dr. Vasile SIMILEANU^

Lumea actuală a cunoscut evoluţii impuse de marile imperii, care s-au perindat pe parcursul evoluţiei civilizaţiei umane, imperii care şi-au pus amprenta pe dezvoltarea unor culturi, civilizaţii şi religii, care au evoluat până în prezent. Dar preţul a fost mare, plătit cu distrugerea unor civilizaţii şi culturi considerate inferioare. Avem destule exemple în istorie, când marile imperii au hotărât cine să moară sau cine să trăiască. De la Sun Tzâ încoace s-au dezvoltat strategii de ducere a unor conflicte în numele marilor imperii. Strategii pe care le folosim şi astăzi în numele unor „principii”, multe dintre ele reprezentând imixtiuni în culturile şi civilizaţiile răvăşite de invazii mai mult sau mai puţin legale, în numele unor dictatori sau fanatici.

S-au făcut analize extinse pe „cavalerii apocalipsei” şi aşa-zişii lideri erijaţi în conducerea unor popoare considerate „inferioare” în unele doctrine, pe care le-am cunoscut în secolul al XX-lea, indiferent că este vorba de arealul african, sud-american, european sau asiatic. Tot în numele acestor ideologii şi doctrine, am trăit şi trăim permanent cu toţii sub sabia lui Damocles, pe care o ridică, din când în când, câte un dezaxat al istoriei.

În acest context, este necesar să discutăm de securitatea mondială, faţă de care centrele de putere au datoria sfântă de a menţine echilibrul de putere pe axe geostrategice şi geopolitice de impact, fără a depăşi faliile culturale şi religioase.

Pentru a înţelege mai bine noile mutaţii, vom analiza unele concepte şi modul lor de aplicare în lumea actuală.

1. PUTEREA

Puterea reprezintă un fenomen social fundamental, care consistă în capacitatea de a lua decizii şi a asigura îndeplinirea lor prin utilizarea diferitelor mijloace de persuasiune şi constrângere; puterea se exprimă într-o relaţie asimetrică (conducere – supunere şi/sau dominare – subordonare) între factorii la nivelul cărora ea se mani-festă¹.

Analistul brazilian Jose Nivaldo Jr. consideră puterea ca „unica modalitate efi-cientă, cunoscută de societatea umană, aptă să îi asigure perpetuarea şi supravieţuirea”².

Puterea fixează scopurile activităţii umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri şi gândirea după care să se acţioneze, asigurând punerea în valoare a energiilor umane prin acţiuni sociale organizate. Puterea impune ordinea socială, iar la rândul ei ordinea socială generează putere, cele două elemente aflându-se într-o relaţie directă.

Puterea poate fi pur coercitivă, implicând forţa fizică punitivă cu scopul de a impune şi menţine dominaţia, poate fi produsul accesului diferenţiat la resursele fundamentale ale societăţii sau produsul distribuţiei acestora – resurse atât în sensul material al proprietăţii, bogăţiei, tehnologiei sau al materiilor prime, cât şi ca forme simbolice, precum cunoaşterea, alfabetizarea, ştiinţa sau alte tipuri de capital cultural sau religios. Acolo unde puterea este definită pozitiv, implicând reguli şi o dominaţie contestate şi exercitate prin conflict şi luptă între indivizi, grupuri sau clase sociale, controlul social implică adesea o ordine socială autoritară în mod consensual, prin care societatea se reglementează pe sine.

Relaţiile dintre putere şi controlul social au fost deosebit de contestate, con-stituind subiect de dezbatere, în analiza acelor procese sociale care operează pentru a preveni conduitele şi activităţile definite sau etichetate drept deviante.³

În interiorul statului se stabilesc relaţii specifice, având la bază puterea politică.

1. Funcţiile puterii sunt:

• funcţia programatică, decizională stabileşte liniile directoare şi strategiile;

• funcţia organizatorică stabileşte formele organizatorice adecvate pentru co-ordonarea grupurilor sociale subordonate;

• funcţia ideologică se reflectă în obţinerea adeziunii indivizilor la deciziile adoptate;

• funcţia coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie pentru a determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a împotrivirii celor ce se opun;

• funcţia de control, de urmărire a modului în care linia stabilită este respectată şi a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea;

• pregătirea de specialişti care să se ocupe în exclusivitate de organizarea vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii politice, îndeosebi în exercitarea guvernării.

Fiecare putere (e vorba de statele mari, de marile puteri) a fost concepută ca unitate politică a cinci componente, putând fi privită: din punct de vedere geografic, etnic, economic, social şi juridic, numim aceste cinci feţe ale fiinţei ei: stat, naţiune, resursele naţionale (economice, sociale, culturale), structura socială şi forma de guvernământ.

2. Caracterul de putere

Pentru a defini puterea unui actor statal sunt necesare elemente care o diferen-ţiază de puterea altor actori, această diferenţiere reprezentând „specificitatea, unitatea şi unicitatea” celui dintâi.

2. BALANŢA PUTERII

Balanţa puterii constituie un principiu al diplomaţiei şi politicii internaţionale. Teoria clasică a balanţei puterii implică o distribuţie specifică a puterii între entităţile care compun sistemul internaţional, astfel încât niciun stat şi nicio alianţă existentă să nu obţină în mod predominant puterea. Ideea non-predominanţei constituie baza analitică fundamentală a teoriilor privind puterea în relaţiile internaţionale.

Balanţa puterii în Asia⁴

	Putere potenţială		Putere efectivă
	PNB USD	Populaţia mil. loc	Efective militare	Total efective	Focoase nucleare
China	17,95 trilioane	1.412,00	2.285.000	30.850.039	380
Japonia	4,30 trilioane	125,00	230.800	284.350	0
Coreea de Nord	15,847 mld.	25,66	1.106.000	9.495.000	50
Israel	527,00 mld.	9,70	176.500	629.150	90
India	3,47 trilioane	1.408,00	1.325.000	4.768.407	160
Iran	1,97 trilioane	86,02	523.000	2.383.000	20
Pakistan	376,00 mld.	242,92	617.000	1.434.000	165

Reorganizarea sistemului internaţional şi restructurarea sistemelor naţionale are efecte asupra reorganizării economiei globale, dinamismului geoeconomiei sis-temului mondial şi al globalizării – proces multidimensional în sfera politică, militară, economică, culturală, religioasă, evoluţiei alianţelor politico-militare tradiţionale şi a celor recente, ideologiilor mileniului trei (islamismul ca teologie / teocraţie politică, totalitarismul naţional şi global în relaţiile internaţionale), reconsiderării raportu-rilor dintre marile puteri: SUA, Japonia, China (organizaţia Shanghai 6+4, în extindere), Federaţia Rusă, blocul UE (actorii majori ai comunităţii europene – Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania în extindere), G8 (G7 fără Rusia), OMC, prin dezechilibrarea stabilităţii hegemonice clasice din perioada de blocus, a crizelor energetice determinate de dependenţa resurselor de hidrocarburi pe relaţia cu Rusia -, cucerirea pieţelor militare şi promovarea unor actori statali noi în arena conflictului din Ucraina, cum sunt Turcia şi Iran etc.

Balanţa puterii în Europa⁵

	Putere potenţială		Putere efectivă
	PNB USD	Populaţia mil. loc	Efective militare	Total efective	Focoase nucleare
Marea Britanie	3,198 trilioane	67,10	205.850	387.570	340
Franţa	2,778 trilioane	67,96	222.215	413.469	470
Germania	4,031 trilioane	84,79	182,927	326,927	0
Italia	1,96 trilioane	58,58	180.270	347.667	0
Rusia	2,133 trilioane	145,00	766.000	3.250.000	8.000
România	299,9 mld.	19,038	73.350	198.250	0

Balanţa puterii poate fi dominantă – în cazul în care este constituită de marile puteri din sistemul mondial – sau dependentă – atunci când puterile regionale sunt influenţate de hegemon sau de puterile mondiale (actori statali sau suprastatali).

1. Parametrii puterii

Balanţa puterii are la bază parametrii contextului geopolitic determinaţi de accentuarea procesului de globalizare. Aceşti parametri sunt:

• existenţa a două regiuni distincte în spaţiul european: UE şi Federaţia Rusă

• dezintegrarea statelor federale şi acceptarea noilor state independente în structurile euratlantice: NATO şi UE

• existenţa unor tensiuni şi litigii mai vechi între state, determinate de evoluţiile din zonele conflictelor îngheţate, a ocupării Crimeei şi a regiunilor Doneţk-Lugansk de către Rusia şi a declanşării invaziei Ucrainei, redeschiderea conflictului dintre Turcia şi Grecia, reactivarea conflictului Serbia – Kosovo

• interesul unor mari puteri (SUA, Germania, Franţa, Federaţia Rusă, China) în reconfigurarea geopolitică a lumii, prin proiectarea unor strategii de modificare a centrelor de putere, a schimbării axelor geopolitice şi geostrategice în scopul reproiectării sferelor de influenţă, cât şi reconsiderarea faliilor geopolitice (economice, militare, culturale şi religioase)

• reapariţia unor noi state pivot în relaţiile geopolitice determinate de noile realităţi geopolitice şi geostrategice manifestate de către SUA, Federaţia Rusă şi China

• rolul şi locul unor state în arena internaţională: Federaţia Rusă, China, Germania, Japonia, Iran şi Brazilia.

Analiştii occidentali consideră că balanţa puterii impune:

• distribuţia egală a puterii, care în perioada actuală prezintă perturbaţii exercitate de către Federaţia Rusă, China şi Iran

• puterea, care trebuia să fie distribuită în mod egal, are evoluţii greu de controlat în relaţiile interne ale unor state: Brazilia, Iran, Siria

• actuala distribuţie existentă a puterii este considerată injustă de către Federaţia Rusă şi China, care doresc o nouă ordine mondială, care să proiecteze noi puteri politico-militare, economice şi comerciale în arena mondială

• principiul creşterii egale a marilor puteri pe seama celor slabe va funcţiona şi în continuare

• principiul conform căruia una din părţi trebuie să aibă o anumită limită a puterii pentru a evita pericolul ca puterea să fie distribuită inegal

• un rol special în menţinerea unei distribuţii egale a puterii (atunci când este folosit împreună cu verbul „a deţine”)

• un avantaj special în distribuţia existentă a puterii (atunci când este folosit cu verbul „a deţine”)

• predominanţa manifestată de Federaţia Rusă şi China în spaţiul eurasiatic a atras în competiţie unele state emergente

• tendinţa inerentă a politicii internaţionale de a produce o distribuţie egală a puterii este sortită eşecului în actualul context geostrategic şi geoeconomic determinat de evoluţiile ruso-chineze⁶.

