dr. Silviu NATE^

Abstract. Russia’s propaganda-fuelled information ecosystem has turned into a collective national consciousness, feeding not only the imperial ambitions of the Russian state apparatus but cultivating a pro-war mentality within the spectrum of far-right ideology. Amid Russia’s weakening, the much-invoked „balancing of interests” in the South Caucasus and the Middle East is becoming increasingly fragile. Moscow’s new geopolitical balancing act is necessary to avoid the evolution of anarchic regional behaviours. Russian military campaign’s failure in Ukraine and its peripheral effects, the geopolitical decline, and the diminishing of Moscow’s balancing ability provide scope for the ambitions of regional actors, placing the South Caucasus on the map of tension points. With the loss of the Crimean Peninsula, Russia would also lose a significant part of its naval statu quo in the Black Sea. Scenarios could consist of a conventional war with huge losses on both sides, an escalation of nuclear rhetoric or a negotiated compromise like a demilitarized zone. China is becoming more aware that Russia will not prevail in Ukraine, emerging from the conflict as a regional power, much diminished economically and diplomatically on the world stage. The new geopolitical reality is prompting Xi Jinping to reconfigure China’s foreign relations, prioritizing ties with the European Union over Russia. In 2023, under US leadership, the Western community can apply the lessons learned by combining political, economic and military power to preserve the liberal international order.

Keywords: Russia, China, Ukraine, South Caucasus, Black Sea, geopolitics

DELIRUL IMPERIALISMULUI RUS ÎNTRE PRĂBUŞIRE ŞI RESUSCITARE

Deşi pentru mulţi analişti invazia Rusiei în Ucraina reprezintă un conflict regional, confruntarea declanşată de Vladimir Putin a creat premisele unui război pentru putere globală.

Pornind de la această asumpţie, sunt necesare o serie de explicaţii pentru a înţelege de ce lumea tinde către o reconfigurare a raporturilor de putere, iar perspectivele redistribuirii indică noi aliniamente şi provocări privind influenţa la nivel internaţional.

Motivaţia vechilor sfere de influenţă a fost des invocată în trecut de preşedinţii Putin şi Medvedev¹. În marja Summit-ului NATO de la Bucureşti din 2008, Vladimir Putin îşi justifica ambiţiile delirante în faţa preşedintelui George W. Bush: „Nu înţelegi, George, Ucraina nici măcar nu este un stat. Ce este Ucraina? O parte din teritoriile sale aparţin Europei de Est, dar cea mai mare parte este un cadou oferit de noi.” ²

De-a lungul ultimelor două decade, discursul oficial al Kremlinului a crescut în opoziţie şi aversiune faţă de orice posibilă democratizare în rândul statelor post-sovietice, fiind catalogată acid ca un pericol al expansiunii occidentale. Aspiraţiile de integrare euro-atlantică a statelor vecine din zona Mării Negre au fost sancţionate şi înfrânte prin agresiuni militare sub pretextul unor „legitime” acţiuni de a proteja „interesul rus” în regiune.

Vociferarea Kremlinului nu a fost luată în serios de către Occident, pentru că în sinea ei a fost nerealistă şi nejustificată, dar din perspectiva lui Putin, a spionului care a asistat la destrămarea visului său sovietic, a rămas motivaţia brută şi neclintită a aspiraţiilor de reîntoarcere la ordinea de securitate europeană, specifică perioadei Războiului Rece.

Într-un interviu acordat pentru CNN în august 2008, la întrebarea jurnalis-tului Matthew Chance „Ne puteţi garanta că Rusia nu îşi va mai folosi niciodată forţele militare împotriva statului vecin?”, preşedintele Putin a invocat tema protejării etnicilor ruşi din Georgia, răspunzând: „Sunt categoric împotriva modului în care este formulată această întrebare. Nu noi ar trebui să garantăm că nu vom ataca pe nimeni. Nu am atacat pe nimeni. Noi suntem cei care cerem garanţii de la alţii că nu ne vor mai ataca şi că nu ne vor ucide cetăţenii.”³

