prof. dr. Ioana RIEBER^

Abstract. Interstate relations are in a permanent dynamic. In the 19^th century, decisions were made by France, Great Britain, Prussia, Austria and Russia. In the 20^th century, a major change occurs, with the imposition of the US economically, politically and militarily.

The introduction of communist regimes, at the end of the Second World War, allows the formation of a bipolar international system, governed by the USA and the USSR. At the end of the 20^th century, new changes take place: the USSR collapses, generating a new reconfiguration of international relations. The USA becomes a superpower, it moves to the unipolar system. Along with nation-states, non-state powers, formed by transnational, international or supranational organizations (UN, NATO, EU, OSCE, ASEAN, African Union, Greenpeace, terrorist organizations, etc.) have become important in decision-making.

Keywords: USA, Russia, NATO, reconfiguration of international relations, NATO summits, threats, security

Relaţiile interstatale se află într-o dinamică permanentă. State, care odată deţineau un rol important pe „marea tablă de şah” a omenirii, au început să conteze tot mai puţin, remarcându-se, în schimb, o creştere a puterii şi influenţei unor ţări cu un rol redus în luarea deciziilor la nivel internaţional. În secolul al XIX-lea, deciziile erau luate de Franţa, Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia. În secolul al XX-lea, se produce o modificare majoră, odată cu impunerea SUA în plan economic, politic şi militar.

Introducerea regimurilor comuniste, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, permite formarea unui sistem internaţional bipolar, guvernat de SUA şi URSS. La sfârşitul secolului al XX-lea au loc noi modificări: URSS se prăbuşeşte, generând o nouă reconfigurare a relaţiilor internaţionale. SUA devin superputere, se trece la sistemul unipolar. Alături de statele naţiune, puteri non-statale, formate din organizaţiile transnaţionale, internaţionale sau supranaţionale (ONU, NATO, UE, OSCE, ASEAN, Uniunea Africană, Greenpeace, organizaţii teroriste etc.) au devenit importante în luarea deciziilor.

Sfârşitul Războiului Rece a dus la prăbuşirea URSS-ului şi la formarea Federaţiei Ruse, fapt care a implicat o schimbare a balanţei de putere, în condiţiile în care SUA au devenit superputere, ajungând să deţină un rol primordial în sistemul relaţiilor internaţionale. Soluţia găsită de statele care se temeau de posibilele consecinţe ale sistemului unipolar a fost creşterea puterii organizaţiilor internaţionale şi/sau crearea unor noi organizaţii.

Analizând actele constitutive ale unor organizaţii precum ONU, NATO sau CSCE, vom observa că scopul principal este menţinerea păcii şi prevenirea conflictelor. Reperele fundamentale ale NATO sunt: „securitate, descurajare, consultare, regula consensului, managementul crizelor, parteneriate, la care să se adauge răspunsul la noile provocări, cu accent asupra insecurităţii energetice şi proliferării tehnologiilor pentru rachete” etc.¹

OSCE „este un for pentru dialogul politic la nivel înalt asupra unei game largi de aspecte de securitate şi un instrument regional cuprinzător pentru avertizare timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor şi reabilitarea post-conflict, vizând, în esenţă, creşterea încrederii între state, prin cooperare.”²

Cea mai importantă organizaţie internaţională, ONU, are drept scop: „Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop,: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii”.³

NATO

Tratatul Atlanticului de Nord este un sistem de apărare colectivă şi de garantare a securităţii pentru state din America de Nord şi UE. S-a format în 1949, în condiţiile în care SUA se temeau de pericolul reprezentat de extinderea influenţei URSS-ului, ca o alianţă de ţări independente, având ca interes comun menţinerea păcii şi apărarea propriei libertăţi. Apartenenţa la alianţă presupune solidaritate politică şi un sistem militar adecvat. Politic, statele componente respectă valorile comune ale democraţiei. Militar, alianţa este concepută spre a descuraja şi, la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune.

Înfiinţarea NATO a fost o necesitate generată de extinderea teritorială şi a sferei de influenţă a URSS-ului, ca o consecinţă a înţelegerilor încheiate spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial cu Aliaţii. În contextul în care Germania părea invincibilă, Stalin a solicitat intrarea în coaliţie, situaţie în care reprezentanţii SUA, ai Marii Britanii şi ai Franţei au decis ca prioritate înfrângerea statelor Axei, ulterior urmând a fi reglementată şi relaţia cu URSS. Era evident că o colaborare ulterioară războiului nu putea funcţiona datorită regimurilor politice, Stalin încălcând grav valorile democraţiei. Cetăţenilor din statele satelit din Europa de Est nu li s-au respectat drepturi elementare, precum libera exprimare, libertatea presei, pluripartitism. Sta-ţionarea Armatei Roşii în teritoriile eliberate s-a transformat în ocupaţie sovietică. Prezenţa trupelor a ajutat substanţial la instaurarea regimurilor comuniste (excepţie Iugoslavia). În scurt timp, între Est şi Vest s-a ajuns la o competiţie economică, socială, militară.⁴

În condiţiile în care statele europene au suferit pierderi mari în timpul războiului, un ajutor substanţial a venit prin Planul Marshall. În 1947, Marshall a cerut Congresului SUA şi preşedintelui Truman un credit de 400 milioane de dolari pentru ajutorarea Greciei şi a Turciei, având ca scop combaterea pericolului comunist în lume. Stalin a denunţat planul, interzicându-le statelor satelite să participe. Între 1948-1950, 16 state europene şi Turcia au beneficiat de un ajutor de aproape 13 miliarde de dolari. Un efect al aplicării planului a fost limitarea influenţei sovietice în Europa de Vest.⁵

Reînarmarea Europei de Vest a putut începe după ce Congresul a adoptat Battle Act în octombrie 1951. În Europa se făceau eforturi de a salva ceea ce se mai putea din Germania, motiv pentru care propunerea lui Robert Schuman, din 1950, de a crea Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, a fost acceptată cu rapiditate, astfel încât până în 1951 a fost creat cadrul european, care a permis ca Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda să fondeze Comunitatea. În paralel, solicitările SUA pentru Programul de Reînarmare din Europa de Vest au crescut, dar a apărut o problemă generată de includerea RFG-ului în planul de securitate militară, plan legat şi de securitatea economică, deoarece trebuia reglementată problema Germaniei învinsă în război.