2. Ameninţări

Aceste realităţi sunt influenţate de ameninţările cu impact major, şi anume:

b.1. Terorismul – ca ameninţare care subminează deschiderea şi toleranţa societăţilor democratice – este determinat de cauze complexe, care includ: presiunea exercitată de modernizare, crizele politice, culturale şi sociale şi înstrăinarea tinerilor care trăiesc în alte societăţi;

În acest sens, se observă promovarea a noi forme de terorism: terorismul de stat, terorismul energetic şi terorismul social impus de Rusia în cadrul conflictului din Ucraina, cât şi terorismul medical (ca urmare a pandemiei Covid), pe care l-a exercitat Beijingul asupra populaţiei chineze.

b.2. Proliferarea armelor de distrugere în masă – utilizarea acestora înseamnă atacul major asupra speciei umane, distrugerea însăşi a ideii despre viaţă. Pe lângă progresele făcute în domeniul ştiinţelor biologice, fizice şi chimice, proliferarea tehnologiei rachetelor sporeşte instabilitatea în orice societate din Europa.

 Centrele regionale şi pan-regiunile geopolitice
Sursa: www.lboro.ac.uk/gawc/rs/rb31.html,

Din acest punct de vedere, revenim la Federaţia Rusă, care a folosit în invazia Ucrainei muniţii interzise de convenţiile internaţionale.

b.3. Conflictele regionale – indiferent de regiunea în care se produce un conflict, securitatea Europei este pusă în pericol, atât direct, cât şi indirect. Javier Solana consideră că „cel mai practic mod de a aborda noile ameninţări îl reprezintă rezolvarea vechilor probleme ale conflictelor regionale”.

Ca urmare a conflictului din Ucraina, securitatea europeană şi cea mondială au cunoscut mutaţii şi au determinat reacţii împotriva ocupantului rus. Din nefericire, ONU a demonstrat că nu mai are mecanismele necesare pentru a sancţiona un agresor, care încalcă normele de drept internaţional umanitar.

b.4. Eşecul statelor – guvernarea greşită, care conduce la corupţie, abuz de putere, instituţii slabe şi, de multe ori, iresponsabilitate. De regulă, toate acestea conduc spre conflicte civile interne. În discursul analiştilor politici se mai întâlneşte şi sintagma bad government, în sensul guvernare greşită.

În actualul context, eşecul unor politici sociale se face tot mai pregnant simţit la nivelul populaţiei mondiale, lumea aflându-se într-o criză sistemică, în care trebuie să fie regândite mecanismele de funcţionare a acesteia, la nivelul palierelor sociale, economice, politice, culturale, financiare şi militare.

b.5. Criminalitatea organizată – lumea globală este o ţintă majoră pentru acest flagel.

Noile forme de criminalitate organizată s-au adaptat modelului războiului hibrid rus, îmbinându-se cu asimetrii şi acţiuni multimodale complexe.

b.6. Subdezvoltarea, explozia demografică şi emigraţia clandestină

Conflictele de intensitate ridicată din Siria, Irak, Yemen, Afganistan, Ucraina şi unele state din Africa şi America de Nord au determinat fluxuri migratorii greu de gestionat de către comunitatea internaţională, ţintele fiind, cu precădere, statele occidentale.

b.7. Agresiunile informaţionale

În contextul noilor tendinţe de modificare a noii ordine internaţionale, atacurile cyber promovate de către Federaţia Rusă, China, Coreea de Nord şi Iran au avut ca ţinte infrastructurile occidentale, în scopul de a le aduce în colaps şi a determina supremaţia actorilor statali care le-au declanşat.

b.8. Riscuri şi vulnerabilităţi interne (schimbări de natură politică, economică, socială)

În concepţia războiului hibrid rus totul este permis! S-a căutat atragerea în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse a unor partide politice din statele europene, au fost folosite STN-uri şi ONG-uri pentru a atrage în sfera de influenţă a acestora unii lideri politici şantajabili, în scopul de a diminua coeziunea socială a unor state occidentale, în special a SUA şi UE.

3. PUTEREA DE STAT

Puterea de stat este o putere de constrângere. În realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, inclusiv forţa de constrângere legală. Ca atare, orice putere de stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat fiind una din „trăsăturile esenţiale ale oricărei puteri de stat”. Constrângerea de stat trebuie folosită doar ca ultimă alternativă, în situaţiile când voinţa de stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie. Constrângerea de stat se realizează printr-o forţă instituţionalizată, care trebuie să funcţioneze numai în baza şi în limitele legii, adică numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege după proceduri stricte şi numai prin organele abilitate de lege.

În lucrarea „Politica de vorbe şi omul politic” (Bucureşti, 1920), profesorul Simion Mehedinţi stabileşte un paralelism între creşterea populaţiei şi vitalitatea unui stat, între numărul locuitorilor unui stat şi forţa politică a acestuia.

Pe baza acestei evoluţii, geograful român formulează o primă „axiomă demo-grafică“: „puterea naţiunilor creşte şi scade, după cum creşte şi scade populaţia lor”.

A doua axiomă demografică formulată de profesorul Mehedinţi este „axioma etnografică”: „Şi dacă este o axiomă etnografică că puterea unui popor stă în raport direct cu desimea şi omogenitatea sa, atunci este vădit pentru orişicine că problema fundamentală a statului românesc este obsesia populaţiei. Toată legiferarea, începând cu cea economică, sanitară, administrativă, şcolară, bisericească şi în genere culturală trebuie să se învârtească împrejurul acestui punct cardinal”.

Puterea de stat, de după 1989, a cunoscut mutaţii importante impuse de principiile drepturilor omului şi libertăţilor democratice. Am asistat la prăbuşirea sistemelor totalitare şi dictatoriale pe întreg mapamondul. Ceea ce părea o renaştere a civilizaţiei umane a fost deturnată de către „regulile” pe care alianţa sin-rusă doreşte să le impună ca nouă ordine mondială, trăgând lumea către perioada Evului Mediu.

4. PUTEREA SOCIALĂ

Puterea socială are diferite manifestări, determinate în funcţie de domeniul în care acţionează (putere politică, economică, militară, tehnologică, etc.).

Puterea – ca element de organizare şi reglare a vieţii sociale – fixează scopurile activităţii sociale şi mijloacele necesare realizării obiectivelor. Aceasta impune ordinea socială, iar, la rândul ei, ordinea socială generează putere, cele două elemente condi-ţionându-se reciproc.

Puterea socială reprezintă capacitatea, pe care o are sau o dobândeşte un om sau un grup de oameni de a-şi impune voinţa asupra altora în vederea efectuării unor activităţi cu o anumită finalitate, privind dirijarea societăţii spre anumite scopuri. Ea se manifestă sub diferite forme, în funcţie de domeniul de activitate (putere economică, religioasă, culturală), de specificul comunităţii umane (puterea familială, de clasă, naţională, internaţională etc.), precum şi în funcţie de valoarea unor indivizi sau grupuri de indivizi de a-şi exercita puterea, de scopurile urmărite, de mijloacele folosite etc.

Ca urmare a perioadei pe care o traversăm, se impune un nou management al puterii în relaţiile internaţionale, deoarece pentru securitate este nevoie de un echilibru al puterii (balance of power).

5. PUTEREA POLITICĂ

Puterea politică – formă a puterii sociale – include puterea suverană a statului, fiind în relaţie foarte strânsă cu puterea economică. Puterea politică are următoarele trăsături specifice:

• se manifestă la nivelul cel mai general al societăţii, asigurând organizarea şi conducerea ei la nivel global;

• prin forţa de care dispune, deţine capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii, pe care le slujeşte, în scopul asigurării concertării acestora spre o conducere unitară cu caracter suveran;

• se exercită, de regulă, pe baza unei legislaţii asigurate prin constituţie şi alte legi;

• se manifestă în mod organizat, prin intermediul unor instituţii politice (stat, partide etc).

6. PUTEREA GRUPURILOR DE INTERESE

Grupurile de interese sau grupurile de presiune (pressure groups) sunt considerate ca fiind „cea de a treia cameră” sau „guvernul invizibil”, încât, deşi ele nu-şi propun să cucerească puterea, totuşi o pot influenţa în fapt prin pressing-ul desfăşurat asupra ei, în interesul membrilor lor. Aceste grupuri de presiune cuprind sfera celorlalte interese, ce nu sunt vizate de partidele politice, ceea ce evident nu îndreptăţeşte afirmaţiile că acestea reprezintă „poporul real”. Aceste grupuri de presiune nu re-prezintă interesele generale, sintagmă legată indisolubil de popor, ci interesele grupurilor economice sau ale anumitor grupări de tip transnaţional.

Principiile de tip oligarhic şi mafiot implementate de către Vladimir Putin au determinat vulnerabilităţi la nivelul statelor occidentale, determinând crize sistemice ale Occidentului, în mod cu totul special după invazia Ucrainei.

7. PUTEREA HEGEMONICĂ

1. 1. Supremaţia actorilor statali

Supremaţia statelor, privind rezolvarea provocărilor care se manifestă în contextul internaţional, este încorsetată de reacţiile pe care le au un număr important de organizaţii internaţionale. Modul de manifestare a unor organizaţii internaţionale contribuie semnificativ la subminarea autorităţii statelor pentru rezolvarea proble-melor complexe ce evoluează în lumea contemporană.

Cu toată răspândirea geografică, organizaţiile non-guvernamentale sunt mult mai active în emisfera nordică, unde se află majoritatea statelor dezvoltate din punct de vedere economic şi care beneficiază de un sistem politic matur şi un regim politic democratic. Acest determinism geografic are ca fundament principiile societăţilor deschise, democratice, bazate pe pluralism.