Această inversare de naraţiune, împletită de propaganda rusă, a fost convertită mult mai vizibil începând cu anul 2014 după anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea, mai precis pe 28.10.2014, când în discursul de felicitare a veteranilor Marelui Război Patriotic şi a poporului Ucrainei cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la eliberarea Ucrainei de sub ocupaţia nazistă, Vladimir Putin a afirmat: „Este de-o importanţă vitală să insuflăm valori patriotice înalte generaţiei tinere şi să rezistăm în mod activ oricăror încercări de a revigora ideologia nazistă, de a alimenta conflictele interetnice şi de a falsifica istoria noastră comună.”⁴

Tema a fost incubată în laboratoarele de propagandă ale Kremlinului şi rostogolită pe canale oficiale şi media până în zilele noastre. Rezonanţa informaţională acumulată a influenţat până la momentul lansării invaziei din 24 februarie 2022, dar şi după aceasta, mentalitatea şi comportamentul majorităţii cetăţenilor ruşi în scopul legitimizării abuzurilor şi acţiunilor delirante ale Moscovei. Acest ecosistem informaţional s-a transformat în conştiinţă naţională colectivă, hrănind ambiţiile imperiale ale aparatului de stat rus.

Din nefericire, acest ambient valoric a creat vulnerabilităţi în cadrul propriului sistem, întrebându-ne, în mod legitim, dacă se mai poate salva Rusia pe ea însăşi de propria-i înfăţişare nocivă sau unde se va opri nebunia?

Suma eşecurilor acumulate de armata rusă pe teatrul de război din Ucraina amplifică nevoia Kremlinului de a potenţa aceste naraţiuni false şi tema denazificării. Deşi un armistiţiu ar fi preferat de Vladimir Putin în condiţiile sale pentru a mai atenua povara pierderilor militare şi a izolării internaţionale, naţionaliştii ruşi, a căror judecată a fost sistematic întunecată de propagandă, fac presiuni pentru continuarea războiului. Oligarhii sunt controlaţi de Putin; reprezentanţi ai opoziţiei politice, lideri ai societăţii civile şi jurnalişti incomozi au fost întemniţaţi, iar diviziunile din armată şi servicii nu favorizează o schimbare de regim. Mulţi tineri ruşi au emigrat sau au fost deja mobilizaţi pentru război, aşadar, dinamica socială a devenit practic inertă. Cea mai serioasă provocare la adresa putinismului poate veni din partea unei mişcări politice, care se află mult mai la dreapta spectrului ideologic.

În timp ce ultranaţionaliştii au câştigat tot mai multă influenţă, o altă alternativă politică viabilă la Putin nu există momentan, dar s-ar putea contura totuşi un pol. O bună parte a acestei mişcări naţionaliste este dezorganizată, dar a devenit vocală, găsind vectori alternativi prin numeroşii „corespondenţi de război” neoficiali ruşi şi conturile de pe reţelele sociale care raportează despre invazie, ocolind în acelaşi timp spaţiul informaţional controlat de Kremlin.⁵ Mesajele lor sunt pro-război, dar conţinutul este adesea în contradicţie cu propaganda oficială a Rusiei, criticând fervent oficialii militari care conduc invazia.

În peisajul figurilor ultranaţionaliste marginale se distinge Evgheni Prigojin, proprietarul organizaţiei paramilitare Grupul Wagner. Prigojin se foloseşte de situaţia deplorabilă de pe front pentru a demonstra că armata lui privată va face diferenţa acolo unde generalii ruşi au eşuat. Un posibil câştig pe teatrul de război din Ucraina ar atrage simpatii şi capital politic din partea susţinătorilor războiului.

Imaginea lui Vladimir Putin s-a mai erodat pe parcursul acestui război, dar puterea sa nu a slăbit suficient pentru a fi înlocuit de altcineva. Considerând arhi-tectura de putere şi sistemul de control instaurat de Putin, este cel mai probabil ca el să rămână la putere în 2023, iar războiul să continue. O construcţie politică alternativă necesită timp şi, din păcate, o eră post-Putin condusă de forţe ale extremei drepte nu va salva Rusia, ci va încuraja comportamentul beligerant, complicând viitorul regiunii.

