AXE ŞI FALII ÎN DEZVOLTAREA REGIONALĂ A ROMÂNIEI ŞI IMPLICAŢIILE ACESTORA PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ

Radu SĂGEATĂ, Nicolae GEANTĂ

Abstract. This paper is an attempt at a critical approach to the old and new administrative proposals, while underscoring the historical and social-political background against which administrative reforms in this country have been conceived and implemented. At the same time, an alternative solution is offered based on Romanian traditions and European models, as well as on the nuclei polarizing regional convergence areas in line with the functional attributes of the Romanian territory.

Cuvinte cheie: axe, falii, teritoriu, dezvoltare regională, securitate naţională, România

INTRODUCERE. CADRUL CONCEPTUAL

Coeziunea teritorială reprezintă un element esenţial pentru securitatea unui stat, fiind consecinţa mai multor categorii de factori: naturali, etnici, istorici şi, nu în ultimul rând, economici. Aceştia determină două categorii de forţe opuse: centripete, conferite de omogenitatea naturală, etnică şi de o dezvoltare corespunzătoare a infrastructurii economice şi de comunicaţii, şi centrifuge, generate de tendinţele separatiste ale minorităţilor etnico-religioase în condiţiile unui slab control al terito-riului naţional exercitat de către autorităţile centrale. Infrastructura de comunicaţii, care la rândul său este consecinţa dispunerii cadrului natural şi a dezvoltării economico-sociale, are un rol determinant în atenuarea forţelor centrifuge, mai ales în zonele periferice şi/sau cu comunităţi minoritare ale teritoriului statal.

Poziţia capitalei şi a nucleelor urbane ce structurează teritoriul, gradul de subordonare al acestora pe nivele ierarhice şi către capitală asigură viabilitatea forţelor centripete şi implicit coerenţa şi funcţionalitatea sistemului statal. Acolo unde se produc perturbări la nivelul acestor relaţii, pe fondul unui sistem de comunicaţii deficitar, al unor importante comunităţi minoritare şi al unui nivel diferit de dezvoltare economico–socială, forţele centrifuge le întrec în intensitate pe cele centripete şi are loc fragmen–tarea teritoriului statal¹. Fragmentarea Indiei Britanice în 1947 pe criterii predominant religioase, apoi a Pakistanului în 1971 datorită discontinuităţii teritoriale şi a gradului diferit de dezvoltare economico-socială dintre Vest şi Est, iar mai recent fragmen-tarea Sudanului (2011)², pe fondul celor două comunităţi (arab-islamică în nord şi

negroid-creştin / animistă în sud) şi al infrastructurii deficitare de comunicaţii datorită reliefului deşertic şi mlăştinos, sunt exemple concludente în acest sens. Nici con-tinentul european, caracterizat prin state cu o istorie îndelungată, constituite în cea mai mare parte pe suport naţional, nu a scăpat de astfel de probleme. Accentuarea tendinţelor centrifugale dintre flamanzi şi valoni în perioada postbelică, care a dus la federalizarea Belgiei, ca bază a «identităţii europene» a Bruxelles-ului, tendinţele secesioniste ale Cataloniei şi Ulsterului pe fond identitar, dar şi periferic, fără a mai discuta de fragmentarea fostelor federaţii comuniste (URSS, Iugoslavia şi Cehoslovacia), imediat după dispariţia constrângerilor politico-ideologice, sunt doar câteva exemple elocvente în acest sens.

Pe baza acestui suport teoretic, vom analiza în ceea ce urmează caracteristicile teritoriului României pe baza raportului dintre axele care conduc la structurarea sa şi faliile care determină conturarea marilor ansambluri regionale. În acest proces, un rol determinant îl are individualizarea nucleelor de polarizare regională şi locală şi a relaţiilor dintre acestea şi aşezările umane limitrofe.

Cum procesul de regionare teritorială a României nu este nou, decupajele teritoriale fiind realizate de-a lungul timpului în raport de diferite criterii şi în con-juncturi politico-ideologice diferite, este importantă o scurtă prezentare a acestora.

REGIONAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A ROMÂNIEI ÎN CONTEXT GEOPOLITIC. SCURTĂ RETROSPECTIVĂ A ULTIMULUI SECOL

Marea Unire din 1918 a pus laolaltă patru regimuri administrative, care au fost create şi au evoluat sub imperativul unor sisteme şi conjuncturi politice şi economice diferite: regimul administrativ al Vechiului Regat al României (ce cuprindea Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia), a cărui bază teritorială o constituiau judeţele; regimul administrativ al Basarabiei, ce moştenea vechile gubernii ruseşti; regimul administrativ al Bucovinei, care perpetua fostele ocoale ale Bucovinei austriece, transformate în judeţe, mult mai reduse ca suprafaţă şi populaţie, şi regimul administrativ al Transilvaniei, ce moştenea vechile comitate înfiinţate de administraţiile maghiare. Aceste decupaje induceau la nivelul întregului teritorial dezechilibre pronunţate atât ca mărime teritorială şi demografică, cât şi în ceea ce priveşte forma, poziţia reşedinţei în cadrul judeţului sau gradul de accesibilitate. În acest context, a apărut necesitatea unei uniformizări a structurilor teritorial-administrative pe întregul teritoriu naţional, care a devenit efectivă prin Legea pentru unificarea administra-tivă din 1925³.

Comisia pentru regionarea administrativ-teritorială a României care a lucrat la elaborarea acestei legi a fost condusă de Simion Mehedinţi, fondatorul geografiei moderne româneşti; din această comisie mai făceau parte geografii Vintilă Mihăilescu şi Vasile Meruţiu. Propunerea primului decupaj administrativ-teritorial al României Unite (1920), ce a stat la baza reformei administrative din 1925, a vizat organizarea ţării în 48 judeţe şi 9 regiuni, ale căror limite se suprapuneau în parte peste orogenul carpatic, iar linia Dunării era gândită să devină, din frontieră, element polarizator al activităţilor umane. Delimitarea celor 9 regiuni combina pentru prima dată în istoria administrativ-teritorială a României criteriul fizico-geografic cu cel istoric şi funcţional, criterii de regionare ce vor fi dezvoltate ulterior de continuatorii şcolii geografice creată de S. Mehedinţi. Astfel, „Ţara de Sus” şi „Ţara de Jos” aveau antecedente în organizarea medievală a Moldovei, în vreme ce regiunile ce purtau numele unor artere hidrografice (Siret, Someş – Tisa, Mureş – Oltul Superior, Oltul Inferior, Timiş, Dâmboviţa sau Dunărea de Jos) îşi bazau funcţionalitatea pe axele de circulaţie şi de polarizare a fluxurilor umane (Fig. 1).