1. 2. Superputerea

Superputerea este un stat cu o capacitate foarte mare de a influenţa eveni-mentele la scară globală, situându-se la alt nivel decât toate celelalte puteri.

Un stat superputere implică o mare putere economică, militară, ştiinţifico-tehnologică, cu o populaţie numeroasă şi o cultură de tip universal, cu impact civili-zaţional.

Termenul de superputere a fost prima oară folosit în contextul internaţional, în anul 1930, conform Oxford English Dictionary, dar nu a devenit o caracterizare acceptată pentru SUA şi URSS până la sfârşitul războiului. În perioada anilor ’20, termenul era folosit mai degrabă pentru a descrie electrificarea.

După Al Doilea Război Mondial s-au afirmat pe scena internaţională SUA şi Rusia, urmate îndeaproape de China.

Pe timpul Războiului Rece s-au evidenţiat mai multe state care au ajuns la statutul de superputere independentă. Este cazul Marii Britanii, Chinei, Germaniei Occidentale şi Franţei, care au dezvoltat propriul program de arme nucleare, atât în încercarea de câştiga independenţa faţă de URSS şi SUA, cât şi din dorinţa de a juca un rol mai important pe scena politică mondială.

În istorie sunt cunoscute mai multe state cu tendinţe de superputere, astfel:

• Mesopotamia – este caracterizată de bogăţia de neegalat, dominaţia culturală şi militară a Asiei şi a regiunilor din vecinătate;

• Imperiul Roman – este caracterizat de dominaţia teritorială a Europei, Africii de Nord şi Asiei Mici, prin impunerea puterii militare şi a civilizaţiei romane;

• Imperiul Chinez – este caracterizat de impunerea ca putere maritimă, prin cea mai puternică flotă din lume, organizare militară, impact cultural şi tehnologic nedepăşite de alte state decât în secolul al XIX-lea;

• Imperiul Mongol – caracterizat prin puterea militară şi expansiunea teritorială din Asia de Sud-Est până în Europa Răsăriteană;

• Imperiul Otoman – este caracterizat de expansiunea teritorială de la Strâmtoarea Gibraltar până la Golful Persic, susţinută de puterea militară şi implementarea Islamului în teritoriile cucerite;

• impactul Imperiului Spaniol în perioada Siglo de Oro – având în stăpânire teritorii din Italia, Germania, Portugalia, Ţările de Jos, ca şi numeroase colonii în America, Africa şi Asia;

• cucerirea numeroaselor colonii de către Imperiul Olandez;

• dominaţia militară a Franţei, în diferite perioade istorice, şi expansiunea colo-nială în Africa Occidentală, America de Nord, America de Sud şi Asia de Sud-Est;

• stăpânirea impusă de Imperiul Britanic, în momentul de maximă dezvoltare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, asupra unui sfert din teritoriul Pământului cu o treime din populaţia planetei.

1. 3. Puterea internaţională

Puterea internaţională este definită de exercitarea puterii de către un stat sau de o alianţă de state (mari puteri, puteri regionale, puteri zonale, imperii), care îndeplinesc în relaţiile internaţionale un rol analog celui al statului în viaţa internă a societăţii. Din cele 192 de state, foarte puţine au atins standardul de mare putere.

Puterea este o relaţie socială caracteristică oricărei comunităţi umane, indiferent de dimensiunile ei, atât la scară naţională, cât şi la scară internaţională.

1. 4. Hegemonismul american

	Putere potenţială		Putere efectivă
	PNB USD	Populaţia mil. loc	Efective militare	Total efective	Focoase nucleare
SUA	26,00 trilioane	333,34.	1.429.995	2.291.910	7.300

Marile puteri, prin structura politico-militară, tind să devină hegemonice. Maximizarea unei superputeri pentru a obţine hegemonia regională sau globală se materializează prin atingerea următoarelor obiective: deţinerea supremaţiei nucleare, deţinerea supremaţiei economice, controlul resurselor vitale omenirii şi supremaţia culturală.

Hegemonii regionali ai aceluiaşi continent se estompează reciproc, dar sunt uniţi în a stopa expansiunea unui hegemon de peste ocean. Hegemonii rivali, chiar dacă sunt separaţi de un ocean, se ameninţă şi se şicanează reciproc prin intervenţii asupra balanţei puterii regionale a arealului influenţat de adversar. Chiar dacă super-puterile regionale tind la statutul de stat hegemonic, puţine superputeri regionale ating acest stadiu de dezvoltare. În prezent, singurul stat hegemonic este SUA (regional şi global), urmat de superputerile asiatice (în special China – ca superputere – şi la mare distanţă India, Japonia şi Coreea de Sud), europene (Uniunea Europeană – ca super-putere – şi Rusia).

Statul hegemonic îşi dezvoltă strategiile de deţinere a supremaţiei prin dez-voltarea superiorităţii nucleare, perfecţionarea artei războiului şi a tehnologiei militare (din care nu sunt excluse folosirea mijloacelor „oculte” – bait and bleed -, şantajul, instigarea şi epuizarea adversarului, secătuirea resurselor naturale), balansarea (balancing), pasarea responsabilităţii (buck passing) şi cedarea unei părţi limitate din putere (conceding power to the agressor).

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a atras în lumea multipolară actori statali de importanţă regională şi a impus hegemon mondial, SUA, care şi-a dezvoltat strategia globală prin lupta împotriva terorismului internaţional islamic. Această strategie a oferit motivul necesar de intervenţie în spaţiul islamic (asiatic şi nord-african). Unipolarismul instaurat de administraţia americană, cu rezultate pe termen scurt, nu este o strategie viabilă pe termen lung, întrucât menţinerea supremaţiei poziţionale şi de acţiune generează exact pattern-ul internaţional competitiv şi multipolar, pe care această abordare era gândită să-l prevină. Adoptarea unor strategii noi de către UE va genera: divizarea eforturilor de securitate euroatlantică între UE şi SUA, va duce la limitarea influenţei SUA şi NATO în spaţiul UE, asigurarea „umbrelei de securitate” a UE de către SUA în faza constituirii structurilor de securitate proprii, apariţia multipolarităţii UE – SUA – Rusia – China, creşterea influenţei Marii Britanii în promovarea coeziunii arhitecturii euroatlantice. Cu toate acestea, în Europa se manifestă o tendinţă de regresiune datorată exacerbării naţionalismului.

Rusia trebuie să înţeleagă că doar 5% din bugetul militar al SUA afectează 50% din bugetul militar al Kremlinului. În acest sens, Vladimir Putin – care este răs-punzător pentru actuala situaţie internaţională -, va trebui să răspundă penal pentru „victimele colaterale” ale „operaţiunii speciale” declanşate în Ucraina; şi că principiile „războiului sfânt” nu mai sunt de actualitate. Ancorarea în telurocratic gândită în laboratoarele FSB va duce la măcelărirea propriilor militari pe fronturile din Ucraina.

8. MODELUL „CENTRU – PERIFERIE”

Noua ordine bazată pe pieţe libere puternice specifice centrelor de putere şi periferii „implică… o însuşire a surplusului întregii economii mondiale de către ariile din centrul sistemului”⁷. Periferia deţine cel mai scăzut rang în ierarhia structurilor economiei mondiale. În concepţia analistului S. Amin, noul sistem mondial are ca trăsătură esenţială „acumularea mondială a capitalului”, care pune în relaţie un „ca-pitalism central”, „autocentrat” şi „interdependent” (localizat în centrul sistemului), cu un „capitalism periferic”, „extravertit” şi „dependent” (situat în „zona periferiei”). Acceptarea „Periferiei” în mediul de securitate şi interes global – al cărui artizan este „Centrul” -, a atras sancţiuni pentru „statele infractoare” (Irak, Coreea de Nord, Afganistan, Federaţia Rusă şi China), „statele eşuate” (Angola, Somalia) sau regimurile autoritare şi dictatoriale (sud-americane şi africane).

În lumea pe care o traversăm, cel puţin de după Al Doilea Război Mondial, vom observa că marile jocuri geopolitice şi geostrategice au evoluat în arena inter-naţională, pe axa Washington – Moscova – Beijing, conform ierarhiei prezentate în schema următoare. Aceasta era situaţia înainte de 24 februarie 2022, când a fost declanşat conflictul din Ucraina.

În prezent, manifestările sunt dinamice şi vor aduce modificări substanţiale privind noua ordine mondială, deoarece Rusia va pierde locul doi mondial în favoarea Chinei, care are tendinţe hegemonice. Astfel, avem o superputere (SUA), proto-superputeri (după definiţia lui A.W. de Porte) (şi aici s-ar putea încadra China sau Germania), mari puteri (actorii majori ai UE), puteri regionale, puteri minore.

Aspecte tematice, care se interferează cu paradigma centrelor de putere ale lumii contemporane, sunt conexate cu teoria statelor pivotale (actori medii care ocupă poziţii strategice pentru interesele marilor centre de putere), alianţele între centrele de putere în sistemul mondial post-Război Rece. Inegalitatea de putere şi divizibilitatea puterii mondiale sunt factori care întreţin „descurajarea” extinsă a altor câmpuri de putere (periferia şi semiperiferia) de către centrele de putere (oc-cidentale sau „nordice”) de referinţă pentru profilul strategic al relaţiilor internaţionale.

Actorii geopolitici, în funcţie de relaţiile de putere actuale

De asemenea, intrarea „Periferiei” în mediul de securitate şi interes al „Cen-trului” conduce la atitudinea marilor puteri şi sancţiunile acestora pentru „statele infractoare”, „statele eşuate” sau regimurile autoritare şi dictatoriale.

Începutul acestui mileniu anticipează schimbări de proporţii în afirmarea şi consacrarea noilor actori de putere pe scena mondială. Evenimentele geopolitice din ultimii ani ne demonstrează că direcţiile şi tendinţele de edificare a noii ordini mondiale nu au fost stabilite şi afirmate pe deplin, chiar dacă:

• Germania s-a reunificat, redevenind „motorul” economic al Europei, încercând să atragă în sfera sa de influenţă şi control tot mai mulţi adepţi, proveniţi îndeosebi dintre ţările desprinse din blocul comunist.

• Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmaşul său, Federaţia Rusă, a fost „degradat” din rangul de superputere în cel de mare putere.