În logica sferelor de influenţă promovată de Vladimir Putin, Moscova trebuie să controleze regimurile politice ale statelor din vecinătatea sa, aşadar Rusia s-a străduit de-a lungul timpului să menţină raporturi de vasalitate pe orbita sa.

Pe fondul slăbirii Rusiei şi în urma comportamentului său faţă de Ucraina, statele post-sovietice, în general, întrevăd posibilitatea unui tratament similar din partea Kremlinului, căutând repoziţionări şi distanţări faţă de Moscova. Rezultatul unei confruntări militare se traduce printr-un obiectiv politic final, fie el un tratat sau înţelegere. Pentru Putin este mult mai convenabil ca prin mijloace neconvenţionale şi costuri reduse să-şi securizeze obiectivele politice din regiune. Cu toate că ruşii s-au dovedit ineficienţi în lupta convenţională din Ucraina, serviciile de spionaj ale Moscovei au avut mereu rezultate bune. Pe parcursul anului 2023, din dorinţa de a nu pierde ceea ce Rusia controla înaintea acestei invazii, operaţiile de influenţă şi interferenţele în mediile politice interne ale statelor din regiune, cel mai probabil, se vor amplifica.

HALTA GEOPOLITICĂ BAKU ŞI MERSUL PE BÂRNĂ AL MOSCOVEI

Potrivit lui Zohar Palti, fostul şef al biroului politico-militar al Ministerului Apărării şi fost director de informaţii în Mossad, Iranul a atins un vârf în procesarea uraniului „fiind la zile sau săptămâni distanţă de a îmbogăţi uraniul la 90%, ceea ce este de calitate militară”⁶. Desigur, un astfel de nivel nu înseamnă că Iranul poate construi imediat o armă nucleară, dar a atins un apogeu istoric. Potrivit lui Palti, Israelul ar trebui să se pregătească pentru un atac semnificativ asupra Iranului şi va trebui să ia „decizii serioase” în viitorul apropiat.

Pe acest traseu apare în discuţie Caucazul de Sud. În ultimii ani, Israelul a dezvoltat o alianţă strategică cu Azerbaidjanul în domeniile militar, intelligence, tehnologie şi energie. Supremaţia tehnologică şi aeriană a Azerbaidjanului în timpul celui de-al doilea conflict din Nagorno-Karabah a fost posibilă cu sprijinul Israelului şi al Turciei.

Rusia încă se străduieşte să asigure o balansare a intereselor în Orientul Mijlociu, aşa cum ea însăşi declara în cadrul discuţiilor Clubului Valdai din 2013⁷, căutând să devină indispensabilă prin menţinerea unui echilibru al relaţiilor cu Israel şi Iran, asigurând un contingent militar rus în Siria începând cu 2015 şi până în vara lui 2022. Înţelegerea Moscovei cu Ierusalimul a inclus o relativă libertate de acţiune a Forţelor de Apărare a Israelului împotriva forţelor iraniene şi pro-iraniene din Siria, dar şi o limitare a livrărilor de arme către Hezbollah şi alte grupuri islamiste⁸, în schimbul promisiunii neinterferenţei Israelului în interesele regionale ale Rusiei. Începând cu vara anului 2022, pierderile militare au forţat Rusia să redistribuie trupe pe frontul ucrainean, unele dintre acestea fiind iniţial alocate în Siria şi Caucazul de Sud.

Teheranul a profitat de acest vid regional cointeresând Moscova prin livrarea de drone, rachete şi motoare iraniene. Această nouă situaţie a ridicat suspiciuni cu privire la modul în care Moscova mai poate asigura echilibrul de interese în Orientul Mijlociu sau a decis să treacă la o alianţă strategică cu Teheranul.