Figura 1. Primul decupaj regional al României propus de comisia coordonată de Simion Mehedinţi în vederea elaborării Legii pentru unificarea administrativă (1920)

Dată fiind configuraţia scenei politice din România perioadei interbelice, do-minată de lupta pentru guvernare a două mari partide (Naţional-Ţărănesc, care sprijinea „unitatea în diversitate” prin crearea unor unităţi de nivel regional, şi Naţional-Liberal, care considera că acestea ar aduce atingere unităţii şi intereselor naţionale), regiunea ca structură teritorial-administrativă a avut o prezenţă episodică între anii 1929-1931 (7 directorate ministeriale) şi 1938-1940 (10 ţinuturi) (Fig. 2).

Dacă, în primul caz, cele şapte directorate ministeriale îşi sprijineau configuraţia pe regiunile istorice⁴ şi pe relaţiile tradiţionale stabilite la nivelul sistemelor urbane regionale, delimitarea ţinuturilor pornea de la premisa că acestea trebuiau să constituie „entităţi geografice şi economice bine definite, punând laolaltă pe locuitorii înfrăţiţi ai României noi, după nevoile reale ale lor, după aşezarea lor geografică firească, după căile de comunicaţie, după caracterul comun al vieţii economice, după resursele de care dispun” (A. Călinescu, 1938⁵).

Figura 2 (a-b). Componenţa directoratelor ministeriale (sus) şi a ţinuturilor (jos)

Limitele unora dintre acestea erau discutabile chiar şi în condiţiile economico–sociale de atunci, suprapunându-se în unele cazuri peste zone de maximă concentrare demografică, perturbând sisteme de aşezări umane constituite de-a lungul timpului, ca răspuns la factori obiectivi, de mediu⁶. Scopurile declarate ale constituirii ţinu-turilor se refereau la o mai bună gospodărire a colectivităţilor locale şi la desconcen-trarea serviciilor de stat prin preluarea unor atribuţii de către guvernatori locali. Ţinuturile au fost desfiinţate ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în anul 1940.

Discontinuitatea politico-ideologică începută odată cu intrarea României pe orbita de influenţă sovietică, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, avea să se concretizeze la nivelul structurilor administrativ-teritoriale abia în 1950 printr-o organizare total diferită de precedenta, ce copia modelul regional sovietic. România era organizată în 28 de regiuni delimitate după criteriul complexităţii social-economice şi nu după cel tradiţional, al specificităţii geografice şi istorice, ca în 1929 (Helin, 1967). Crearea unor regiuni cu suprafeţe duble faţă de vechile judeţe se sprijinea pe raţiunea subordonării regiunilor agricole marilor centre urbane, prin realizarea unor complexe agro-industriale integrate cu scopul întăririi influenţei proletariatului asupra ţărănimii, percepută ca fiind mai reticentă la «reformele» impuse de clasa politică comunistă. Această regionare, ce copia un model străin tradiţiilor şi particu-larităţilor spaţiului românesc, s-a dovedit curând lipsită de viabilitate, suferind modificări repetate (în 1952, 1956 şi 1960), numărul regiunilor fiind redus mai întâi la 18, apoi la 16 (Fig. 3).

Figura 3 (a-c). Evoluţia regiunilor de inspiraţie sovietică
a. 1950-1952,

b. 1952-1960 (sunt evidenţiate schimbările teritoriale din 1956),

c. 1960-1968 (sunt evidenţiate schimbările teritoriale din 1960).

Decesul lui I.V. Stalin (martie 1953), urmat de «discursul secret» al lui N. Hruşciov⁷, urmaşul său la conducerea PCUS, prin care denunţa epurările staliniste şi deschidea o perioadă de slăbire a sistemului represiv din fosta URSS, s-a reflectat şi printr-o instabilitate a sistemelor politice din fostul Bloc Comunist. Criza socio-politică din fosta RD Germană (iunie 1953), urmată de «Revoluţia maghiară» din toamna anului 1956 sunt principalele evenimente ce au marcat această perioadă. În acest context a avut loc în 1958 retragerea trupelor Armatei Roşii din România, eveniment urmat de o relativă distanţare a politicii Bucureştiului faţă de Moscova şi de reorientarea sa către valorile naţionale. La nivelul structurilor administrativ-teri-toriale această politică s-a reflectat mai întâi (1960) prin înlocuirea denumirilor de inspiraţie sovietică sau a celor care copiau denumirea oraşului reşedinţă cu denumiri ale unor regiuni istorice româneşti⁸, ulterior (1968) printr-un nou decupaj admini-strativ-teritorial, în care regiunile de inspiraţie sovietică au fost înlocuite cu 39 de judeţe, ca structuri administrative tradiţionale, româneşti⁹. În delimitarea judeţelor era aplicat criteriul funcţionalităţii teritoriale dat de potenţialul economic, acestea înglobând unităţi de relief diferite, cu potenţial variat, care genera o complementa-ritate economică.

Cea de-a doua discontinuitate politico-ideologică majoră, determinată de înlăturarea sistemului comunist (1989), a surprins România în acest decupaj admi-nistrativ-teritorial, vechi de peste două decenii, în care relaţiile dintre oraşe s-au modificat considerabil pe fondul industrializării şi urbanizării supradimensionate, dar adesea diferenţiate. Astfel, investiţiile în industrie au fost direcţionate cu precădere către oraşele reşedinţe de judeţ, îndeosebi către cele mai mici (Vaslui, Slatina, Zalău, Miercurea Ciuc, Târgovişte, Alexandria, Slobozia, Călăraşi etc.) pentru a li se justifica acest statut, ceea ce a determinat puternice fluxuri migratorii din rural şi o dezvol-tare rapidă a fondului construit şi disfuncţionalităţi la nivelul infrastructurii. Acesta este principalul motiv pentru care destructurarea relaţiilor inter-industriale, ce a însoţit trecerea de la economia de tip centralizat la cea bazată pe libera concurenţă, a afectat cel mai mult această categorie de oraşe.