• Dintr-un bastion al comunismului dur şi pur, China a devenit o ţară comunisto–capitalistă, acceptată şi agreată la masa de joc a puterilor mondiale consacrate.

• Marile puteri europene se pregătesc să renunţe de bună voie la suveranitatea lor, în favoarea materializării unui proiect pe cât de vechi, pe atât de actual – constituirea unei structuri, care să reunească toate statele bătrânului continent – Uniunea Europeană, care ar urma să joace un rol capital în ierarhia puterii mondiale.

• Japonia, consecventă incurabilă în dezvoltarea şi afirmarea sa la nivel global, după o perioadă de recesiune economică, revine în forţă, încercând, prin ca-pacităţile pe care le dezvoltă, să se afirme şi ca mare putere militară.

• În ceea ce priveşte SUA, beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic funcţional şi pragmatic, de o economie performantă şi eficientă, de resurse financiare şi militare impresionante, în lipsa unui challenger pe măsură, s-au afirmat ca singura superputere mondială reală – megaputere – în accepţiunea unor cunoscuţi analişti şi politologi.

  Corelaţii ale spaţiilor geopolitice mondiale
Sursa: www.lboro.ac.uk/gawc/rs/rb31.html, fig. 3 – Panregions: major regional world cities

1. 1. Interesele actorilor globali (SUA, China, Federaţia Rusă, Germania, Franţa) în reconfigurarea geopolitică a Europei Centrale şi de Sud-est

Conflictul din Ucraina a generat reacţii interesante şi controversate din partea liderilor unor actori statali, determinând poziţionări geostrategice şi geopolitice în susţinerea Rusiei sau crearea de noi axe pro-ruse în Europa: Austria – Ungaria – Serbia. Acţiunile cumulate ale alianţelor occidentale privind intervenţia din Ucraina au redeşteptat interese în plan geopolitic pentru actorii globali şi au reactivat opoziţiile clasice în cadrul Consiliului de Securitate între SUA, China şi Rusia.

Ofensiva economică spre regiunea est-europeană a avut ca rezultat lărgirea Uniunii Europene şi transformarea sa în superputere, dar şi reacţii negative din partea Rusiei.

Pe fundalul de dominare şi afirmare a puterii SUA, în perioada următorilor ani, UE va continua să se afirme, din ce în ce mai clar, ca forţă politică, economică, culturală şi chiar militară, ca factor de stabilitate şi de progres, care să-şi poată pro-mova propriile opţiuni şi interese. Totodată, decizia privind extinderea UE şi inclu-derea în rândurile sale a Ucrainei, Republicii Moldova şi Kosovo, cât şi deschiderea către state partenere (Turcia, Albania, Georgia şi Azerbaidjan – chiar dacă unele nu sunt state europene) reprezintă garanţii substanţiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate europeană şi, în acelaşi timp, tendinţa de a scoate de sub cupola Moscovei a Ucrainei, Georgiei şi Azerbaidjanului. Deschiderea UE spre Est, care are loc aproape în paralel cu demersul similar al NATO, blochează ieşirea Federaţiei Ruse la Marea Neagră, fiind, de altfel, unii din paşii preconizaţi de John Foster Dules şi Henry Kissinger în „strategia anacondei”.

Dacă relaţiile dintre SUA şi Uniunea Europeană sunt previzibile, în ciuda unor divergenţe actuale, pe termen lung, alianţa transatlantică, care datează de peste două secole şi se întemeiază pe valori comune solide, va şti să depăşească elegant această criză temporară. Glenn Frankel constata, în Washington Post, că „în timp ce politica americană este ţinta unor reproşuri crescânde în vestul Europei, comerţul şi contactele umane dintre cele două ţărmuri ale Atlanticului au atins un nivel fără precedent”, ceea ce demonstrează esenţa acestor relaţii.

Este clar că Uniunea Europeană va dori să domine spaţiul eurasiatic prin deţinerea „sceptrului de lider mondial” deţinut de America. Numai că acest demers se loveşte de evoluţiile – de loc de neglijat – ale Rusiei şi Chinei, care au extins formatul Tratatului de Cooperare economică de la Shanghai. P. Kennedy (în lucrarea „Preparing for the 21^st century”) aprecia că UE – prin politica echilibrată şi lipsită de excese – „… dacă va realiza coeziunea politică, va dispune de populaţia, resursele, bunăstarea economică, tehnologia şi forţa militară reală şi potenţială pentru a deveni principala putere a secolului al XXI-lea. Japonia, SUA şi Rusia s-au specializat în investiţii, consum, respectiv arme. Europa a realizat un echilibru între aceste trei domenii. Ea investeşte din PNB mai puţin decât Japonia şi mai mult decât SUA şi decât Rusia. Ea consumă din PNB mai puţin decât SUA, dar mai mult decât Japonia şi Rusia. În acelaşi timp, se înarmează mai puţin decât SUA şi Rusia, însă mai mult decât Japonia. Este, de asemenea, posibil să se creeze o atracţie ideologică europeană, comparabilă cu cea americană. O federaţie de societăţi democratice, prospere, diverse din punct de vedere social, cu economii mixte, ar reprezenta o forţă puternică pe scena mondială. Dacă secolul următor nu va fi secolul american, atunci este foarte probabil că va fi secolul european”.

În acest context, Germania – echilibrată şi prudentă – caută să se disocieze de erorile istorice şi să refacă alianţele cu statele care prezintă interes strategiei Berlinului, în special cu Franţa şi Italia, cu anumite state din Africa de Nord (prin implicarea ONG-urilor umanitare) şi Asia – pe axa Berlin – Bagdad. Contraponderea economică a Franţei şi Germaniei în cadrul UE este realizată de duetul Spania – Polonia (cu sprijinul SUA). Prin această manevră, SUA loveşte americanofobia Franţei şi câştigă tăcerea Germaniei – care are interese mari în spaţiul arab asiatic. În concepţia Partidului Naţional-Democrat din Germania, politica internaţională a mileniului trei va fi dominată de Germania – Rusia şi China.

1. 2. Federaţia Rusă

1. Ierarhia cercurilor concentrice

Rusia din perioada socialistă – moştenitoare a tradiţiilor imperiale ruse – prin organizarea unională a realizat o ierarhie structurată în mai multe cercuri concentrice. În concepţia analistului american Zbigniew Brzezinski, aceste cercuri concentrice sunt:

1. primul cerc este imperiul Marii Rusii (în care se afla şi o importantă populaţie islamică din zona Caucazului şi a Asiei Centrale).

2. al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul acestuia, Moscova realiza controlul statelor satelit (Mongolia).

3. al treilea cerc este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud şi Coreea de Nord, dependente militar, economic şi politic.

4. al patrulea cerc este cel al statelor aflate în zona de influenţă a Moscovei (statele africane ieşite de sub dominaţia colonială, statele latino-americane pro-comuniste, statele islamice din Orientul Mijlociu şi Apropiat, o serie de state din Asia).

Ca urmare a acestei concentricităţi un stat cu o populaţie de 145 milioane de ruşi exercita controlul politic asupra sistemului imperial, care avea în subordine naţiuni totalizând 545 milioane de locuitori răspândiţi în Eurasia şi în teritoriile dependente economic şi militar de peste mări.

Rusia este pivotul unui imperiu, Moscova dorind să fie forţa principală a unei structuri statale eurasiatice. Evoluţiile istorice ale spaţiului rus au determinat un mod tradiţional de dezvoltare, care a avut cu preponderenţă în vedere factori de ordin cantitativ. Rusia a trecut peste imensitatea de sfidări, cea mai importantă fiind reconstrucţia internă. Acest proces, care se pare că s-a încheiat, a avut loc sub o imensă presiune istorică, psihologică, socială şi a grupurilor de interese (oligarhi) conferind acestei ţări rolul de condominiu al unui nou experiment istoric.

Centralitatea geostrategică a Eurasiei
Sursa: Vasile Simileanu, 2016

Pe fondul disoluţiei sistemului sovietic şi al ofensivei occidentale şi asiatice, Rusia s-a repliat şi a adoptat diplomaţia de ordin geopolitic a „străinătăţii sale apropiate” (near abroad). Această abordare avea să constituie liantul spaţiului rus şi menţinerea în sfera de influenţă a fostelor republici unionale, inclusiv cele islamice. Păstrarea acestor noi state independente în aria „modelului gravitaţional” a fost posibilă datorită fluxurilor comerciale şi infrastructurii de producţie implementate în anii comu-nismului. „Această abordare, subliniază Daniel Gros, porneşte de la ipoteza că printre economiile de piaţă intensitatea legăturilor comerciale este determinată în principal de două variante: venitul naţional şi distanţa”⁸. Cu toate acestea, noile provocări manifestate de relaţiile cu statele islamice, asiatice şi occidentale vor determina, pe termen lung, apariţia de noi fluxuri comerciale, mult mai importante ca cele din cadrul CSI, indiferent de eforturile Rusiei de a păstra „integritatea noului sistem geopolitic”.

2. Căderea economică a Rusiei şi expansiunea Occidentului

După încheierea Războiului Rece, destrămarea Uniunii Sovietice a marcat începutul unei perioade confuze, care a generat căderea economică a Federaţiei Ruse, şi acest fenomen a angrenat toate sectoarele sociale şi economice, deci şi Forţele Maritime Militare. La acestea, s-a adăugat o scădere dramatică a comerţului maritim, a pescuitului, a construcţiei de nave şi a cercetării în domeniul resurselor maritime, atât din cauza disfuncţiilor economice, cât şi din cauza desprinderii din fosta Uniune Sovietică a unor state. Specialiştii ruşi remarcă faptul că cele mai importante aspecte, care au determinat aceste involuţii, sunt:

• reducerea activităţii în zona Mării Baltice – cea mai scurtă şi cea mai ieftină cale de legătură cu vestul Europei – ca urmare a declarării independenţei de către Ţările Baltice;

• aproximativ 50% din infrastructurile costiere au rămas în fostele state sovietice;

• capacităţile de transport din Marea Neagră s-au redus la mai puţin de jumătate, iar împărţirea facilităţilor portuare cu Ucraina a redus la 40% activitatea Rusiei în zonă.⁹

Expansiunea occidentală şi sporirea influenţei musulmane creează noi provocări pentru Kremlin şi noi strategii pentru şcoala geopolitică rusă. Dmitri Trenin aprecia în lucrarea „Transformation of Russia’s Foreign Policy” că „O strategie care să urmărească simpla contracarare a acestor procese şi mai ales inversarea lor este condamnată la eşec, dacă, aşa cum se procedează astăzi, jocul este purtat cu precădere în câmp geopolitic”.