O altă provocare pentru NATO a constituit-o propaganda sovietică în condiţiile competiţiei dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică (mai ales în epoca Hruşciov) pledează pentru dizolvarea „blocurilor” militare, deoarece ei şi-au subordonat „sateliţii” prin diverse mijloace: tratate bilaterale, supravegherea şi monitorizarea liderilor comunişti aflaţi la guvernare, la conducerea partidelor, a serviciilor secrete şi a armatei. În cadrul alianţei NATO, situaţia era cu totul alta, deoarece, alături de Statele Unite, toţi membrii organizaţiei aveau obligaţii şi res-ponsabilităţi egale, statele membre au decis în propriul lor interes sumele alocate securităţii colective.⁶

Sfârşitul Războiului Rece generat de prăbuşirea URSS-ului şi implicit a Pactului de la Varşovia a dus la o schimbare a situaţiei, deoarece majoritatea statelor constitutive ale fostului Pact au dorit intrarea în NATO, context în care Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a trecut printr-un proces de redefinire a priorităţilor sale în urma prăbuşirii lumii caracterizată de bipolaritatea SUA – URSS. Statele membre au considerat că este în continuare nevoie de o organizaţie internaţională, care să ajute la menţinerea securităţii interne obţinută în mod paşnic. Consecinţele directe au fost: reorientare strategică şi extinderea graniţelor prin creşterea numărului aliaţilor. A devenit clar că era posibilă şi necesară cooperarea cu ţările din fostul Pact de la Varşovia pentru a preveni căderea acestora într-un vid de securitate. Prin Declaraţia de la Londra din 1990, „mâna prieteniei”, care a fost oferită, a servit drept prilej pentru lansarea procesului de cooperare, ulterior oficiat prin Conceptul strategic din 1991.

Răspunsul NATO la cererile statelor est-europene de a face parte din Alianţă a venit sub forma Parteneriatului pentru Pace, care cuprinde măsuri de consolidare a încrederii şi a securităţii, precum controlul armelor, schimburi de informaţii, vizite reciproce, pentru a construi un climat de încredere şi predictibilitate în ceea ce priveşte capacităţile militare ale celorlalţi. Sentimentul de securitate a ajutat la scăderea tensiunii şi la promovarea stabilităţii.⁷

Acţiunile care vizau pacificarea unor regiuni măcinate de conflicte au crescut vizibilitatea organizaţiei. Intervenţiile în ţări în care războaiele interne au luat proporţii mari, afectând o parte semnificativă a populaţiei civile, în scopul protejării siguranţei cetăţenilor, au generat opinii diferite, deoarece au fost intervenţii considerate juste şi eficiente, precum cea din Kosovo, dar şi acţiuni militare criticate, deoarece se considera că intervenţia NATO în conflictul respectiv a încălcat suveranitatea naţională într-un mod ilegitim, în cazul Libiei.

În 1999, a avut loc Summitul de la Washington, în cadrul căruia a fost aprobat noul concept strategic al Alianţei, adaptat noului mediu de securitate. Summitul de la Washington a fost umbrit de evenimentele din regiunea Kosovo, care i-au conferit un nou sens reuniunii.⁸ În Declaraţia despre Kosovo, elaborată de şefii de stat şi de guvern care au participat la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord de la Washington, DC la 23 şi 24 aprilie 1999, se preciza: „Criza din Kosovo este o provocare fundamentală pentru valori pe care NATO le-a reprezentat încă de la înfiinţare: democraţia, respectarea drepturilor omului şi statutul de drept. Este punctul culminant al unei politici eliberate de opresiune, epurare etnică şi violenţă dusă de regimul de la Belgrad sub conducerea preşedintelui Milosevic. Nu vom permite această campanie de teroare să reuşească.”⁹

Anul 2001 a reprezentat un moment dificil în existenţa NATO, în condiţiile în care SUA s-a confruntat cu atacul terorist din 11 septembrie. În 12 septembrie, Consiliul Atlanticului de Nord s-a reunit din nou „ca răspuns la atacurile îngrozitoare comise ieri împotriva Statelor Unite”. Consiliul urma să stabilească dacă atacul a fost îndreptat din străinătate împotriva Statelor Unite, acestea invocând pentru prima dată art. 5. În 2003, NATO a preluat comanda ISAF în Afganistan.

În acelaşi an, „miniştrii au felicitat Ucraina pentru distrugerea ultimului loc de lansare de rachete SS-24, demonstrând statutul Ucrainei de stat fără armament nuclear”; de asemenea, „Miniştrii NATO şi-au exprimat aprecierea pentru sprijinul constant al Ucrainei pentru operaţiunile conduse de NATO în Balcani prin participarea forţelor ucrainene la batalionul polono-ucrainean din KFOR.”¹⁰ Cu toate acestea, Ucraina a rămas la statutul de aspirant.