Declinul industrial a afectat relaţiile dintre oraşe şi implicit funcţionalitatea structurilor teritoriale de nivel judeţean. De aceea s-a pus problema, încă din anii 1990, a unei reajustări a acestora. Primele încercări s-au bazat pe reînfiinţarea judeţelor «abuziv desfiinţate», care au funcţionat în perioada interbelică, dar nu s-au mai regăsit pe harta administrativ-teritorială din 1968. Aceasta ar fi avut ca efect o creştere a gradului de fragmentare administrativă prin multiplicarea numărului de judeţe. Depunerea candidaturii României la Uniunea Europeană (1995) a schimbat acest trend ideologic prin necesitatea implementării şi în România a unui palier regional corespunzător NUTS-2, care a devenit efectiv prin constituirea a 8 regiuni de dezvol–tare (Carta Verde, 1997), legiferate în 1998 (Fig. 4). Acestea se bazează pe o ipotetică cooperare voluntară între judeţe, după modelul asociativ britanic, discrepanţele intra–regionale fiind superioare celor inter-regionale. Unele se bazează pe coeziunea terito-rială constituită pe parcursul timpului la nivelul unor regiuni istorice (Oltenia, Banat), altele sunt de tip rezidual, alăturând judeţe din două sau chiar trei regiuni istorice.

Figura 4. Regiunile de dezvoltare

În perioada anilor 2012-2013 la nivel politic s-a pus problema constituirii unor structuri administrativ-teritoriale de nivel regional cu scopul descentralizării serviciilor administrative, regiunile de dezvoltare păstrându-şi statutul de unităţi de raportare statistică. În acest context au fost elaborate mai multe decupaje teritoriale de nivel NUTS-2, având la bază coeziunea teritorială fundamentată fie pe baza regiunilor istorice (Ilieş, Wendt, 2012; Cocean, 2013¹⁰; Jivănescu, 2013), fie pe baza axelor de comunicare (Otiman et al., 2013¹¹), pe raţiuni economice (Cucu et al., 2013) sau pe transformarea actualelor regiuni de dezvoltare în judeţe (propunere a Partidului Democrat-Liberal).

O analiză succintă a acestor decupaje regionale (Tab. 1, Fig. 5) evidenţiază coeziunea Olteniei şi a Banatului extins¹² regăsită în majoritatea propunerilor, în vreme ce Dobrogea este alăturată uneori Munteniei de Est şi Moldovei de Sud în intenţia corectării caracterului de falie al Dunării maritime. Unele structuri regionale au chiar caracter discontinuu, fiind delimitată (Otiman et al., 2013) o structură regională riverană Dunării alcătuită din judeţele Brăila, Ialomiţa, Călăraşi şi… Teleorman. Alte decupaje se bazează pe axe hidrografice (Dunărea, Siret, Prut, Mureş, Someş) sau pe regiuni de complementaritate a potenţialului economic¹³.

Tabelul 1. Structura propunerilor de regionare a României*

Autorul / autorii	Denumirea regiunilor propuse		Componenţa regiunilor [judeţe]		Nucleul de polarizare
Autorul / autorii	Denumirea regiunilor propuse		Nr	Denumirea [abr.]	Nucleul de polarizare
Ilieş, Wendt 2012	Regiuni [NUTS-2]	1. Banat	4	AR, CS, HD, TM
		2. Bucureşti	3	B, IF, PH
		3. Carpatică	4	BV, CV, HR, SB
		4. Crişana-Maramureş	4	BH, MM, SJ, SM
		5. Dunărea de Jos	5	BR, CL, CT, IL, TL
		6. Moldova de Nord	4	BT, IS, NT, SV
		7. Moldova de Sud	5	BC, BZ, GL, VS, VR
		8. Muntenia Centrală	4	AG, DB, GR, TR
		9. Oltenia	5	DJ, GJ, MH, OT, VL
		10. Transilvania	4	AB, BN, CJ, MS
Cocean 2013 (varianta 1)	Regiuni	1. Banat	3	AR, CS, TM	Timişoara
		2. Crişana-Maramureş	4	BH, MM, SJ, SM	Satu Mare
		3. Dobrogea	2	CT, TL	Constanţa
		4. Dunărea de Jos	4	BR, GL, IL, VR	Galaţi
		5. Oltenia	5	DJ, GJ, MH, OT, VL	Craiova
		6. Moldova	6	BC, BT, IS, NT, SV, VS	Iaşi
		7. Muntenia de Nord	4	AG, BZ, DB, PH	Ploieşti
		8. Muntenia de Sud	5	B, CL, IF, GR, TR	Bucureşti
		9. Transilvania de Nord	4	BN, CJ, HR, MS	Cluj-Napoca
		10. Transilvania de Sud	5	AB, BV, CV, HD, SB	Sibiu
Cucu et al. 2013	Regiuni economice	1. Carpato-Dunăreană-Olteană	5	DJ, GJ, MH, OT, VL
		2. Banat-Timiş	4	AR, CS, HD, TM
		3. Crişană-Someşană	3	BH, SJ, SM
		4. Maramureş şi Bucovina	3	BN, MM, SV
		5. Transilvania	4	AB, CJ, MS, SB
		6. Carpatică Braşov-Ciuc	3	BV, CV, HR
		7. Moldova Central-Nordică	5	BC, BT, IS, NT, VS
		8. Carpato-Dunăreană Est Muntenia	6	BR, BZ, CL, IL, GL, VR
		9. Carpato-Dunăreană Muntenia Centrală	5	AG, DB, GR, PH, TR
		10. Dunărea Maritimă	2	CT, TL
		11. Metropolitană Bucureşti-Ilfov	2	B, IF
Jivănescu 2013	Provincii [NUTS-2] organizate în 19 regiuni de dezvoltare (1-19)	1. Banat-Crişana	4	1 CS, TM; 2 AR, BH	Arad
		2. Bucureşti	2	3 B, IF	Bucureşti
		3. Oltenia	5	4 GJ, MH, VL; 5 DJ, OT	Craiova
		4. Moldova şi Bucovina	8	6 BT, SV; 7 IS, VS, 8 BC, NT, 9 GL, VR	Iaşi
		5. Muntenia şi Dobrogea	11	10 AG, TR; 11 DB, PH; 12 BR, BZ, IL; 13 CL, GR; 14 CT, TL	Constanţa
		6. Transilvania şi Maramureş	12	15 AB, HD; 16 BV, SB; 17 CV, HR; 18 BN, CJ, MS; 19 MM, SJ, SM	Cluj-Napoca
Otiman et al. 2013	Regiuni de dezvoltare (6 variante) organizate în 3 macro-regiuni	1 BR, CL, GR, IF, IL, TR / BR, CL, IL, TR sau 1 BC, BT, GL, IS, NT, SV, VS, VR
		2 AG, BZ, DB, PH sau 2 AG, BR, BZ, CL, DB, GR, IL, PH, TR
		3 CT, TL sau 3 B, IF
		4 DJ, GJ, MH, OT, VL sau 4 CT, TL
		5 B / B, GR, IF sau 5 DJ, GJ, MH, OT, VL
		6 BT, GL, IS, VS sau 6 AR, CS, TM
		7 BC, NT, SV, VR sau 7 AB, BN, BV, CJ, CV, HD, HR, MS, SB, SJ
		8 AB, BV, CV, HD, SB / BN, BV, CV, HR, MS, SB sau 8 BH, MM, SM
		9 BN, CJ, HR, MS, SJ / AB, CJ, HD, SJ
		10 BH, MM, SM
		11 AR, CS, TM