Deşi Rusia nu este în competiţie directă cu SUA – ci, mai bine spus, este în competiţie cu spaţiul global, deoarece are interese strategice peste tot în lume -, nu trebuie să excludem ceea ce afirma N.A. Narociniţkaia în articolul „Rusia şi viitoarea construcţie europeană”: „e nevoie să declarăm clar că era în care statul nostru a concurat cu Statele Unite pentru sferele de influenţă în întreaga lume, mizând pe regimuri dubioase care adesea scăpau de sub control, e de domeniul trecutului ireversibil. Sarcinile Rusiei constau în asigurarea firească a frontierelor şi a intereselor sale… În politica Occidentului, se manifestă evident tendinţa de a înlocui rezultatele războiului mondial, pe care URSS l-a câştigat, prin rezultatele Războiului Rece câştigat de el. Dar primul rezultat a fost confirmat după 35 de ani în Actul Final de la Helsinki, semnat de 35 de şefi de state din Europa, SUA şi Canada. Rusia trebuie să păstreze cu grijă acest rezultat, altfel, aşa cum se întâmplă adesea în istorie, se vor însămânţa seminţele unui nou război”.

Aceste manifestări au avut ca efect creşterea organică a puterilor de „rang secund” cu interese regionale (Brazilia, Nigeria, Indonezia, Iran, India) sincronă cu amplificarea multipolarismului şi au demonstrat că polaritatea se evaluează şi pe abilitatea diplomatică, atractivitatea ideologică, dinamismul economic (există modelul unui policentrism al puterilor economice). SUA şi Occidentul doresc neutralizarea puterii nucleare ruse, cât şi transformarea Rusiei dintr-un stat excesiv totalitar, cu o politică agresivă, imprevizibilă, într-un stat modern, cu o politică raţională, capabilă să integreze democraţia de tip occidental şi să rezolve problema conflictelor îngheţate. În acest sens SUA şi statele occidentale au susţinut acceptarea Rusiei în G7 devenind G8, dar nu au acceptat primirea acestui stat în Organizaţia Mondială a Comerţului. Contradicţiile generate de respingerea populaţiei de etnie rusă din fostele republici unionale, în special în Caucaz şi Asia Centrală, s-au moştenit şi în perioada actuală. Statele islamice nu pot uita intervenţiile în forţă din Afganistan, Cecenia, Uzbekistan, iar popoarele subjugate nu pot uita victimele perioadei comuniste şi strategiile de deznaţionalizare şi strămutare a altor etnii în spaţiul vast al defunctei URSS. Aceste contradicţii sunt escaladate şi de intervenţia externă a unor ONG-uri finanţate din exterior de cei care au migrat în spaţiul occidental.

Politica externă a Federaţiei Ruse este sinuoasă şi inconsistentă la masa tratativelor internaţionale, urmărind totuşi promovarea consecventă a unor relaţii de colaborare cu SUA şi marile puteri occidentale. Desigur această politică nu a izvorât din simpatie reală pentru sistemul democratic occidental, ci din dorinţa de a reuşi să depăşească cu ajutorul Vestului criza economică şi politică. Occidentul a crezut că odată cu preluarea puterii de Vladimir Putin vor dispare şi ideologiile imperiale ruse şi comuniste, dar Kremlinul a avut nevoie de timp pentru a se reface în scopul remedierii urmărilor „complotului” deliberat pentru dezmembrarea unei naţiuni istorice cu valenţe globale¹⁰.

Rusia avea să constate, după declanşarea conflictului din Ucraina (2014), că UE şi SUA au reactivat doctrina „anaconda”, prin care s-a limitat evoluţia Rusiei, fără a realiza impactul chinez asupra domeniilor vieţii internaţionale. „Rusia post-comunistă se află în cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea”¹¹.

Eurasiatismul Rusiei expus în 1921 de emigraţia rusă (N. Troubetskoi – eco-nomist, P. Savitski – geograf, P. Surcinski – critic muzical, G. Florovski – teolog) prin lucrarea „Exodul spre est” a avut ca teză principală că Imperiul Rus formează un spaţiu aparte ancorat între cele două continente, dar având o identitate precisă, inconfundabilă: „este o lume aparte, distinctă… Rusia ocupă cea mai mare parte a acestui spaţiu, care nu este împărţit între două continente, ci formează un al treilea, independent şi care nu are numai un sens geografic” (F. Thom, „Eurasisme et neo-eurasisme”). Plecând de la teza emisă de aceştia publicaţia „Nezavisimaia Gazeta” accentuează elementele de legătură, conexiunile pe care le implică o asemenea poziţie: „Eurasiatismul Rusiei se datorează faptului că, în virtutea istoriei şi geografiei noastre, avem interese vitale atât în Europa cât şi în Asia. În aceasta constă diferenţa Rusiei faţă de celelalte ţări europene şi asiatice. Doar Turcia se poate pretinde într-o oarecare măsură eurasiatică (mai precis euro-mic-asiatică). Nici o altă ţară de pe unul sau altul de pe aceste continente nu are asemenea caracteristici” (citat în A. Sergounin, „Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”). Pentru geo-politica rusă, eurasiatismul post-sovietic reprezintă „alternativa la atlantism”.

3. Sferele de influenţă ruse

Noua Rusie nu a renunţat la pretenţiile imperiale şi la transpunerea în practică a testamentului ţarului Petru I. Timp de peste 300 de ani Rusia s-a manifestat ca putere imperială, fiind unul din statele puternice ale lumii moderne şi contemporane, în imperiul Marii Rusii 145.000.000 de ruşi dominau 145.000.000 de persoane din naţiuni diferite (incluzând 50.000.000 de musulmani şi 50.000.000 de ucraineni). În acelaşi timp, imperiul Marii Rusii controla naţiunile din statele lagărului comunist (Angola, Bulgaria, Coreea de Nord, Cuba, Cehoslovacia, Etiopia, Germania de Est, Iugoslavia, Polonia, Mongolia, Nicaragua, România, Vietnam, Ungaria, Yemenul de Sud), care includea peste 540.000.000 locuitori. Fosta URSS conţinea 15 republici unionale, care au devenit state independente. Cele foste 15 republici unionale¹² (slave: Rusia, Ucraina şi Belarus – aflate sub tutela şi influenţa Moscovei; transcaucaziene: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan – aflate sub influenţa Turciei, a Iranului şi a Orientului Mij-lociu; statele baltice: Estonia, Letonia şi Lituania – aflate sub influenţa Germaniei, a Poloniei şi a statelor scandinave; musulmane: Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan şi Turkmenistan – care sunt sub influenţa Turciei, a Iranului şi a statelor islamice; latine: Moldova) au încercat să părăsească Marele Imperiu Rus. Puţine au reuşit: statele baltice, evadarea Moldovei a fost un eşec total, Georgia a primit o lovitură „energetică”, Azerbaidjanul a avut parte de un conflict intern şi unul extern întreţinut de Moscova, Ucraina se zbate între fragmentare şi impunerea democraţiei – sub influenţa Occidentului şi Poloniei, statele islamice nu pot părăsi „colosul”, deoarece nu au asigurată infrastructura de transport a resurselor de hidrocarburi – aceasta aparţinând administraţiei ruse. Statele caucaziene nu au renunţat la tendinţa de a obţine independenţa. Rusia este conştientă că odată cu evadarea acestor republici din sfera de influenţă a Moscovei pierde importanţa strategică din bazinul Mării Negre şi controlul axei Nord-Sud către Oceanul Indian.

Presiunile exercitate asupra acestor state care doresc autodeterminarea a declanşat crize greu de gestionat şi conflicte etnice între populaţiile native şi „pungile cu populaţie rusă” dislocate în aceste teritorii, conform doctrinei staliniste. Trans-caucazia sau Caucazul de Sud – reprezintă regiunea care include Georgia, Armenia şi Azerbaidjanul – este zona de contact a unor identităţi culturale diferite (europene şi asiatice) şi a unor interese strategice de tip european, euro-asiatic şi euro-atlantic. Acest mix cultural şi geopolitic este determinant pentru rolul actorilor statali în regiune şi al regiunii în întregul său, în cadrul arenei globale. Atragerea acestui spaţiu în sfera de influenţă a UE sau a CSI ar fi delicată, deoarece:

• este posibil ca organizaţia suprastatală să ignore vocaţia obiectivă a acestor state tinere şi opţiunile lor subiective;

• echilibrele geostrategice ar fi afectate de integrarea Georgiei şi Azerbaidjanului în CSI, dar şi în UE;

• atragerea către una sau alta din sferele de influenţă presupune construirea sau refacerea încrederii acestor organizaţii regionale, proces care solicită foarte mult timp;

• împărţirea Transcaucaziei între Europa (UE) şi Eurasia (CSI), respectiv plasarea acestor state sub umbrele de securitate divergente şi cu abordări geopolitice diferite, poate atrage după sine escaladarea conflictelor latente şi generarea unor noi crize internaţionale politico-militare şi umanitare;

• atragerea către spaţiul NATO a Georgiei şi Azerbaidjanului va avea ca efect reacţii negative din partea CSI şi a Iranului;

• având în vedere resursele energetice şi infrastructura de transport a acestora este posibil să asistăm la formarea unui Commonwealth al Statelor Transcau-caziene, care ar reprezenta soluţia cea mai realistă pentru etapa actuală de evoluţii geopolitice.

Impactul Euro-Imperiului – ca replică europeană la Doctrina Monroe – în geopolitica actuală
Sursa: Vasile Simileanu – prelucrare după Jean Thiriarth

4. Diminuarea influenţei politico-militare

Diminuarea influenţei politice şi militare în spaţiul ex-comunist, în special în zona Balcanilor, a Asiei Centrale şi în Marea Neagră, în favoarea actorilor geostrategici occidentali, avea să atragă după sine şi pierderea controlului asupra unor guverne şi mişcări de eliberare naţională din Asia, Africa şi America Latină.