În summit-ul de la Praga, din 2002, România a fost invitată să adere la NATO, lucru realizat în 2004. În aprilie 2008, a avut loc Summit-ul de la Bucureşti. Respon-sabilitatea României a fost deosebit de mare, problemele discutate au fost complexe, având în vedere analizarea cererii de aderare a Ucrainei şi participarea preşedintelui Putin la primul Summit al Consiliului NATO – Rusia de la crearea lui în 2002. A fost cel mai mare summit organizat de NATO, organizarea lui a fost considerată un succes.

Aderarea Ucrainei a rămas în discuţie. Dată fiind iritarea Rusiei, statele membre NATO au fost prudente. Există, însă, o responsabilitate asumată de SUA şi Rusia: cele două puteri i-au garantat securitatea şi integritatea teritorială, în condiţiile în care Kievul a fost de acord să renunţe la armamentul nuclear.

În 2010 a fost formulat un nou concept strategic, potrivit căruia Alianţa s-a angajat să se ocupe de „toate etapele unei crize – înainte, în timpul şi după” – dovadă a unei mai mari implicări în chestiunile legate de asigurarea securităţii colective. Instabilitatea geopolitică necesită combinarea puterii militare cu diplomaţia şi sta-bilizarea post-conflict. Definiţia „securităţii” s-a extins radical, incluzând şi apărarea libertăţii individului de extremismul violent generat de instabilitatea şi eşecul statului naţional. O consecinţă directă a schimbării a fost implicarea în 2011 în criza din Libia, în care NATO a protejat civilii atacaţi de propriul guvern, mandatat fiind de Naţiunile Unite.

Alianţa este preocupată de securitatea ţărilor din Marea Mediterană, regiunea Golfului şi chiar zona Pacificului, ea se adresează şi altor organizaţii internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale. Printre ameninţările la adresa securităţii pot fi enumerate: ambiţiile Rusiei legate de statutul ei, conflictul sirian, ascensiunea ISIS şi a terorismului, tensiunile provocate de migranţii care caută refugiu în Europa şi atacurile cibernetice din ce în ce mai frecvente şi mai distructive. În mediul de securitate actual flexibilitatea NATO este din nou pusă la încercare.¹¹

Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei în 2022 a făcut necesară reunirea re-prezentanţilor statelor membre NATO pentru a găsi soluţii în vederea pacificării regiunii estice a Europei. Astfel, în iunie a fost organizat Summit-ul de la Madrid, în cadrul căruia liderii NATO „au adoptat un nou concept strategic, au convenit asupra unei poziţii mai pro-active pentru a spori capacitatea de reacţie, pregătirea şi puterea de luptă şi au luat măsuri pentru a întări descurajarea şi apărarea NATO pe termen lung … au reiterat sprijinul continuu al NATO pentru Ucraina şi pentru alţi parteneri aflaţi în pericol.” A fost reafirmată Politica Uşilor Deschise a NATO, Finlanda şi Suedia fiind oficial invitate să se alăture Alianţei. A fost analizată criza alimentară mondială cauzată de conflict. În final, „aliaţii s-au angajat să investească mai mult în apărare, să sporească rezilienţa şi să integreze aspecte transversale precum inovarea tehnologică, schimbările climatice…”¹²

În noiembrie 2022, a avut loc, la Bucureşti, reuniunea miniştrilor de externe ai NATO. Au fost luate în discuţie evoluţiile militare ambiţioase ale Chinei, precum şi progresele sale tehnologice şi activităţile cibernetice şi hibride în creştere. A fost prezentată necesitatea consolidării cooperării cu partenerii din regiunea India – Pacific şi cu Uniunea Europeană. Legat de războiul din Ucraina s-a constatat dependenţa de gazul rusesc, văzută ca o vulnerabilitate şi ca un avertisment asupra dependenţelor de aprovizionare, tehnologie şi infrastructură de ţări cu regimuri autoritare precum China.

La reuniune au participat şi miniştrii de externe ai Bosniei şi Herţegovinei, Georgiei şi Republicii Moldova. Aliaţii NATO au convenit să intensifice sprijinul pentru aceste ţări, în ceea ce priveşte consolidarea capacităţilor, reforma şi formarea pentru a-şi stabili instituţiile de securitate şi apărare. Ucraina a fost asigurată că va beneficia de susţinere în apărarea antiaeriană, contribuţii suplimentare la pachetul cuprinzător de asistenţă al NATO, care constă în ajutor neletal, inclusiv combustibil şi generatoare.

După cum observăm, în ultimul an au existat importante schimbări la nivelul relaţiilor interstatale, schimbări care au pus Alianţa Nord-Atlantică la încercare. Ca răspuns, a fost elaborat un nou concept strategic, au fost analizate noile riscuri şi vulnerabilităţi, s-au căutat şi găsit soluţii.¹³

RELAŢIA UE – NATO

După 1990, schimbările s-au făcut simţite şi în relaţia dintre organizaţiile europene şi NATO, deoarece sunt conduse de interese şi imperative similare şi implică în mare parte aceiaşi jucători. Cu toate acestea, funcţionarea instituţiilor lor diferă. Un pas important în vederea întăririi climatului de securitate şi cooperare economică a fost făcut odată cu crearea Uniunii Europene, deoarece, alături de NATO, ajută naţiunile europene să conveargă spre valori comune: democraţia, economia de piaţă şi drepturile omului. NATO rămâne cu un rol important în arhitectura de securitate euro-atlantică, facilitând colaborarea între instituţiile de apărare ale ţărilor euro-atlantice.¹⁴

Cele două organizaţii se completează şi se întăresc reciproc. Un important element comun este condiţionarea politică, calitatea de membru necesitând înde-plinirea standardelor occidentale în chestiuni precum regimul politic şi bune relaţiile cu vecinii.¹⁵ Relaţia post-Război Rece dintre NATO, Comunitatea Europeană (devenită Uniune Europeană în 1993, în urma semnării Tratatului de la Maastricht în 1992) şi ţările din Europa Centrală şi de Est a trecut prin mai multe faze distincte. Prima, din 1989 până la sfârşitul anului 1992: cele mai multe state foste comuniste şi-au declarat intenţia de a solicita aderarea la NATO şi CE cât mai curând posibil. Declaraţiile erau adesea însoţite de motivaţii de natură economică şi de asigurarea securităţii statelor europene. Preşedintele ceh Vaclav Havel a făcut referire la compensarea de către Vest a păcatelor de la Ialta.