* Sunt prezentate doar structurile regionale alcătuite prin comasarea actualelor judeţe

Fig. 5 (a-c). Câteva propuneri de regionare a teritoriului României

a. Cocean et al., 2013 – varianta a II-a
(sunt haşurate propunerile de schimbări ale limitelor de judeţe)

b . Jivănescu, 2013

c Otiman et al., 2013 – varianta 1

O altă tendinţă manifestată în propunerile de regionare a teritoriului României, dezvoltată în paralel, la iniţiativa unor reprezentanţi politici ai comunităţii maghiare, a vizat criteriile etnice şi istorice prin crearea unor structuri regionale coerente în teritoriile revendicate de Ungaria în anul 1940. Astfel, Ţinutul Secuiesc (Székelyföld) cu antecedente în Regiunea Autonomă Maghiară, structură administrativă creată în 1952 după modelul oblasturilor autonome din fosta URSS, reprezintă o constantă, ce se regăseşte deopotrivă în propunerea de regionare iniţiată şi susţinută de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, cât şi în cea a Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania (2011-2022) sau a Partidului Civic Maghiar (2008-2015) (Fig. 6).

Figura 6 (a-d). Propunerile de regionare a României
venite din partea reprezentanţilor politici ai minorităţii maghiare

a. Ungaria în 1941. Ilustrată propagandistică din Ungaria (anii 2000)

b. Propunerea UDMR
Se observă configuraţia Macroregiunii V corespunzătoare teritoriilor pierdute de România
în august 1940 şi individualitatea Ţinutului Secuiesc (regiunea 14)

c. Propunerea Partidului Popular Maghiar din Transilvania¹⁴
Este individualizat Ţinutul Secuiesc, iar trei regiuni (Ţinutul Secuiesc, Transilvania de Nord şi Partium) alcătuiesc teritoriile pierdute de România în 1940

d. Propunerea Partidului Civic Maghiar
Este de asemenea individualizat Ţinutul Secuiesc

În plus, unele dintre aceste decupaje teritoriale refac administrativ teritoriul pierdut de România în favoarea Ungariei prin cel de-Al Doilea Arbitraj de la Viena din 30 august 1940 (43.492 km²), cu o populaţie majoritar românească, însă modificată artificial la recensământul maghiar din 1941 prin consemnarea ca maghiari a unor etnici germani, evrei sau ţigani¹⁵ (Tab. 2).

Tabelul 2. Structura etnică a teritoriilor intrate în componenţa Ungariei între 1941 şi 1944

Etnie / Limbă	Recensământul românesc din 1930		Recensământul maghiar din 1941		Estimări româneşti pentru anul 1940
Etnie / Limbă	Etnie	Limbă	Etnie	Limbă	Estimări româneşti pentru anul 1940
Români	1.176.800	1.165.800	1.029.000	1.068.700	1.304.898
Maghiari	912.500	1.007.200	1.380.500	1.344.000	968.371
Germani	68.300	59.700	44.600	47.300	N/A
Evrei / Idiş	138.800	99.600	47.400	48.500	200.000
Alte etnii	96.800	61.000	76.600	69.600	N/A

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dictatul_de_la_Viena (acc. nov. 2022)

PROPUNERE DE REGIONARE A ROMÂNIEI PE BAZA NUCLEELOR ŞI FLUXURILOR CARE DETERMINĂ FUNCŢIONALITATEA TERITORIALĂ

Nucleele de polarizare a teritoriului şi relaţiile dintre acestea reprezintă prin-cipalii factori care particularizează funcţionalitatea teritorială. Industrializarea şi urbanizarea, ca urmare a deciziilor politico-ideologice, iar după 1990, dezindustria-lizarea şi depopularea au influenţat continuu dinamica nucleelor de convergenţă teritorială şi implicit relaţiile dintre acestea. De aceea ar fi neviabilă revenirea arbitrară la structurile teritoriale interbelice, fără o analiză profundă a mutaţiilor intervenite la nivelul relaţiilor dintre aşezările umane, stabilite pe nivele ierarhice, care determină funcţionalitatea teritoriului. La aceasta se adaugă configuraţia naturală a teritoriului, care determină configuraţia căilor de comunicaţie şi poziţia capitalei, care în contextul unor comunicaţii deficitare pot individualiza areale periferice, în care controlul autorităţilor centrale să fie estompat şi să apară tendinţe centrifugale. Exacerbarea revendicărilor etnico-minoritare pe fondul antecedentelor istorice concură la intensificarea forţelor centrifugale din aceste areale. Din acest punct de vedere, poziţia excentrică a capitalei României în sud-estul ţării şi tergiversarea finalizării unor artere de comunicaţie rutieră şi feroviară de mare viteză către nord şi vest ar impune o creştere a potenţialului de polarizare a unor metropole regionale situate în partea centrală, vestică şi estică a teritoriului naţional. Cluj-Napoca, apoi Timişoara şi Iaşi sunt prin poziţia lor geografică cele mai pretabile oraşe din acest punct de vedere¹⁶. Nucleele de polarizare din afara teritoriului României cu potenţial demografic comparabil cu capitala României (1,83 mil. loc.) sunt Budapesta (1,75 mil. loc.), Belgrad (1,37 mil. loc) şi Sofia (1,23 mil. loc.), însă excentricitatea Bucureştiului maximizează şi din acest punct de vedere importanţa geostrategică a Budapestei.