Procesul de demitificare a fostei URSS s-a extins lent în fostele state socialiste. Populaţiile din Caucaz nici astăzi nu-i acceptă pe ruşi, ucrainenii s-au considerat totdeauna o rasă aparte în fostul imperiu rus şi sovietic, iar „lagărul sovietic” a fost creat artificial, statele membre fiind atrase în el în mod forţat fără reacţii occidentale pentru stagnarea acestui proces.

Poziţia de leadership ideologic pentru defuncta URSS nu a exclus tendinţele de delimitare faţă de politica ex-URSS a actorilor statali precum China, statele din spaţiul ex-iugoslav, statele baltice, Albania, Georgia, România, statele „simpatizante” din Africa islamică (Libia, Zimbabwe, Somalia, etc.) sau din Asia de Sud-Est (Vietnam), dar şi a actorilor nonstatali, precum Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (sau unele formaţiuni paramilitare transformate în mişcări şi grupări teroriste din Africa şi Asia), sau guerilele extremei stângi sud-americane ori terorismul roşu din statele Europei occidentale. Exportul revoluţiei roşii a rămas pe umerii Cubei – pentru continentul sud-american şi în Africa: Angola şi provincia Shaba din R.D. Congo, ex-Zair – preluat mai recent de Hugo Chavez.

Succesul reformelor administraţiei de la Kremlin, consolidarea puterii prezi-denţiale şi restabilirea economică, acordarea statutului de „economie de piaţă” de către SUA şi UE, excelentele relaţii politico-economice cu Uniunea Europeană (cât şi deschiderea dialogului special cu Franţa, Germania şi China), crearea Consiliului NATO – Rusia, reafirmarea orgoliului rus reprezintă „a treia cale”, care readuce în actualitate politica externă a Imperiului Romanovilor. Rusia va reveni în arena internaţională ca putere regională rivală SUA şi China, chiar dacă va declanşa un nou „război rece”, considerat benefic spiritului imperial rus.

5. Limitarea consecinţelor hiperputerii

Politica rusă de limitare a consecinţelor „hiperputerii” americane sau chiar contestarea acesteia, fără a diminua dialogul cu Washingtonul, rămâne, totuşi, o preocupare majoră. În noul context internaţional, Rusia consideră, potrivit afirmaţiilor preşedintelui Putin, că legăturile cu SUA sunt „cel mai important factor de stabilitate din lume”. Rusia lui Putin este al doilea furnizor de petrol de pe pieţele mondiale, iar dacă ţinem seama de livrările de gaze la export şi calculăm toate acestea în unităţi convenţionale de combustibil, reiese că Rusia este, la ora actuală, exportatorul de materii prime pe bază de hidrocarburi numărul unu în lume.

Stabilitatea Rusiei este determinată de asigurarea ritmurilor de creştere economică şi de rezolvarea pe această cale a problemelor sociale interne. Principala condiţie a stabilităţii economice şi politice a Rusiei o constituie creşterea încrederii populaţiei în conducerea politică a ţării şi influenţa pe care o are oligarhia economico-financiară formată din foşti membri ai serviciilor speciale şi ai „Organizaţiei Felix” (care operează la nivel global şi au drept ţintă finală transformarea pe termen lung a Rusiei într-o mare putere economică).

Cu ocazia Forumului Economic Mondial de la New York, premierul Mihail Kasianov a anunţat că „ţara sa nu mai solicită asistenţă financiară din partea Occi-dentului, Rusia devenind o ţară donatoare sub formă de credite – de miliarde de dolari – pentru ţări nevoiaşe, mai ales din spaţiul CSI.”

6. Politica eurasiatică

În relaţiile cu statele arabe, Rusia va constitui o „axă strategică energetică” ce ar substitui Arabia Saudită ca partener petrolier privilegiat al SUA – prin extracţiile din insula Sahalin, în Extremul Orient Rus, ca şi prin proiectele de transport al petrolului din câmpurile de la Peciora, via Arctica, printr-un sistem de tancuri spărgătoare de gheaţă.

Dezvoltarea relaţiilor cu China reprezintă o preocupare majoră a Kremlinului, în condiţiile în care se discută tot mai mult de delimitarea definitivă a frontierei ruso–chineze, lungă de 4.000 km, şi de parteneriatul militar bilateral dintre cele două state.

După încetarea Războiului Rece, Rusia nu a reuşit încă să pună capăt tendinţelor regionale centrifuge şi este angajată într-un îndelungat şi costisitor război intern în rezolvarea conflictelor îngheţate. Pentru zona caspică, Rusia trebuie să ţină cont de principiile geostrategice şi geopolitice enunţate de SUA, materializate în patru obiective:

• promovarea păcii şi prosperităţii, amintind că „atunci când interesele comerciale converg cu obiectivele politice americane, lumea devine mai sigură şi mai prosperă”;

• diversificarea asigurării globale cu energie, preconizându-se ca această zonă să devină a treia mare exploatare mondială de petrol şi gaze naturale;

• dezvoltarea unei strategii multiple de transport a resurselor prin diversificarea reţelelor de conducte;

• sprijinirea companiilor americane prin asigurarea în zonă a unui climat eco-nomic şi politic stabil.

În jocul petrolului caspic, cu tot sprijinul american şi occidental, liderii Kazah-stanului, Kârgâzstanului, Turkmenistanului, Tadjikistanului şi Azerbaidjanului şi-au confirmat dorinţa de dezvoltare a cooperării regionale şi de consolidare a indepen-denţei lor faţă de Moscova, propunând înfiinţarea unei Organizaţii de Securitate şi Cooperare a Caucazului. Noua cooperare ruso-chineză – privind investiţiile în această zonă – este bine văzută de SUA, care se delimitează însă de proiectul de construire a unei conducte prin Iran. În schimb, SUA agreează şi vor sprijini rutele de transport prin Turcia, Pakistan, India, China, Ucraina, dar şi prin Marea Neagră.

Zbigniew Brzezinski aprecia că: „Plasat cândva sub controlul imperial exclusiv al Rusiei, Caucazul de Sud cuprinde azi trei state independente – a căror securitate este prost asigurată (Georgia, Armenia şi Azerbaidjan) -, ca şi o constelaţie de mici enclave etnice în partea septentrională, aflate încă sub dominaţie rusă”.

O piesă-cheie este Azerbaidjanul, fără a neglija, desigur, importanţa Georgiei. Azerbaidjanul se află într-o zonă nevralgică, deoarece controlează accesul la resursele energetice din bazinul Mării Caspice şi ale Asiei Centrale. Un Azerbaidjan independent, legat de pieţele occidentale prin conducte, care evită teritoriile pro-ruse, permite joncţiunea între economiile dezvoltate, mari consumatoare de energie, şi rezervele din aceste areale.¹³

Azerii din Azerbaidjan şi Iran dacă vor dori să se unească vor destabiliza Iranul. În concepţia analistului american „Regiunea rămâne punctul de întâlnire şi confruntare între Rusia, Iran şi Turcia. De la debutul perioadei postsovietice, fricţiunilor tradiţionale (etnice şi religioase) li se adaugă acerba competiţie pentru împărţirea resurselor de energie de la Marea Caspică”. Un stat azer (turcofon) reunificat ar putea deveni un considerabil spaţiu de influenţă pentru Turcia.

Conceptul multivectorialităţii în politica externă – aparţine preşedintelui Putin, prin:

1. făurirea unei mari puteri suverane şi independente;

2. Rusia are interese globale;

3. cuprinderea în totalitate a dimensiunilor politicii externe;

4. implicaţii pe plan extern: „Rusia nu doreşte confruntări şi nu va participa la nicio alianţă sfântă”;

5. stabilirea unor relaţii echidistante cu SUA, China, UE şi Japonia;

6. autonomia de „mare putere” a Rusiei;

7. cooperarea instituţională cu organizaţiile internaţionale şi regionale;

8. construirea de parteneriate strategice;

9. promovarea politicii G8;

10. cooperarea, în special, cu UE, OSCE şi Organizaţia Shanghai;

11. Rusia va coopera în continuare pentru combaterea terorismului, crimei organizate şi separatismului;

12. Rusia va restabili controlul statului asupra propriilor resurse naturale;

13. Rusia respinge factorul minorităţii ruse ca element de presiune;

14. Rusia va acorda o atenţie deosebită instituţiilor militare.

7. Politica internaţională

Politica internaţională rusă are la bază strategiile elaborate în laboratoarele de cercetări geopolitice şi geostrategice aflate sub directa coordonare a preşedintelui Vladimir Putin. În acest context, a fost elaborată „strategia de supravieţuire a civilizaţiei Euro-Atlantice în faţa riscurilor şi sfidărilor interne şi externe”. Această analiză are la bază următoarele obiective politice:

1. recunoaşterea şi fixarea documentară a unităţii şi a componentei tridimen-sionale a Civilizaţiei Euro-Atlantice (CEA), prin semnarea de către UE, Rusia şi SUA a Chartei Euro-Atlantice în scopul fixării principalelor clauze şi a lansării Uniunii Euro-Atlantice (UEA) ca organism internaţional.