Din 1999, când UE a luat măsuri în vederea asigurării securităţii statelor eu-ropene, discuţiile cu NATO sunt legate de conceptul de autonomie strategică europeană, deoarece statele europene văd în PESCO o modalitate de a reduce supra-dependenţa de SUA. SUA au menţionat că nu este de dorit dublarea structurilor NATO sau des-prinderea de Alianţă.

Tranziţia de la o lume dominată de provocările securităţii transnaţionale la una din ce în ce mai definită de competiţia marilor puteri va avea impact asupra relaţiilor UE – NATO. UE doreşte să fie un jucător autonom în politica Marilor Puteri. Cu toate acestea, existenţa valorilor comune împărtăşite în Occident, rolul important al Statelor Unite în securitatea europeană şi faptul că multe ţări europene (în special în Europa Centrală şi de Est) sunt atrase mai mult de Washington decât de Bruxelles subliniază limitele Uniunii în autonomia strategică. Agenţia Europeană de Apărare doreşte ca alături de gestionarea crizelor să încorporeze şi capacităţi necesare pentru apărare şi descurajare; consecinţa a fost planul de dezvoltare a capacităţilor de apărare (CDP), revizuirea anuală coordonată privind apărarea (CARD), cooperarea structurată permanentă (PESCO).

Saltul de la gestionarea crizelor la întregul spectru ale capacităţilor de apărare deschide oportunităţi de cooperare cu NATO. Statele membre UE care au aderat la PESCO au declarat că aceasta este complementară cu NATO şi au insistat că alianţa „va continua să fie piatra de temelie a apărării colective pentru membrii săi”.

Provocarea politică esenţială pentru UE este utilizarea eficientă a Fondului European de Apărare (EDF). În 2017, Comisia Europeană a lansat EDF pentru a oferi stimulente financiare statelor membre în scopul dezvoltării industriei de apărare. Aproximativ 90 de milioane euro sunt deja investite în proiecte de cercetare în domeniul apărării. În 2021-2027, EDF va investi 13 miliarde euro (aproximativ 1,8 miliarde EUR pe an)¹⁶.

Dialogul dintre NATO şi UE este axat şi pe dezvoltarea capacităţilor şi plani-ficarea industriei de apărare, pentru a reduce decalajul dintre pilonii strategici şi industrial-tehnologici. Provocarea cheie pentru relaţiile UE – NATO este lupta marilor puteri la nivel global şi în Europa. Un alt aspect al relaţiei se raportează la China. Competiţia acesteia cu Statele Unite în tehnologie, politică industrială, comerţ şi investiţii a devenit o caracteristică structurală a relaţiilor internaţionale, Alianţa începând să arate interes crescut în implicaţiile creşterii geostrategice a Chinei pentru securitatea europeană şi a relaţiilor transatlantice.

Evoluţia Chinei cere un dialog mai structurat între UE şi Statele Unite, deoarece UE are goluri semnificative în domeniul securităţii şi apărării, motiv pentru care liderii vestici ar trebui să ia în considerare un dialog trilateral UE – SUA – NATO pentru a stabili un punct de vedere comun referitor la aspectele economice, tehnologice şi de securitate legate de ascensiunea Chinei. Discuţiile ar contribui la eliminarea diferenţelor posibile între UE şi Statele Unite şi ar oferi o ancoră strategică şi transatlantică.

Un alt aspect al cooperării dintre NATO şi UE este contracararea războiului hibrid, scop în care funcţionează Centrul European de Excelenţă pentru combaterea ameninţărilor hibride cu sediul la Helsinki. Războiul hibrid este doar o parte dintr-o vastă competiţie între Vest şi Rusia.

În ceea ce priveşte mobilitatea militară, din punct de vedere operaţional, UE prezintă avantajul că trupele europene pot circula liber şi rapid pe continent, element important pentru planurile NATO referitoare la consolidarea securităţii în Europa de Est, zonă în care se află şi Rusia. UE a lansat proiectul de mobilitate militară PESCO, în 2018, Comisia Europeană a publicat un plan de mobilitate militară în 2018 şi a alocat un total de 6,5 miliarde de euro pentru mobilitatea militară în Cadrul Financiar Multianual 2021-2027.¹⁷

Stoparea ofensivei ruse în Ucraina a demonstrat necesitatea menţinerii unei bune relaţii între UE şi NATO, flexibilitatea Alianţei şi buna colaborare între armatele statelor membre UE. Rezultatele au fost vizibile în susţinerea economică şi militară a Ucrainei, regionalizarea conflictului, asigurarea securităţii statelor est-europene membre NATO.

RELAŢIA NATO – SUA

SUA sunt cel mai puternic stat al lumii, în acest moment. În plan militar, SUA au rămas cel mai mare investitor în apărare din lume. În 2014, cheltuielile militare se ridicau la cca. 599 miliarde de dolari. Puterea Armatei SUA este dată în principal de: investiţiile financiare, numărul şi echipamentul trupelor, dotarea cu armament, tehnologia militară utilizată etc. Forţele armate ale SUA au la bază principiul volun-tariatului. Un rol important în consolidarea puterii militare îl mai are şi sistemul de alianţe. La nivelul politicii externe se constată o reevaluare a priorităţilor, care are drept consecinţă o restrângere a prezenţei trupelor americane în Orientul Mijlociu, în special în Irak şi Afganistan, şi o scădere a interesului pentru Europa.