Distanţa rutieră a unor oraşe din vestul României, precum Oradea, este dublă faţă de Bucureşti în comparaţie cu Budapesta, iar calitatea infrastructurii de transport reduce de trei ori timpul parcurs către capitala Ungariei. Cluj-Napoca, ca nucleu de polarizare secundar, este de aproape patru ori mai aproape de Oradea faţă de Bucureşti (Tab. 3).

Tabelul 3.
Distanţa rutieră a unor oraşe din vestul României către nucleele de polarizare regională

Oraşul	Nucleul de polarizare	Distanţa rutieră	Timpul parcurs	Categoria de drum

Oradea	Budapesta	312 km	3h25’	autostradă (M3)
	Bucureşti	602,6 km	8h39’	drum european / naţional (DN13/E60/DN1/E60)
	Cluj-Napoca	157,5 km	2h54’	drum european / naţional (DN1/E60)
Baia Mare	Budapesta	387,3 km	4h56’	autostradă (M3)
	Bucureşti	600,6 km	8h35’	drum european / naţional (DN13/E60)
	Cluj-Napoca	133,2 km	2h38’	drum judeţean (DJ109A)
Satu Mare	Budapesta	327,4 km	4h01’	autostradă (M3)
	Bucureşti	634,6 km	8h55’	drum european / naţional (DN13/E60)
	Cluj-Napoca	183,2 km	3h08’	drum european / naţional (E81/DN1F/E81)
Cluj-Napoca	Budapesta	462,4 km	6h03’	autostradă / drum european / naţional (DN1/E60/M3)
Cluj-Napoca	Bucureşti	456,2 km	6h43’	drum european / naţional (DN13/E60)
Timişoara	Budapesta	316 km	3h33’	autostradă (A1/M3)
Timişoara	Bucureşti	555,3 km	7h20’	autostradă / drum european (A1/E81)

Sursa: https://www.google.com/maps/dir (acc. nov. 2022)

În acest context, am propus un model de regionare bazat pe nucleele de pola-rizare ierarhizate pe categorii (regionale, departamentale / judeţene şi subdeparta-mentale) şi pe relaţiile stabilite între acestea şi aşezările umane subordonate. Acest decupaj regional, ce reflectă funcţionalitatea teritorială, a fost iniţiat încă din anul 2000¹⁷ şi perfecţionat prin cercetări ulterioare publicate atât sub formă de articole¹⁸, cât şi în cadrul unor volume¹⁹.

METODOLOGIA REGIONĂRII

Primul pas pentru individualizarea unor structuri teritoriale coezive a fost individualizarea nucleelor de convergenţă spre care gravitează aşezările umane subordonate. Pentru nivelul regional au fost luate în analiză cele 16 foste reşedinţe de regiune (între 1956 şi 1968) şi municipiile de rang 0 şi I prevăzute prin legea 351/2001²⁰ (12 oraşe). Pe această bază au fost selectate pentru analiză 17 oraşe cu funcţii macroteritoriale: Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Timişoara (care îndeplinesc simultan ambele condiţii); Baia Mare, Deva, Suceava, Târgu Mureş (foste reşedinţe regionale, oraşe de rang II), respectiv Brăila (oraş de rang I, dar care nu a fost reşedinţă de regiune). Potenţialul de polarizare al capitalei elimină din discuţie oraşele Ploieşti şi Piteşti, cel al municipiului Cluj-Napoca elimină nucleele de convergenţă regională subordonate de acesta (Deva, Târgu Mureş şi Oradea), iar cel al municipiului Iaşi exclude Bacăul. La acestea se adaugă Brăila, care formează împreună cu Galaţi o conurbaţie bipolară (impropriu definită «sistem urban» în legea 351/2001), ambele oraşe acţionând în teritoriu ca un nucleu de polarizare unitar. Rămân astfel 10 oraşe cu funcţii de polarizare macroteritorială: Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Constanţa, Craiova, Braşov, Iaşi, Galaţi, Baia Mare şi Suceava. Relaţiile de subordonare ierarhică şi de cooperare determină structuri teritoriale de tip integrativ, iar cele de competiţie indirectă şi de indiferenţă – fragmentarea structurilor teritoriale de acelaşi rang. La acestea se adaugă relaţiile de competiţie directă, care adesea se transformă la nivel macroteritorial în relaţii de cooperare, fie datorită poziţiei periferice a unor nuclee de polarizare (cazul Iaşiului, care amplifică importanţa Bacăului; al municipiilor Satu Mare, Botoşani, Arad sau Oradea, al Sibiului sau Brăilei) (Fig. 7). La nivel microteritorial, competiţia directă generează falii şi delimitarea structurilor teritoriale de nivel inferior, de tip departamental (judeţean).

Figura 7. Nuclee de polarizare şi relaţii la nivelul sistemului urban din România

1. Nuclee de polarizare, 2. Relaţii de competiţie directă, 3. Relaţii de subordonare, 3.1. Subordonare difuză, 4. Relaţii de indiferenţă

Nivelul local este reprezentat de structuri de tip subdepartamental (de tipul plaselor interbelice) centrate în general pe oraşe de rang III, unele foste reşedinţe de judeţ în perioada interbelică, şi pe structuri de nivelul comunal, ce corespund teritoriilor administrative urbane şi rurale.