2. recunoaşterea unităţii Civilizaţiei Euro-Atlantice (CEA) este necesar să aibă ca fundament:

b.1. tradiţiile culturale şi religia creştină;

b.2. principiile democraţiei şi folosirea responsabilă, în interesul întregii Civilizaţii Euro-Atlantice, al statelor şi popoarelor în parte, al cetăţenilor lor, a instituţiei drepturilor şi libertăţilor civice şi democratice;

b.3. renunţarea la metodele de forţă în soluţionarea conflictelor interne (generate în interiorul civilizaţiei) şi la concurenţă neloială în toate sferele, inclusiv cea ideologică;

b.4. răspunderea colectivă pentru soarta Civilizaţiei Euro-Atlantice şi pentru menţinerea poziţiei ei de lider în lume;

b.5. recunoaşterea poziţiei de lider istoric şi a răspunderii istorice supreme a celor trei actori principali ai Civilizaţiei Euro-Atlantice – Europa (Uniunea Europeană), Rusia (Federaţia Rusă) şi America (Statele Unite ale Americii), inclusiv răspunderea celor trei subiecţi principali ai CEA pentru teritoriile încredinţate lor istoriceşte;

b.6. luarea în seamă a particularităţilor istorice de dezvoltare a statelor membre ale CEA şi transferul răspunderii pentru întemeierea, dezvoltarea şi funcţionarea instituţiilor democratice în diferite zone ale CEA celor trei actori principali ai CEA, în graniţele teritoriilor lor canonice;

b.7. concurenţa liberă între cei trei actori ai CEA, păstrându-se acţiunile lor solidare în afara graniţelor CEA;

b.8. disponibilitatea CEA pentru relaţii de concurenţă, dar de bună vecinătate cu celelalte civilizaţii, apărându-şi interesele legitime şi menţinerea CEA însăşi pe teritoriile ei canonice;

b.9. apărarea colectivă a teritoriilor canonice ale CEA de atentatele provocate din afară;

b.10 garantarea dezvoltării libere a formaţiunilor teritoriale aparţinând altor civilizaţii aflate în perimetrul teritorial al CEA cu condiţia respectării de către acestea a principiilor şi normelor morale şi ideologice ale CEA;

b.11 posibilitatea aderării la CEA a altor state şi formaţiuni teritoriale pe baza exprimării libere a voinţei popoarelor lor şi cu consimţământul organului legislativ suprem al Uniunii Euro-Atlantice.

3. înfiinţarea Adunării Euro-Atlantice a UEA, care ar funcţiona pe baze permanente şi ar avea patru sarcini principale:

c.1. elaborarea Constituţiei UEA;

c.2. elaborarea deciziilor, obligatorii pentru toate membrele UEA, cu privire la probleme care privesc interesele membrilor CEA (cel puţin a doi dintre ei);

c.3. crearea instituţiilor colective necesare pentru respectarea intereselor comune ale CEA până la adoptarea Constituţiei Euro-Atlantice;

c.4. lichidarea organizaţiilor şi structurilor depăşite care nu răspund intereselor CEA ca întreg, dar care continuă să funcţioneze pe teritoriul ei.

4. reprezentanţii Adunării Euro-Atlantice sunt delegaţi de parlamentele membrelor UEA conform următoarelor procente:

d.1. din partea Uniunii Europene – 25 de reprezentanţi,

d.2. din partea Rusiei (Federaţiei Ruse) – 25 de reprezentanţi,

d.3. din partea Statelor Unite ale Americii – 25 de reprezentanţi,

d.4. din partea altor state membre ale UEA, care nu sunt în compunerea celor trei actori principali ai CEA – câte un deputat.

5. orice stat al UEA, care nu este în compunerea celor trei actori principali ai CEA, are dreptul, prin exprimarea liberă a voinţei populare, să adere la unul dintre cei trei actori, pe al cărui teritoriu canonic se află.

6. pe teritoriul UEA circulă nu mai puţin de trei valute: dolarul SUA, euro şi rubla rusă. Folosirea unor alte valute (naţionale) este dreptul legitim al membrului respectiv al UEA.

7. acţiunile colective de forţă ale UEA, în afara teritoriului ei canonic, sunt posibile numai dacă pentru ele vor vota cel puţin 75% din reprezentanţii Adunării Euro-Atlantice; în alte cazuri, fiecare dintre cei trei actori principali ai CEA are dreptul să recurgă la asemenea acţiuni ţinând seamă de consecinţele sale şi pe cont propriu, fiind în cunoştinţă că i s-a garantat neutralitatea celorlalţi subiecţi principali ai UEA, dar nu şi susţinerea lor directă.

8. integritatea teritorială şi securitatea naţională sunt garantate oricărui membru al UEA, în cazul oricărui atac provenind din exteriorul Uniunii, de către forţele armate ale tuturor celorlalţi membri ai UEA şi, îndeosebi, ale celor trei subiecţi principali.

9. teritoriul canonic al Europei (Uniunii Europene) este teritoriul Europei cu excepţia teritoriului fostei URSS, dar incluzând teritoriile Estoniei, Lituaniei şi Letoniei.

10. teritoriul canonic al Rusiei (Federaţiei Ruse) este teritoriul fostei URSS cu excepţia Estoniei, Lituaniei şi Letoniei. Din acest teritoriu, de asemenea, nu trebuie să facă parte teritoriile acelor republici din Asia Centrală ale fostei URSS care îşi vor exprima dorinţa să adere la UEA.

11. teritoriul canonic al Statelor Unite ale Americii este actualul teritoriu al SUA.

12. elaborarea reformei ONU ţinând cont de crearea Uniunii Euro-Atlantice¹⁴.

1. 1. CHINA

1. Leadership-ul chinez

În anul 1973 cartea Când se va trezi China a scos în evidenţă potenţialul extraordinar de care dispunea ţara lui Confucius şi Mao în acea perioadă. Răvăşită de convulsiile revoluţiei culturale, care, în anul 1966, a suscitat prima contestare, China declanşa ascensiunea în arena mondială. Din Imperiul imobil (1989) China deşteaptă dragonul adormit în decembrie 1978, atunci când, prin Deng Xiaoping, partidul comunist a cunoscut o întoarcere ideologică de 180 de grade, Chinei deschizându-i-se astfel calea către economia de piaţă şi investiţiile străine (mai ales cele provenind din Occident), după modelul statelor industrializate, declanşând ofensiva mondială. Rezultatele acestei transformări au fost spectaculoase: ritmul creşterii PNB al Chinei este unul dintre cele mai puternice din lume (+13% în 1992, +12% în 1994, +10% în 1995, 10% în 2007). Aşadar, miracolul chinez pare să se raporteze doar la regiunile maritime, fără a fi cuprins încă zonele din interiorul statului. Referitor la acest aspect, analiştii îi reproşează lui Alain Peyrefitte faptul de a nu fi privit China în globalitatea ei – nemaiamintind enormele discrepanţe existente între regiuni; ori, tocmai aici este punctul slab: alături de o Chină modernă, repre-zentată de regiunile litoralului, subzistă încă una – aflată în Evul Mediu şi constituită din zonele de centru, care nu reuşeşte să se mobilizeze. În timp ce „China albastră” se îmbogăţeşte din ce în ce mai mult, „China galbenă” stagnează în sărăcie. Pe lângă aceste două Chine antinomice există o alta, cea a chinezilor din diaspora, care au jucat un rol major în dezvoltarea economică a dragonilor asiatici. Comunitatea chineză continuă să rămână importantă în Taiwan (98% din populaţie), în Hong Kong (91%), în Singapore (77%), în Malaysia (35%), în Brunei (20%), în Thailanda (10%) şi în Indonezia (5%). În toate aceste state puternic dezvoltate, unele familii chineze au acumulat averi colosale, care au fost investite în economiile locale. Astfel, în Thailanda, chinezii controlează 90% din marile grupuri industriale şi comerciale; în Indonezia 80%, în Malaysia asigură 60% din producţia particulară, iar în Filipine chinezii deţin 26 de bănci de stat şi şase mari publicaţii cotidiene. Urmând modelul Singapore, Deng Xiaoping a adoptat „economia socială de piaţă” (mai clar, libera-lismul economic controlat de o mână politică forte). Acest concept a fost folosit şi de Adenauer şi Erhard în lansarea „miracolului german”. Preşedintele din Singapore LKY a fost nu numai părintele „miracolului” singaporez, ci şi inspiratorul „miracolului” chinez, al cărui model l-a şi furnizat: societăţi mixte sino-străine, porturi libere, zone economice speciale (ZES) etc.

Astfel, în anii 1980 au fost înfiinţate patru zone ZES: trei în provincia Canton – aproape de Hong Kong şi Macao – şi una în Fujian – în proximitatea Taiwanului.

Misiunea acestora este de a atrage capital şi capitalişti. Cea mai importantă dintre acestea este ZES Shenzen, de la graniţa cu noile teritorii ale Hong Kong-ului. Aceste patru zone au devenit, în câţiva ani, veritabile temple ale capitalismului, care au însufleţit economia provinciilor de coastă. Este clar că Imperiul de Mijloc caută măreţia din trecut şi locul de altădată: în mijlocul lumii, cu alte cuvinte în centrul marilor zone de dezvoltare.

Banca Mondială a prognozat că după 2020 China va deveni „un puternic centru economic mondial”. Hong Kong, Singapore şi Taiwan vor avea un PIB pe locuitor cu 50% mai mare decât cel al SUA. Dacă se vor realiza, aceste previziuni vor bulversa datele geopolitice de pe întreaga planetă. Colosul chinez are deja un start ascendent; până unde va merge? Este o întrebare care le dă frisoane celor mai mulţi analişti.¹⁵ Preşedintele Bush a dat o definiţie realistă a relaţiilor SUA – China, spunând că „au valori diferite, dar şi interese comune”. Această definiţie, în care se împletesc atât divergenţele, cât şi convergenţele, caracterizează natura relaţiilor dintre cele două ţări.

Boom-ul economic al Chinei ultimilor ani a activat şi a adus în prim plan potenţialele geopolitice ale Chinei, care până în 1989 erau latente. Marile progrese din ultimii ani, se datorează, în parte, şi investiţiilor străine şi veniturilor din export, America fiind, din ambele puncte de vedere, sursa principală.

În ceea ce priveşte America, ea nu are de ce să se teamă, deocamdată, chiar pe termen lung, nici de concurenţa economică, nici de puterea militară a Chinei. Miza în joc în ce priveşte relaţiile chino-americane este suficient de importantă pentru a căuta, pe cât posibil, o cale care să evite confruntarea.

2. Axa China – Rusia – Iran

Conturarea unei noi axe de putere China – Rusia – Iran reprezintă o ameninţare veritabilă, pe termen scurt din punct de vedere geostrategic, perspectiva pe termen mediu şi lung neexcluzând riscul unei confruntări militare clasice cu Rusia, chiar dacă scenariul în discuţie nu comportă o probabilitate îngrijorătoare pe moment.

Leadership-ul real, dar latent al Chinei a impus această mare putere asiatică în medierile diplomatice internaţionale în special în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa islamică (relaţii cu Israelul, Libia, Siria, Irak, Iordania, Liban, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, etc.), dar şi cu state din Africa. Nivelul investiţiilor în Africa a crescut considerabil, ca de altfel şi pe piaţa sud-americană. China a deschis prima bază militară în afara teritoriului, în Djibouti, şi a blocat investiţiile SUA în domeniul petrolului în unele state africane.