Se constată şi o creştere a interesului american spre zona Asia – Pacific, lucru aflat în directă legătură şi cu evoluţia Chinei. SUA sunt interesate de menţinerea unor relaţii bune bazate pe cooperare economică, culturală, militară etc. cu această ţară. Contracararea unor eventuale ameninţări a presupus atenţia acordată Japoniei, Coreei de Sud şi Australiei.

Repoziţionările SUA sunt vizibile şi în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Astfel, din 2012, în condiţiile în care în materie de planificare a apărării se trece la „smart defence” (eficientizarea cheltuielilor), se trece şi la o revizuire a contribuţiei SUA, care era de 75%, la bugetul NATO. Apare ideea de „partajare a poverilor” între statele NATO. La nivelul politicii externe se constată o reevaluare a priorităţilor, care are drept consecinţă o restrângere a prezenţei trupelor americane în Orientul Mijlociu, în special în Irak şi Afganistan, şi o scădere a interesului pentru Europa, până în 2022.

Un loc important în cadrul politicii externe a SUA îl ocupă relaţia cu Federaţia Rusă. La baza cooperării dintre cele două state se află Actul de Constituire NATO – Rusia, din 1997. Diferenţele legate de sistemele politice promovate duc la disensiuni între cele două state.

RELAŢIA NATO – RUSIA

Rusia deţine peste 60% din resursele naturale mondiale. A dorit să fie un factor activ în luarea deciziilor în arena internaţională, scop în care s-a implicat în activităţile multiplelor organizaţii. Este membră permanentă a Consiliului de Securitate al ONU, face parte dintr-o serie de organizaţii şi structuri regionale, are relaţii cu statele în curs de dezvoltare, cu marile puteri, cu diverse asociaţii din diferite părţi ale lumii.

Într-o lume aflată în mişcare, relaţiile dintre state sau organizaţiile / instituţiile internaţionale sunt într-o permanentă schimbare. Percepţia Rusiei faţă de NATO ar trebui interpretată în contextul dezbaterii ce vizează natura sistemului mondial şi modelarea raporturilor dintre actorii care operează pe scena internaţională, acordând atenţie specială abordării viziunii ruse.

Principalele ameninţări la adresa securităţii Moscovei sunt: apariţia focarelor de tensiune etnică (interconfesională); activităţile grupurilor radicale, armate inter-naţionale, în zonele adiacente frontierei de stat şi în cele ale aliaţilor săi; prezenţa conflictelor teritoriale, creşterea separatismului, a violenţei (religioase) şi a extre-mismului în anumite regiuni ale lumii.¹⁸

În 2013, Rusia vedea ca şi pericol pentru pacea şi stabilitatea internaţională încercările unor state de a reglementa crizele prin aplicarea unor măsuri în afara Consiliului de Securitate al ONU, precum şi interpretarea arbitrară a prerogativelor acestuia. În acest ultim caz, considera că s-au ignorat în mod deschis principiile juridice internaţionale, fundamentale, de neutilizare a forţei, permiţându-se ca rezoluţiile puse în aplicare să ducă la răsturnarea de guverne legitime în state suverane.¹⁹

Rusia consideră că folosirea forţei militare, pe teritoriile statelor vecine (ex. Afganistan), se face cu încălcarea Cartei ONU şi a altor norme de drept internaţional,²⁰ în condiţiile în care ea a intrat în Crimeea. În cazul Ucrainei, a încălcat legislaţia referitoare la relaţiile dintre state şi Carta ONU, care exclude agresiunea ca mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state.

Preşedintele Putin este dornic să contribuie la formarea unei noi ordini mondiale, deoarece el crede că modelul unipolar din lumea de astăzi nu este doar inacceptabil, ci şi imposibil. În realizarea acestui obiectiv au fost elaborate mai multe strategii. Una dintre ele demonstrează că este necesară creşterea rolului organizaţiilor inter-naţionale, în cadrul cărora Rusia va avea un loc important, de exemplu. în BRICS.

O sarcină asumată de Federaţia Rusă este aceea de a descuraja şi de a preveni conflictele armate prin întărirea sistemului de securitate colectivă şi creşterea influenţei sale, prin consolidarea cooperării în domeniul securităţii internaţionale în cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI), Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi Organizaţiei de Cooperare Shanghai (SCO), prin dez-voltarea relaţiilor sale cu alte organizaţii interguvernamentale (Uniunea Europeană şi NATO).²¹

În viziunea rusă, continuă să scadă dominaţia economică şi politică a Occi-dentului. Centrul de greutate se mută în regiunea Asia-Pacific. Federaţia Rusă consideră că dorinţa ţărilor occidentale de a-şi menţine poziţia este un risc, deoarece ar crea posibilitatea creşterii instabilităţii în relaţiile internaţionale.²² În înlăturarea vulnera-bilităţilor sale un rol important îl are puterea militară asociată cu informaţii economice, juridice, ştiinţifice, tehnice, de mediu şi demografice.