Integrarea şi fragmentarea la nivel local a rezultat din calculul distanţelor rutiere de la centrele de convergenţă locală până la oraşul investit cu statut admini-strativ faţă de care sunt subordonate. De exemplu, dacă o reşedinţă comunală A este situată la n km faţă de un nucleu polarizator X şi la n+1 km de un alt nucleu polari-zator Y, va fi integrată în structura administrativă S1 polarizată de nucleul X, spre deosebire de o altă reşedinţă comunală B situată la n+1 km de nucleul X şi la n km de nucleul Y, care va fi integrată în structura administrativă S2 polarizată de nucleul Y²¹. Pe această logică au fost individualizate 11 structuri teritoriale de nivel regional organizate la rândul lor în 42 structuri de nivel departamental (judeţe), 85 de nivel subdepartamental şi 3.281 structuri de nivel comunal (422 oraşe, dintre care 103 municipii şi 2.859 comune) (Fig. 8).

Figura 8. Decupajul regional propus

1. Limite de regiuni, 2. Limite de unităţi departamentale (judeţe), 3. Limite de unităţi subdepartamentale, 4. Nuclee principale de polarizare regională, 5. Nuclee secundare de polarizare regională, 6. Nuclee de polarizare departamentală (judeţeană), 7. Nuclee de polarizare subdepartamentală, 8. Conurbaţie / Interurbaţie bipolară, 9. Relaţii de subordonare, 9a. Subordonare difuză, 10. Relaţii de competiţie

Numerele şi literele de pe hartă indică: 1 Arad; 2 Caraş-Severin: A. Caraş, B. Caransebeş, C. Reşiţa;

3 Hunedoara: A. Brad, B. Deva, C. Hunedoara, D. Jiu; 4 Timiş: A. Severin, B. Timişoara; 5 Botoşani: A. Botoşani, B. Dorohoi; 6 Câmpulung: A. Câmpulung Moldovenesc, B. Dorna; 7 Suceava: A. Fălticeni, B. Rădăuţi, C. Suceava; 8 Constanţa: A. Litoral, B. Medgidia; 9 Tulcea: A. Delta Dunării, B. Tulcea; 10 Brăila; 11 Covurlui: A. Galaţi, B. Tecuci; 12 Putna (Vrancea); 13 Maramureş: A. Maramureş, B. Chioar; 14 Satu Mare: A. Carei, B. Satu Mare; 15 Bacău: A. Bacău, B. Oneşti; 16 Iaşi; 17 Neamţ; 18 Roman: A. Paşcani, B. Roman; 19 Tutova; 20 Vaslui: A. Fălciu, B. Vaslui; 21 Argeş: A. Curtea de Argeş, B. Muscel, C. Piteşti; 22 Buzău: A. Buzău, B. Râmnicu Sărat; 23 Dâmboviţa; 24 Ialomiţa: A. Călăraşi, B. Feteşti, C. Slobozia; 25 Prahova: A. Câmpina, B. Ploieşti; 26 Teleorman: A. Roşiori, B. Alexandria, C. Turnu; 27 Dolj: A. Calafat, B. Craiova; 28 Gorj; 29 Mehedinţi; 30 Olt: A. Drăgăşani, B. Romanaţi, C. Slatina; 31 Vâlcea; 32 Alba: A. Alba Iulia, B. Cugir, C. Sebeş, D. Târnava Mică; 33 Bihor; 34 Bistriţa-Năsăud; 35 Cluj: A. Napoca, B. Someş, C. Turda; 36 Mureş: A. Reghin, B. Târgu Mureş, C. Târnăveni, D. Târnava Mare; 37 Sălaj; 38 Braşov: A. Braşov, B. Făgăraş; 39 Harghita: A. Ciuc, B. Odorhei; 40. Sibiu: A. Sibiu, B. Mediaş; 41 Trei Scaune; 42 Ilfov: A. Bucureşti, B. Olteniţa, C. Urziceni, D. Giurgiu.

ANALIZA REGIONALĂ

Cele 11 structuri teritoriale de nivel regional, delimitate pe baza ariilor de polarizare a nucleelor de convergenţă regională şi a fluxurilor dintre acestea, au fost denumite în raport de specificitatea provinciilor istorice în care se integrează, astfel:

I. Banat. Regiunea depăşeşte spaţiul Banatului propriu-zis, fiind polarizată de Timişoara ca nucleu principal şi Arad ca nucleu secundar, subordonat Timi-şoarei. Interurbaţia Deva – Hunedoara, ca şi spaţiul Banatului montan polarizat de Reşiţa, gravitează, prin specificitatea economică (miniero-metalurgică), de asemenea, către Timişoara. Accentuarea competiţiei dintre Reşiţa, cu o industrie în declin, şi Caransebeş, cu un potenţial de poziţie mult mai favorabil (nod feroviar şi aerian) generează fragmentarea acestui spaţiu în unităţi de nivel subdepartamental.

II. Bucovina (Moldova de Nord). Depăşeşte, de asemenea, spaţiul bucovinean propriu-zis, fiind axată pe axa de cooperare Suceava – Botoşani. Potenţialul de poziţie (centralitatea, situarea pe axa rutieră şi feroviară a Siretului şi conexiunea vamală cu Ucraina, aeroport) impune Suceava ca principal nucleu de polarizare. Fostele reşedinţe de judeţ (Câmpulung Moldovenesc, Fălticeni, Rădăuţi şi Dorohoi) situate pe un nivel ierarhic subordonat actualelor centre administrative determină fragmentarea acestui spaţiu în structuri de tip subdepartamental.

III. Dobrogea. Este polarizată de Constanţa, iar în nord de Tulcea, oraş situat pe un nivel ierarhic subordonat. Aria de polarizare a municipiului Tulcea se suprapune peste Munţii Măcinului, podişurile Babadagului şi Casimcei şi Dealurile Tulcei, în vreme ce spaţiul deltaic a fost individualizat datorită particularităţilor naturale şi socio-economice distincte, ca unitate de tip subdepartamental. Sudul regiunii este net polarizat de Constanţa fie direct, fie prin intermediul unor centre subordonate acesteia (Mangalia, Medgidia şi Năvodari).

IV. Dunărea de Jos. Individualizarea acestei structuri regionale s-a făcut pe baza conurbaţiei bipolare Galaţi – Brăila şi a subordonării către aceasta a municipiului Focşani (centru polarizator pentru spaţiul vrâncean). Această regiune cuprinde sudul Moldovei şi Câmpia Brăilei, fiind centrată pe axa de triplă convergenţă hidrografică Dunăre – Siret – Prut şi pe conexiunile transfrontaliere cu Rep. Moldova şi Ucraina (reg. Odesa).