În Siria, Iranul nu are prea multe instrumente pentru a contracara Israelul, dar ar putea viza interesele Ierusalimului în raport cu Baku. Mai mult, azerii reprezintă cel puţin 16% din populaţia Iranului, fiind o platformă bună pentru a înţelege intenţiile Teheranului.

Preşedintele Aliyev a simţit că dinamica regională poate fi jucată în favoarea sa, contribuind în mod semnificativ la armonizarea recentă a relaţiilor dintre Israel şi Turcia. Pe de altă parte, Iranul a căutat o nişă regională sub pretextul protejării intereselor Armeniei ca formă de avertisment şi răzbunare faţă de Israel. În 2023, Teheranul şi-ar putea intensifica efortul pentru a smulge de la Azerbaidjan exclava autonomă, Nahicevan, situată direct la nord de graniţa cu Iranul sau, cel puţin, să-şi consolideze poziţia regională.

Pe fondul slăbirii Rusiei, mult-invocata „balansare de interese” devine tot mai fragilă, iar o nouă echilibristică geopolitică a Moscovei este necesară pentru a evita evoluţia unor comportamente regionale anarhice.

Deşi criticat de Occident⁹, Guvernul Netanyahu nu pare să schimbe abordarea Israelului cu privire la războiul din Ucraina, evitând să deranjeze atât Rusia, cât şi SUA. Ierusalimul a oferit doar asistenţă umanitară Kievului, dar a refuzat ca tehnica sa militară să fie utilizată de Ucraina împotriva trupelor ruse, asigurând un confort bilateral cu Moscova. Este comun acceptat în zona experţilor că acest dans delicat se rezumă la Siria, iar Israelul va rezista presiunilor internaţionale de a aproviziona cu armament Ucraina.

De teama pierderii situaţiei de sub control, Rusia s-a mobilizat temeinic în sprijinul Israelului, criticând Armenia pentru eşecul discuţiilor de pace cu Azerbaidjanul şi forţând o revenire la masa negocierilor.¹⁰ În ultima perioadă, premierul armean, Nikol Paşinian, promovează o politică de nealiniere faţă de Moscova, pronunţându-se împotriva prezenţei militare ruse pe teritoriul Armeniei.

În consecinţă, eşecul campaniei militare ruse în Ucraina şi efectele sale periferice, declinul geopolitic şi diminuarea capacităţii de balansare a Moscovei oferă câmp de manevră ambiţiilor regionale, plasând Caucazul de Sud pe harta punctelor de tensiune în anul 2023.

CRIMEEA ŞI „DRUMURILE NOASTRE, POATE…”

În anul 2023 implicaţiile strategice ale contraofensivei ucrainene în Crimeea vor atrage atenţia analiştilor. Odată cu pierderea Peninsulei Crimeea, Rusia ar pierde şi o bună parte din statu quo-ul naval în Marea Neagră prin limitarea accesului la apele teritoriale din jurul peninsulei, respectiv din nordul Mării Negre. Relocarea totală a flotei Mării Negre în Novorossiisk implică raţiuni strategice şi geopolitice existenţiale pentru Moscova, ceea ce ar putea duce la intensificarea discursului nuclear rus. Portul Novorossiisk se află la o distanţă aproximativă de 120 km în linie dreaptă (pe cale aeriană) de Strâmtoarea Kerci sau de limita estică a Peninsulei Crimeea. Cu toate că din Novorossiisk navele Rusiei vor putea naviga spre Marea Mediterană, câmpul de manevră suverană al Moscovei în Marea Neagră s-ar limita la cota apelor teritoriale de 12% ce-i revin de drept, iar integritatea arsenalului său naval ar fi expusă dinspre Crimeea ucraineană, diminuând decisiv jocul strategic al Rusiei în regiune.

Aşadar, în mod legitim, apare întrebarea: Ce tip de scenarii vom tranzita în 2023?

În Crimeea, vom avea parte de un război convenţional cu pierderi imense de ambele părţi (?); vom asista la escaladarea retoricii nucleare sau va fi posibil un compromis prin negocieri de tipul unei zone demilitarizate?