În anii 1990, s-a pus problema invitării Rusiei să adere la NATO, pentru a nu rămâne izolată şi pentru a evita un alt eventual Război Rece. Propunerea era prea radicală pentru a fi luată în serios, erau state care doreau intrarea în NATO tocmai pentru a se proteja de Rusia. Moscova a discreditat extinderea Alianţei. Părea a fi mai curând interesată de extinderea influenţei în Europa, alături de SUA. După atacurile din 11 septembrie, a mai fost vehiculată ideea intrării Rusiei în NATO. Există, însă, mai multe motive pentru care o eventuală aderare nu poate fi discutată: existau dubii legate de modul în care Rusia ar înţelege calitatea de membru NATO, dacă ar îndeplini anumite criterii, precum controlul democratic al forţelor armate, dacă sistemul militar rusesc se poate integra într-o structură multinaţională etc. Oricum Rusia consideră NATO drept o organizaţie inutilă, ostilă şi învechită.²³ Pe de altă parte, toată această retorică rusă poate fi inclusă într-o politică ce ţine de „zona gri”. În linii mari, zona gri este înţeleasă ca fiind un conflict care are loc înainte de pragul războiului convenţional şi seamănă cu războiul hibrid.

Activitatea NATO este îngreunată de tacticile de zonă gri, care includ: război informal, abordări asimetrice, constrângere economică, constrângerile constituţionale şi de resurse. Războiul informaţional se manifestă prin falsificarea informaţiei şi promovarea ştirilor negative prin intermediul social media, în scopul implementării confuziei şi deteriorării credibilităţii Alianţei. Poate fi folosit şi pentru a submina societăţi democratice prin interferenţe în procesul de alegeri, astfel încât să fie aleşi politicieni şi partide favorizate de Kremlin. Acest tip de război variază de la „operaţiuni psihologice” în serviciile de intelligence, până la manipularea efectivă a infrastructurii alegerilor politice. Poate lua şi forma finanţării campaniei electorale, prin contribuţii directe sau prin acordarea unor împrumuturi de către bănci legate de Kremlin. Războiul informaţional poate să submineze încrederea în guvernarea democratică.²⁴

Abordările asimetrice pot include atacuri cibernetice şi ţintirea infrastructurii critice precum comunicaţiile sau sistemele energetice. Unul dintre primele exemple de abordări asimetrice a fost atacul cibernetic din 2007 asupra capitalei Estoniei, Tallinn, ca răspuns la decizia guvernului de a muta memorialul de războiul sovietic. Timp de 22 de zile ţara a fost bombardată cu atacuri cibernetice, care au deformat operaţiunile financiare, guvernamentale şi de comunicare.

Abordările asimetrice pot lua şi forma operaţiunilor ascunse pentru a exercita influenţă politică. Aceasta poate include utilizarea militarilor privaţi sau soldaţi nemarcaţi precum «oamenii mici verzi» care au apărut în Crimeea. Se poate manifesta şi prin atacuri cibernetice asupra infrastructurii utilizate în procesul electoral.

Constrângerea economică este legată în mare măsură şi de constrângerile pe resurse şi sunt vizibile şi în războiul din Ucraina. Instrumentele sunt, de obicei, accesul la surse de energie, investiţii şi oportunităţi financiare. „Acest tip de constrângere poate targeta un stat, o companie, sau un individ, dar chiar şi când este direcţionată către indivizi, scopul final e mult mai larg. Conform unui studiu din cadrul Agenţiei Suedeze de Cercetare pentru Apărare, Rusia are o istorie în aplicarea presiunii economice legată de accesul gazelor naturale în ţările din estul Europei, fie prin întreruperea aprovizionării, fie prin creşterea / scăderea preţului de vânzare. Studiul concluzionează că politicile favorabile ale unei ţări faţă de Rusia, au ca „răsplată” preţuri mai mici şi termenii contractuali mai buni. Când indivizii sunt implicaţi în constrângerile economice din zona gri, înseamnă că au influenţă politică în ţările lor şi pot susţine proiecte sponsorizate de Rusia, cum ar fi conductele. Acest tip de presiune serveşte scopului de a face lobby pentru o poziţie care aduce beneficii Rusiei din perspectiva politicii externe.”²⁵

Relaţia NATO – Rusia a debutat în 1991, evoluând în 1997, odată cu încheierea „Actului Fondator privind Relaţiile, Cooperarea şi Securitatea Reciproce”. Rusia a conectat cooperarea de modul în care NATO respectă clauzele-cheie ale Actului de Fondare din 1997, în special cele referitoare la „nefolosirea ameninţării cu forţa, precum şi a desfăşurării grupărilor armate, a armelor nucleare şi a vehiculelor de livrare a acestora pe teritoriile noilor membri.” În domeniile în care interesele de securitate ruseşti şi NATO s-au suprapus, cooperarea a fost considerată importantă şi vitală. Aceste domenii au fost enumerate în detaliu: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crizele regionale şi traficul de droguri, menţinerea păcii şi a stabilităţii, combaterea ameninţărilor comune de securitate, dezastrele naturale şi provocate de om. De asemenea, documentul a menţionat şi cooperarea dintre Rusia şi NATO pentru rezolvarea problemelor de securitate, în Afganistan ca un alt domeniu important de cooperare.

Există însă multe dezacorduri: Rusia a rămas un impediment pentru planurile NATO de extindere a domeniului său de responsabilitate, deoarece şi-a menţionat în mod specific îngrijorarea profundă cu privire la planurile de admitere a Georgiei şi a Ucrainei ca membre ale NATO; cu privire la operaţiile din afara zonei NATO, care au contribuit la agravarea securităţii, la subminarea ordinii internaţionale existente (susţine Putin); cu privire la prezenţa potenţială a bazelor militare NATO şi a infrastructurii, apropiate de graniţele ruseşti. Rusia consideră că în trecut a fost victima agresiunilor occidentale.