V. Maramureş. Situată în nord-vestul ţării, regiunea depăşeşte spaţiul Maramu-reşului istoric, fiind axată pe cooperarea dintre Baia Mare şi Satu Mare. Centralitatea oraşului Baia Mare îl impune ca principal nucleu polarizator, iar competiţia dintre cele două oraşe determină fragmentarea întregului spaţiu în două structuri de nivel judeţean, fragmentate la rândul lor în Maramureşul istoric polarizat de Sighetu Marmaţiei şi spaţiul sud-vestic, polarizat de Carei.

VI. Moldova. Corespunde spaţiului central-moldovenesc, polarizat de Iaşi ca nucleu principal şi de Bacău ca nucleu secundar. Roman, Piatra Neamţ, Vaslui şi Bârlad se situează pe un nivel ierahic inferior polarizat de Iaşi, urmate, pe un al treilea nivel de polarizare, de Paşcani, Huşi şi Oneşti. Toate acestea induc fragmentări la nivelele ierarhice inferioare, întreaga structură regională fiind alcătuită din 6 unităţi de nivel departamental şi 9 de nivel subdepartamental.

VII. Muntenia. Structură regională de mari dimensiuni, corespunde ariei de polarizare difuză a capitalei. Bucureştiul este principalul nucleu de polarizare, puternic hipertrofiat, faţă de care sunt subordonate actuale centre administrative situate pe un rang inferior: Piteşti, Târgovişte, Ploieşti, Buzău, Slobozia şi Alexandria. Pe un al treilea nivel ierarhic se situează Câmpulung, Curtea de Argeş, Câmpina, Râmnicu Sărat, Călăraşi, respectiv Turnu Măgurele şi Roşiori de Vede, oraşe ce induc fragmentări la nivel departamental.

VIII. Oltenia. Se numără printre cele mai omogene şi coezive structuri regionale. Este polarizată de Craiova, celelalte reşedinţe de judeţ (Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Drobeta-Turnu Severin şi Slatina) situându-se pe un nivel ierarhic inferior, subordonat Craiovei. Au fost individualizate două centre de polarizare sub-departamentală: Caracal şi Drăgăşani.

IX Transilvania. Este cea de-a doua structură regională de mari dimensiuni, polarizată de Cluj-Napoca, oraş cu potenţial de poziţie deosebit de favorabil (centralitate, nod rutier, feroviar şi aerian). Poziţia excentrică a Oradiei, dar şi dinamismul acestui centru urban îl transformă într-un nucleu de polarizare secundar. Axele pe care se sprijină funcţionalitatea acestei potenţiale structuri regionale sunt date de subordonarea către Cluj-Napoca a actualelor reşedinţe de judeţ: Oradea, Târgu Mureş, Alba Iulia, Zalău şi Bistriţa. Ariile de polarizare a acestor oraşe induc structuri de nivel departamental, iar a celor subordonate acestora, cu funcţii polarizatoare la nivel local (Sighişoara, Reghin, Târnăveni, Sebeş, Cugir, Dej, Gherla), generează structuri de nivel subdepartamental.

X. Transilvania de Sud. Polarizată de Braşov şi respectiv de Sibiu, ca nucleu secundar de polarizare, această structură regională îşi bazează funcţionalitatea pe două axe: Braşov – Sibiu, respectiv Braşov – Sfântu Gheorghe – Miercurea Ciuc. Prima se suprapune ariei depresionare Bârsa – Făgăraş, iar cea de-a doua ulucului depresionar Bârsa – Ciuc – Giurgeu, în lungul cărora se înscriu axe rutiere şi feroviare. Odorheiu Secuiesc şi Făgăraş sunt nuclee de polarizare locală, care generează structuri subdepartamentale.

XI. Zona metropolitană Bucureşti. Corespunde zonei de influenţă directă a Capitalei, fiind situată ca o pană în interiorul regiunii Muntenia. Aceasta a fost delimitată în cadrul unor studii distincte²², fiind alcătuită din aşezările urbane şi rurale situate în proximitatea Bucureştiului şi a altor trei centre urbane polarizate direct de capitală: Giurgiu, Olteniţa şi Urziceni.

Bibliografie

Călinescu A. (1938), Spiritul noului regim administrativ, în Enciclopedia României, II.
Cocean P. (2013), Regionalizarea României între dezbaterea ştiinţifică şi voluntarismul politic, în Terra, XLIV (LXIV), 1-2.
Cucu V., Toma E., Lazăr I. (2013), România. Regionarea social-economică a teritoriului. Opinie geografică, Edit. Transversal, Târgovişte.
Guvernul României, Comisia Europeană (1997), Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România, Programul Phare, Bucureşti.
Helin R-A. (1967), The volatile administrative map of Romania, în Annals of the Association of American Geographers, 57, 3.
Ianoş I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei R.S. Române, Bucureşti.
Ianoş I. (2000), Sisteme teritoriale, Edit. Tehnică, Bucureşti.
Ilieş Al., Wendt J-A. (2012), Territorial design optimization model at NUTS 2 level in Romania, în Revista Română de Geografie Politică, XIV, 2.
Jivănescu G. (2013), Proiectul „J” de regionalizare a României, manuscris.
Oroveanu, M-T. (1986), Organizarea administrativă şi sistematizarea teritoriului R.S. România, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Otiman P.-I., Mateoc-Sirb M., Mănescu C., Mateoc T., Gosa V., Banes A. (2013), A Study of Romania’s Territorial Division and Regional Development, în Revista de Cercetare şi Intervenţie Socială, 43.
Săgeată R. (2008), Geopolitică, Edit. Universităţii Lucian Blaga, Sibiu.
Simileanu V., Săgeată R. (2009), Geopolitica României, Edit. Top Form, Bucureşti.
Tarkhov S. (2001), Evolution of the administrative-territorial division of Romania during 20^th century, în vol. Political Geography Studies in Central and Eastern Europe, Oradea-Gdansk.

1 Din acest punct de vedere a fost definit conceptul de securitate colectivă ca fiind «certitudinea frontierelor, unităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, păstrării limbii, culturii şi spiritualităţii» (Bădălan E., 2001, Securitatea României. Actualitate şi perspectivă. Un punct de vedere, Edit. Militară, p. 38).