Cea mai importantă mediere diplomatică este cea dintre SUA şi Republica Democrată Coreeană de la Beijing de la începutul anului 2007. Dezvoltarea unei strategii de tip nou a atras în sfera de influenţă a Chinei state considerate puteri regionale. Iniţierea şi extinderea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (state membre: Rusia, China, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan şi Uzbekistan; observatori: India, Pakistan, Iran şi Mongolia) se constituie ca alternativă la extinderea UE şi NATO, contracarând interesele americane în Asia. Atragerea în sfera de influenţă a Chinei a puterilor nucleare (Rusia, Pakistan, India şi Iranul), dar şi a statelor care posedă resurse de hidrocarburi neexploatate (Rusia, Iran, Mongolia, Uzbekistan şi Kazahstan) va genera o structură suprastatală, care va contrabalansa hegemonismul american. În acelaşi timp China va coordona evoluţia unor actori regionali, care vor „încorseta” SUA: India va interzice accesul în Oceanul Indian, Iranul se va manifesta ca pol de putere în Orientul Mijlociu şi va avea posibilitatea să exporte revoluţia islamică, Pakistanul va contrabalansa India şi va câştiga zona economică „Stan”, Mongolia se va redresa economic, Rusia va domina piaţa hidrocarburilor europene (colaborând cu China în exploatarea acestora în Siberia), iar China va câştiga – împreună cu Japonia – piaţa din Asia de Sud-Est şi Atlanticul de Sud.

9. NOILE TENDINŢE

Tendinţele actuale ce se manifestă în afirmarea şi consacrarea noilor lideri planetari, precum şi reconsiderarea locului şi rolului acestora în ecuaţia de putere mondială sunt consecinţe directe ale evenimentelor petrecute în mediul de securi-tate. Evoluţia situaţiei politico-strategice în condiţiile dispariţiei divizării lumii prin „cortina de fier” a favorizat în bună parte diversificarea şi amplificarea riscurilor, in-fluenţând în mod direct configuraţia şi condiţiile de manifestare a acestora pe plan mondial:

• transformarea radicală a configuraţiei geopolitice şi strategice a zonei europene, în urma destructurării Tratatului de la Varşovia şi impactul asupra mişcărilor de eliberare naţională din unele state africane, asiatice şi sud-americane;

• conturarea unui spaţiu deficitar de securitate în centrul şi sud-estul Europei, pe fondul dispariţiei unei „umbrele protectoare”, dar cu implicaţii şi asupra unor state de pe mapamond, în special în Africa, Peninsula Arabă şi Orientul Mijlociu, America Centrală şi Indochina;

• dezgheţul conflictelor teritoriale şi etnice îngheţate în perioada imediat următoare încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial, în matricea conservatoare a sistemului comunist (conflictul din fosta Iugoslavie, statele din Asia Centrală, redeşteptarea kurzilor);

• dificultăţile tranziţiei la statul de drept şi la economia de piaţă, generatoare de vulnerabilităţi şi riscuri specifice de insecuritate;

• impactul desfiinţării economiilor socialiste asupra statelor subdezvoltate din lumea periferică;

• anarhiile africane;

• scăparea de sub control a terorismului, în special fundamentalist-islamic;

• neacceptarea democraţiilor de tip occidental de către spaţiul islamic;

• bătălia pentru resurse şi pieţe de desfacere;

• apariţia de contradicţii în spaţiul NATO;

• eşecul negocierilor europene;

• creşterea migraţiilor africane, sud-americane, asiatice (în special islamice şi chineze) către Occident;

• proliferarea armamentului bacteriologic şi nuclear şi folosirea acestuia de către organizaţii teroriste;

• bătălia pentru apă.

10. CARE SUNT EFECTELE ASUPRA ROMÂNIEI?

După declanşarea conflictului cu Ucraina, Polonia şi Lituania au fost incluse de către Moscova în combatanţii „noului război rece”, deoarece au arătat deschis adversitatea faţă de actuala politică expansionistă dusă de Rusia. Tot în acest context, Germania, Franţa, Italia şi Spania au fost considerate de Kremlin drept „parteneri strategici” ai Rusiei, iar Austria, Belgia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Portugalia au primit statutul de parteneri „pragmatici prietenoşi”. După cum vedem, România împreună cu Marea Britanie, Cehia, Danemarca, Estonia, Irlanda, Letonia, Olanda şi Suedia sunt considerate „parteneri pragmatici distanţi” sau ostili Moscovei.

Din acest punct de vedere, în relaţiile bilaterale Bucureşti – Moscova nu trebuie trecute cu vederea următoarele aspecte:

• anularea Pactului Ribbentrop – Molotov, solicitată în nenumărate rânduri de diplomaţia românească;

• retrocedarea tezaurului;

• interesul legat de viitorul Republicii Moldova şi al drepturilor minorităţii române din Federaţia Rusă;

• amplasarea elementelor scutului antirachetă pe teritoriul României;

• promovarea unei imagini negative privind aspectele economice şi promovarea în media rusă a unui „colaps economic” în România, în scopul atragerii românilor pro-ruşi din Republica Moldova;

• interpretarea dată de Bucureşti relaţiilor cu Moscova, ca urmare a declaraţiilor liderilor de la Kremlin;

• locul şi rolul României ca urmare a resetării relaţiilor UE cu Rusia;

• strategia rusă de a profita ca urmare a lansării în mediul internaţional a „impresiei că relaţiile sale cu o ţară sau alta sunt tensionate” (Vladimir Socor);

• preocuparea Rusiei de a subordona energetic UE, prin proiectele promovate;

• interesele divergente dintre România şi Rusia privind securitatea în estul Europei, lipsa de transparenţă şi legitimitate în gestionarea conflictelor îngheţate – în special a celui din Transnistria;

• neîncrederea acordată Rusiei privind construcţia unei relaţii pragmatice, deşi în relaţiile cu România există parteneriate istorice, care nu au avut prevederi subversive;

• promovarea în media rusă a unei atitudini extreme anti-româneşti;

• Rusia vede în România un actor geopolitic şi geostrategic, a cărei importanţă este în ascensiune, ceea ce contravine intereselor strategice ruse pentru estul european şi statele riverane Mării Negre, Bucureştiul fiind cel mai apropiat aliat pentru statele euratlantice;

• divergenţe privind scoaterea Ucrainei, Georgiei şi Azerbaidjanului de sub influenţa Kremlinului;

• tendinţa României de a-şi stabiliza şi consolida relaţiile cu Polonia şi Turcia;

• promovarea de către România a unor proiecte energetice care ignoră Rusia;

• dependenţa scăzută faţă de resursele energetice provenind din Federaţia Rusă;

• contracararea strategiilor ruso-germane – care au drept scop creşterea influenţei Moscovei în imediata apropiere a frontierelor de stat ale României – în privinţa conflictului transnistrean şi promovarea unei politici pro-active privind locul şi rolul Republicii Moldova în spaţiul euratlantic;

• opoziţia României faţă de strategia rusă de federalizare a Republicii Moldova, care ar face posibilă ascensiunea la Chişinău a unui guvern pro-rus, de factură comunistă (după alegeri repetate, demisii şi alegeri fără un final rezonabil).

Bibliografie selectivă

1. Ancel, Jaques – Géographie de frontières, Librairie Gallimard, Paris, 1936

2. Babeţi, A., Ungureanu, C. – Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

3. Bădălan, Eugen – Securitatea României. Actualitate şi perspectivă. Un punct de vedere, Ed. Militară, Bucureşti, 2001

4. Brill Olcott, Marta – „The Great Powers in Central Asia”, în Current History, octombrie 2007

5. Brzezinski, Zbigniew – „Parteneriatul prematur”, în Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, 1995, Iaşi

6. Calhamer, Allan B. – Diplomacy: The Triangle Theory of Variant Design, 2007

7. Fourcher, M. – Fragments d’Europe. Atlas de l’Europe médiane et orientale, Fayard, Paris, 1993

8. Hlihor, Constantin – Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Bucureşti, 2005

9. Kissinger, Henry – State implicate în strategia „Anaconda” şi zonele de presiune geopolitică în perioada Războiului Rece, 1981

10. Marin, Vasile – Geopolitica şi noile provocări ale secolului XXI, Braşov, 2004

11. Putin, Vladimir – „Prepared Remarks at the 43^rd Munich Conference on Security Policy”, 10.02.2007 http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2007/02/12/AR2007021200555.html

12. Simileanu, Vasile – Geopolitică şi Centre de putere, Ed. Top Form, Bucureşti, 2011

13. Simileanu, Vasile – România în „ochiul uraganului”, Ed. Top Form, Bucureşti, 2016

14. Simileanu, Vasile – „Încotro, Rusia?”, în GeoPolitica nr. 16-17: Spaţiul ex-sovietic, provocări şi incertitudini, Ed. Top Form, Bucureşti, 2006

15. Simileanu, Vasile – „Lumea globală între falii şi axe”, în GeoPolitica nr. 19: Axe şi falii geopolitice, Ed. Top Form, Bucureşti, 2006

16. Simileanu, Vasile – România. Tensiuni geopolitice, Ed. Top Form, Bucureşti, 2003

17. Stigliz, J.E. – Globalizarea, Ed. Economică, Bucureşti, 2005

18. Tămaş, Sergiu – Geopolitica – o abordare prospectivă, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995

19. Thorum, Christian – „Explaining Change in Russian Foreign Policy: the Role of Ideas in Post Soviet Russsia’s Conduct Towards the West”, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2009

20. ***, „The Hertland Theory and Present-Day Geopolitical Structure of Central Asia”, www.silkroad studies.org/new/docs/publications/1006Rethinking-4.pdf

21. ***, „Introduction to Ethnic Conflicts”, 2011

22. ***, „Joint Report EU – Russia Energy Dialogue 2000-2010: Opportunities for our future Energy Partnership”, Bruxelles, Moscova, 2010

23. ***, „Caucasus Initiative”, http://www.bmz.de/en/what_we_do/countries_regions/Central-Eastern-and-South-Eastern-Europe/kaukasus/index.html