Prezenţa militară a NATO aproape de graniţele Rusiei este abordată de Moscova în MD din 2014. Se consideră că potenţială acumulare de putere NATO şi învestirea acestei organizaţii cu funcţii globale încălca regulile dreptului internaţional; în plus, aducerea infrastructurii militare în ţările membre situate în apropierea graniţelor Federaţiei Ruse este un risc militar extern major. Rusia consideră că sunt activităţi ale alianţei NATO care duc la destabilizarea situaţiei în statele şi în regiunile învecinate, „desfăşurarea de contingente militare a statelor străine / grupuri de state care se învecinează cu Rusia şi aliaţii săi, precum şi stabilirea şi desfăşurarea sistemelor strategice de apărare împotriva rachetelor, subminând stabilitatea globală şi încălcând echilibrul stabilit de forţe”.

În plus, MD din 2014 menţionează ideea menţinerii unui dialog echitabil pe tema problemelor europene de securitate cu UE şi NATO ca principal mecanism de descurajare şi prevenire a conflictelor. Ca evoluţii care creează o ameninţare la adresa securităţii naţionale ruse, NSS din 2015 listează: acumularea potenţialului militar al alianţei NATO, extinderea suplimentară NATO şi amplasarea infrastructurii sale militare mai aproape de graniţele ruseşti. Acesta adaugă că sistemul regional de securitate din regiunea euro-atlantică bazat pe NATO şi UE s-a dovedit a fi ineficient, aşa cum s-a arătat odată cu criza recentă a migraţiei. În plus, descrie activitatea militară sporită a alianţei NATO – cu infrastructura sa militară, apropiindu-se de graniţele Rusiei, prin construirea unui sistem de apărare împotriva rachetelor şi încercarea de a înzestra blocul cu funcţii globale – acestea fiind evoluţii inacceptabile pentru Rusia. FPC din 2016 acuză NATO şi UE de expansionism”.²⁶

Documentul reiterează o frază standard: faptul că Rusia „îşi păstrează perspectiva negativă faţă de extinderea NATO, de infrastructura militară a alianţei care se apropie de frontierele ruseşti şi de activitatea militară în creştere în regiunile vecine Rusiei”, considerându-le ca încălcând principiul securităţii egale şi indivizibile.²⁷ Aderarea statelor baltice la Alianţă a generat reacţii puternice la Moscova. Mai mult, Rusia nu a fost în favoarea aderării lor la UE pe motiv că au încălcat diverse prevederi de aderare.

În apropierea graniţelor ruseşti se aflau, până la agresiunea din 2022, peste 5.000 de soldaţi din trupele NATO în cele trei Ţări Baltice şi Polonia, aproximativ 700 de puşcaşi marini americani în Norvegia, precum şi scuturile antirachetă în Ro-mânia şi Polonia. De asemenea, în dezbaterea publică rusă (de exemplu în ziarul guvernamental „Rossiyskaya Gazeta”) „extinderea NATO şi prezenţa crescătoare a infrastructurii sale militare şi a unităţilor militare pe teritoriul noilor membri sunt prezentate ca factorii principali ai conflictului dintre Rusia şi partenerii săi NATO în epoca de după Războiul Rece.” Alături de ruşi sunt şi occidentali, care susţin că NATO ar trebui să se abţină de la extindere şi de la desfăşurarea trupelor, deoarece ameninţarea sovietică a dispărut, iar în procesul de unificare a Germaniei ar fi fost făcută promisiunea că NATO nu se va extinde spre est.

Rusia consideră că NATO duce o politică de încercuire strategică, că este dezavantajată, deoarece există o asimetrie în defavoarea ei, în ceea ce priveşte mărimea bugetelor de apărare ale NATO în ansamblu şi al Rusiei, a potenţialului militar şi de decalaj tehnologic.²⁸ Pe de altă parte, Rusia a încălcat Acordul de la Budapesta din 1994, care avea drept scop protejarea integrităţii teritoriale a Ucrainei, care primise asigurări şi din partea SUA. Un efect este acela că statele vecine se pot simţi ameninţate.

După anexarea Crimeei, Rusia a pus în discuţie rolul şi locul ei în sistemul internaţional. „Rusia nu a atacat doar Ucraina, ci întregul sistem al normelor şi legilor europene şi ordinea europeană în sine. Moscova îşi doreşte nu doar să restabilească, dar de asemenea să relegitimeze sfera de influenţă geopolitică, ca un principiu de bază al sistemului internaţional.” Principalul scop al intervenţiei militare ruse în Ucraina este intenţia acesteia de a preveni intrarea în NATO, de a asigura prezenţa Flotei Ruse la Marea Neagră şi întărirea poziţiei sale geostrategice²⁹.

Ucraina este foarte importantă din punct de vedere istoric şi geostrategic pentru Rusia, pierderea ei ar putea însemna modificarea parametrilor de securitate ai Moscovei. În plus, Rusia ar fi vrut reconstruirea relaţiei cu Ucraina, ca un partener prioritar CSI, şi conectarea acesteia la procesele de integrare aprofundate (ruseşti). Ucraina beneficia de avantajele economice oferite de Moscova, dar îşi dorea şi intrarea în UE şi NATO; poziţia bipolară a generat ocuparea Crimeei şi războiul actual.³⁰

NATO nu îi poate face jocul Moscovei. Statele membre au nevoie de asigurarea securităţii. Statele estice, în special, au nevoie de un semnal credibil de reasigurare, care ar trebui să se extindă şi pe domeniul nuclear. Aliaţii vest-europeni care găzduiesc arme şi avioane ar trebui să îşi reafirme responsabilitatea specială pentru protecţia membrilor NATO din Europa Centrală şi de Est. Evoluţiile şi adaptarea la provocările mediului de securitate ale NATO vor fi văzute de Rusia drept o încălcare a angaja-mentelor asumate anterior sau ca provocare.