2 Am dezvoltat mai pe larg problema secesiunii Sudanului de Sud în articolul Tendinţe secesioniste în spaţiul islamic subsaharian, în GeoPolitica. Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie, IX, 43, 2011, pp. 141-146.

3 În vigoare de la 1 ian. 1926.

4 Configuraţia regiunilor istorice era modificată ţinând seamă de criteriul etnic. De exemplu, asocierea Bucovinei, în care ponderea românilor era de numai 44,5% din totalul populaţiei, cu judeţele Dorohoi şi Baia din Moldova a condus la o structură teritorială cu o largă majoritate românească; la fel şi în cazul Dobrogei, prin comasarea sa cu judeţele din Muntenia şi din sudul Moldovei. Directoratele ministeriale au funcţionat în perioada guvernelor ţărăniste conduse de Iuliu Maniu şi Gheorghe Mironescu.

5 Armand Călinescu a fost prim-ministru al României între 7 martie şi 21 septembrie 1939 la data începerii celui de-Al Doilea Război Mondial, în condiţiile în care Marea Britanie şi Franţa acordau garanţii României pentru independenţă, nu însă şi pentru unitatea sa teritorială.

6 De exemplu, limita dintre ţinuturile Mureş şi Someş, cea dintre ţinuturile Prut şi Dunărea de Jos, Prut şi Nistru sau limita care diviza Dobrogea, între judeţele Tulcea şi Constanţa.

7 La Congresul al XX-lea al PCUS (25 febr. 1956).

8 Regiunea Stalin a devenit Regiunea Braşov; Regiunea Autonomă Maghiară a devenit Mureş – Autonomă Maghiară, prin preluarea unor teritorii cu populaţie predominant românească; Oradea a devenit Crişana; Timişoara, Banat; Constanţa, Dobrogea; Craiova, Oltenia; Baia Mare, Maramureş; Piteşti, Argeş etc. (Fig. 3).

9 Ulterior (1981) a avut loc o reajustare a structurilor administrativ-teritoriale în zona periurbană a Capitalei, numărul acestora crescând la 40, iar prin transformarea Sectorului Agricol Ilfov în judeţ (1997) numărul judeţelor a ajuns la 41.

10 A propus două variante de regionare – una păstrând limitele actualelor judeţe, alta cu modificarea acestora.

11 A propus 6 variante de regionare.

12 Prin includerea judeţelor Arad şi Hunedoara.

13 O analiză mai detaliată a acestor propuneri se află în articolul Reformele administrative din România – între raţiunile politice şi realităţile geografice, în Geograful – Revistă de informare, analiză şi opinie geografică, III, 1-2, 2011, pp. 3-26.

14 Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Popular_Maghiar_din_Transilvania#/media/Fi%C8%9 9ier:Romania_-_PPMT_proposed_ regions.svg

15 O prezentare mai amplă a evoluţiei structurii etnice a Transilvaniei reflectată în documente istorice am făcut-o în articolul The Evolution of Ethnic and Political Romanian-Hungarian Border As Reflected in Sources, în Transylvanian Review, XXVIII, 4, 2019, pp. 3-22.

16 Acestea sunt şi primele trei oraşe ca mărime demografică din România, excluzând Capitala: Cluj-Napoca (324.136 loc.), Iaşi (318.012 loc.) şi Timişoara (303.708 loc.) (2012).

17 Săgeată R. (2000), Organizarea administrativ-teritorială a României. Model de optimizare, în Revista Română de Geografie Politică, II, 1, pp. 61-68.

18 Săgeată R. (2004), Dinamica zonelor de influenţă urbană sub presiunea funcţiei politico-administrative / Dynamics of urban influence zones under political-administrative pressure, în Forum Geografic. Studii şi Cercetări de Geografie şi Protecţia Mediului, III, 3, pp. 121-126, Săgeată R. (2010), The Role of Political Factors in the Urbanisation and Regional Development in Romania, în Journal of Urban and Regional Analysis, II, 1, pp. 81-87, Săgeată R. (2011), The Administrative-Political Function of Human Settlements and The Role it Plays in Organizing Geographical Space. Case Study – Romania, în Human Geographies. Journal of Studies and Reseach in Human Geography, 5, 1, pp. 77-94, Săgeată R. (2015), A Proposal for Romania’s Administrative Organization based on Functional Relations in the Territory, în Transylvanian Review of Administrative Sciences, 46 E/2015, pp. 178-196.

19 Săgeată R. (2004), Modele de regionare politico-administrativă, Edit. Top Form, Bucureşti; Săgeată R. (2006), Deciziile politico-administrative şi organizarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare la România, Edit. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Edit. Top Form, Bucureşti; Săgeată R. (2008), Regiunile Europei. Metodologie de analiză regională, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti; Săgeată R. (2008), Organizarea şi amenajarea spaţiului geografic, Edit. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu; Săgeată R. (2014), The Urban Systems in the Age of Globalization. Geographical Studies with focus on Romania, LAP Lambert Academic Publishing, Saarbrücken.

20 Legea 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a: Reţeaua de localităţi, Monitorul Oficial al României, 408/24 iulie 2001.

21 Harta detaliată a decupajului astfel rezultat se află în anexa I a lucrării Deciziile politico-administrative şi organizarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare la teritoriul României, autor R. Săgeată, Edit. UNAP, Edit. Top Form, Bucureşti, 2006, pp. 335-351.

22 Săgeată R. (2004), Zona metropolitană Bucureşti. Propunere pentru o posibilă delimitare, Lucrările Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, 25, pp. 317-326, Săgeată R. (2006), Propuneri pentru delimitarea zonei metropolitane bucureştene în vederea unei dezvoltări durabile integrate, în vol. „Evaluarea şi gestionarea riscurilor ecologice”, Edit. ASE, Bucureşti, pp. 239-245.

AXE ŞI FALII ÎN DEZVOLTAREA REGIONALĂ A ROMÂNIEI ŞI IMPLICAŢIILE ACESTORA PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ

Like this:

Related

About

ARTICOL INTEGRAL

Coments Cancel reply

Share this:

Like this:

Related

About

ARTICOL INTEGRAL

Coments Cancel reply