Pe parcursul anului 2022 pârghia nucleară a fost predominant utilizată de Kremlin ca factor psihologic, afişând valenţe narative pentru a păstra vie ideea sta-tutului de mare putere, dar şi ca formă de constrângere sau instrument de descurajare pentru a condiţiona negocierile şi sprijinul militar pentru Ucraina. În documentele strategice ale Federaţiei Ruse din 2020 şi 2021¹¹ privind postura sa nucleară, a fost plasată o interpretare „gri”, prin care Moscova îşi rezervă dreptul de a utiliza arma nucleară pentru a pune capăt unui război convenţional. În această situaţie dispare demarcaţia doctrinară între răspuns strategic şi atac nuclear. Pe baza acestui raţio-nament am putea vedea utilitatea dialogurilor cu Moscova, în cadrul cărora, probabil, preşedinţii Scholz şi Macron participă la o parte din acest joc pentru tatonarea lui Putin. În cazul unui atac nuclear, indiferent de proporţiile sale, puterea de negociere a lui Putin s-ar prăbuşi, iar Xi Jinping ar fi pus în cea mai dificilă poziţie de până acum. Preşedintelui chinez i-ar fi solicitate explicaţii privind capacitatea de a asigura un echilibru strategic nuclear în raport cu Moscova¹², dar şi cu privire la asocierea sa cu Putin înaintea invaziei¹³. Greşelile lui Putin şi opţiunea nucleară a Rusiei ar periclita relaţiile Beijingului cu Occidentul, împingând China spre izolare internaţională.

DANSURI GEOPOLITICE CHINEZEŞTI ÎN EUROPA ŞI LA MOSCOVA

Pe fondul războiului din Ucraina, obiectivul diplomatic cheie al Beijingului ar fi să devină un intermediar între Moscova şi Occident. O asemenea realizare ar contribui la resetarea economică a Chinei, oferind acces în cancelariile Vestului.¹⁴ După ce şi-a asigurat al treilea mandat, Xi Jinping corectează cursul politicii externe şi încearcă să-şi recâştige prietenii în Europa. Un soi de precauţie şi suspiciune s-a instalat în Occident şi primele reacţii la ambiguitatea Chinei încep să apară. Ambasadorul Chinei la Berlin a protestat cu privire la planurile Germaniei pentru o strategie mai dură faţă de Beijing. Acesta a catalogat poziţia Germaniei ca fiind „ghidată de ideologie”, reflectând o mentalitate de Război Rece, care ar putea pune în pericol cooperarea dintre a doua şi a patra cea mai mare economie a lumii.¹⁵

Reticenţa Chinei de a critica Kremlinul şi de a se alătura sancţiunilor occidentale a fost percepută în Europa ca un sprijin tacit pentru efortul brutal de război al lui Putin. Acest comportament a întărit percepţia legitimă a Occidentului cu privire la intenţiile neclare ale Beijingului, determinând oarecum nevoia Chinei de a se distanţa de Rusia sau mimarea acestui demers.

Deşi anumiţi oficiali chinezi au încercat să clarifice poziţia Beijingului cu privire la războiul Rusiei în Ucraina, dezminţind o posibilă uneltire, aceste afirmaţii au intrat în coliziune cu gestul de retrogradare a vice-ministrului de externe chinez, Le Yucheng, cel mai bun expert diplomat pe Rusia, pentru recunoaşterea publică a faptului că Beijingul deţinea informaţii cu privire la o viitoare invazie în Ucraina.¹⁶

În cele din urmă, China devine mai conştientă de faptul că Rusia nu va prevala în Ucraina, ieşind din conflict ca o „putere minoră”, mult diminuată din punct de vedere economic şi diplomatic pe scena mondială. Noua realitate geopolitică îl determină pe Xi Jinping să reconfigureze relaţiile externe ale Chinei, acordând prioritate legăturilor cu Uniunea Europeană în detrimentul Rusiei.