Desigur că între NATO şi Rusia trebuie să continue să se discute despre politicile de extindere, discuţii dificile, deoarece Moscova ar putea considera că încetinirea / oprirea extinderii este rezultatul utilizării judicioase a forţei sau a ameninţării cu folosirea forţei militare. În acelaşi timp, este incorect faţă de statele independente care aspiră la aderare să fie refuzate pentru a menaja suspiciunile Rusiei, încălcând astfel logica liberei alegeri. Refuzul poate fi văzut ca o retragere în faţa presiunii ruse, ducând la o reducere a credibilităţii NATO şi implicit a încrederii în organizaţie.

Criza ucraineană este în prezent pe ordinea de zi, impactul războiului este major, chiar dacă a fost regionalizat, pentru o bună parte a europenilor. Agresiunea Rusiei face necesar un aranjament de securitate, care să satisfacă NATO, Ucraina şi Rusia. În acest moment, admiterea Ucrainei în Alianţă intră în contradicţie cu precauţiile faţă de perspectiva ca un nou membru să importe probleme nerezolvate în Alianţă. Relaţia NATO – Rusia este „resetată”. Sprijinul acordat de NATO Ucrainei în creşterea capacităţii de rezilienţă în situaţia de criză poate împovăra legăturile cu Moscova. Invitarea Suediei şi a Finlandei să adere la NATO reprezintă o complicaţie suplimentară pentru preşedintele Putin, deoarece vestul Rusiei este înconjurat de NATO.

Bibliografie

1. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, [semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco; intrată în vigoare la 24 octombrie 1945], www.anr.gov.ro/docs/…/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pd…, accesată la 21 noiembrie 2022.

2. Despre NATO, în http://www.mae.ro/node/5337, accesat la 20 noiembrie 2022.

3. Întâlniri la summit, Madrid, 29-30 iunie 2022, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_50 115.htm, accesat la 20 noiembrie 2022.

4. Declaraţie emisă la Reuniunea Comisiei NATO – Ucraina la nivelul miniştrilor apărării de la Bruxelles, 19 decembrie 2001. https://www.nato.int/docu/pr/2001/p01-174e.htm, accesat la 16 noiembrie 2022.

5. O scurtă istorie a NATO, https://www.nato.int/cps/en/natohq/declassified_139339.htm, 19 noiembrie 2022.

6. Planul Marshall, cum au salvat americanii economiile din Europa de Vest, pentru a opri expansiunea comunismului, în historia.ro, https://historia.ro/sectiune/general/planul-marshall-cum-au-salvat-americanii-571957.html, accesat la 27 noiembrie 2022.

7. Reuniunea miniştrilor de externe ai NATO, Bucureşti, România, 29-30 noiembrie 2022, https:// www.nato.int/cps/en/natohq/news_208576.htm, accesat la 29 noiembrie 2022.

8. Rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, http://www.mae.ro/taxonomy/ term/357/1.

9. Statement on Kosovo Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Washington, D.C. on 23rd and 24th April 1999, https://www. nato.int/docu/comm/1999/9904-wsh/9904-wsh.htm, accesat la 10 noiembrie 2022.

10. The Alliance’s Strategic Concept (1999), Approved by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C., 24 Apr. 1999 -|Press Release NAC-S(99) 65 Issued on 24 Apr. 1999 |Last updated: 01 Jul. 2022 11:57, https://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_27433.htm, accesat la 23 noiembrie 2022.

11. ВоеннаядоктринаРоссийскойФедерации (Doctrina Militară a Federaţiei Ruse), 5 февраля 2010 годаhttp://www.kremlin.ru/ref_notes/461, accesat la 14 V 2013.

12. Концепциявнешнейполитики Российской Федерации (Concepţia politicii externe a Federaţiei Ruse), în http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/6D84DDEDEDBF7DA644257B160051BF7F. accesat la 24 VI 2013.

13. Akcapar, Burak, Partnership for Peace’s Influence as an Instrument of Continuity and Change in the Euro-Atlantic Region, https://independent.academia.edu/Akcapar, 2001, accesat la 23 noiembrie 2022.

14. Cojocari, Tatiana, Ucraina în dezbaterile de politică externă din Federaţia Rusă. Studiu de caz: Relaţiile Federaţiei Ruse cu statele Parteneriatului Estic, Bucureşti, Institutul Diplomatic Român, Policy Study nr. 4/2014 2014, https://www.idr.ro/publicatii/Policy%20Study%204.pdf, accesat la 30 noiembrie 2022.

15. Godzimirski, Jakub, M., Explaining Russian reactions to increased NATO military presence, Norwegian Institute of International Affairs (NUPI) (2019), https://www.jstor.org/stable/resrep25738, accesat la 12 decembrie 2022.

16. Ozawa, Marc, Adapting NATO to grey zone challenges from Russia, publicat în „NATO 2030” de către NATO Defense College (2021), https://www.jstor.org/stable/resrep29562.8, accesat la 28 noiembrie 2022.

17. Pentland, Charles, Enlarging Eastward: NATO, the European Union and Political Conditionality, în „A History of NATO – The First Fifty Years”, 2001, accesat la 16 noiembrie 2022.

18. Simon, Luis, EU – NATO Cooperation in an Era of Great-Power Competition, Concluzii şi Recomandări, Fondul German Marshall al Statelor Unite (2019), nr. 28, Stable URL: http://www.jstor.com /stable/resrep21480, accesat la 27 noiembrie 2022.

19. Schmidt, Gustav, History: Perspectives on the Tasks Ahead, în NATO, în art. 50 Years of NATO, în https://www.jstor.org/stable/resrep29562.8, accesat la 12 noiembrie 2022.