La aproape un an după război, încercarea diplomaţiei chineze de a-şi schimba radical atitudinea în raport cu Uniunea Europeană şi Rusia nu va rămâne fără răni necicatrizate. Pe de altă parte, subestimarea Rusiei de către China ar putea veni cu anumite costuri în viitor, dar nu grija faţă de Moscova este preocuparea noastră principală.

Nu ştim cât de mult şi real se implică China în culise pentru a limita o intervenţie nucleară a Rusiei, dar un lucru este cert: Moscova va ieşi din acest război slăbită, iar Rusia va depinde de China, Beijingul transformând acest atu într-un vector de influenţă regională şi globală.¹⁷ Dependenţa economică şi tehnologică a Rusiei de China creşte pe zi ce trece, direct proporţional cu pârghia Beijingului asupra Moscovei. De fapt, strategia Beijingului cu privire la Rusia a fost destul de consistentă cu mult înainte de invazie, iar motivaţiile majore ale Occidentului în raport cu China sunt legate de Pacific şi Taiwan, şi mai puţin de sacrificarea lui Vladimir Putin, iar Xi Jinping este conştient de acest lucru. În acest moment doar asistăm la o politică chineză duală, care gestionează cu atenţie liniile roşii occidentale.

Decuplarea economică a Uniunii Europene de Rusia nu implică un apetit neastâmpărat şi imediat de a merge la braţ cu China, dar Germania, Franţa şi Italia par totuşi dornice să-şi securizeze noi acorduri. Pentru a câştiga acces la pieţele, banii şi tehnologia europeană, China joacă rolul actorului de echilibru în disputa Rusia – Ucraina, lăsând impresia că l-ar putea constrânge pe Putin. Este evident de ce Beijingul pozează distanţarea de Moscova, iar diplomaţii chinezi au primit undă verde să arate cu degetul spre Putin. Cu toate acestea, continuitatea şi interdepen-denţa economică dintre Rusia şi China nu indică o schimbare dramatică a politicii Beijingului faţă de Moscova.

COMPETIŢIA CONTINUĂ!

Aşa cum afirmam la începutul acestui expozeu, războiul Rusiei oferă argu-mentele unui război pentru putere globală. Polii de putere se restructurează către o lume cu tendinţe bipolare, unde SUA şi China îşi vor disputa predominanţa, iar Rusia alunecă deja spre statutul de putere regională, înregistrând un declin geopolitic. China nu beneficiază de un sistem vast de alianţe, nu este persuasivă din punct de vedere ideologic, dar mizează pe forţa economică, o putere militară în creştere şi prezenţa sa în organizaţii internaţionale. În competiţia cu SUA, profilul incomplet al Chinei şi dependenţa de pieţele occidentale accentuează decalajul de putere, situându-se deocamdată în poziţia aspirantului la hegemonia globală.

China pare să fie deocamdată marele câştigător pe fondul războiului din Ucraina; Beijingul analizează cu atenţie şi trage învăţăminte despre capacitatea de război a Occidentului şi Rusiei, a negociat contracte energetice avantajoase cu Moscova şi caută în mod activ să-şi proiecteze influenţa în Asia Centrală pe fondul slăbirii Rusiei.

LEADERSHIP-UL AMERICAN RĂMÂNE CRITIC PENTRU PĂSTRAREA ORDINII INTERNAŢIONALE

Preşedintele Biden a evitat apariţia unui nou Război Rece, în timp ce Europa nu ar fi putut face singură acest lucru. În cazul unei confruntări, economia Chinei este integrată global şi sancţiunile ar afecta-o mult mai sever decât pe Rusia. Fermitatea preşedintelui Biden, sistemele de alianţe şi parteneriatele SUA, alături de capacitatea de a coagula constrângerea economică occidentală comună, au ţinut departe China de Rusia într-un posibil efort de a alimenta un nou Război Rece Est – Vest.

În 2023, sub leadership-ul SUA, comunitatea occidentală poate aplica lecţiile învăţate îmbinând puterea politică, economică şi militară în efortul său de a păstra ordinea internaţională liberală.

PRO