col. dr. Ion PETRESCU

Evenimentul anului 2022, probabil şi al acestui deceniu, a fost reuniunea aliaţilor, la Madrid, unde şefii de stat şi de guvern au convenit asupra unei schimbări fun-damentale în descurajarea şi apărarea NATO, cu apărări avansate consolidate, grupuri de luptă îmbunătăţite în partea de est a Alianţei şi o creştere a numărului de forţe de înaltă pregătire la peste 300.000.

Tot în capitala Spaniei, conducătorii statelor aliate au convenit să investească mai mult în NATO şi să crească finanţarea comună, semn că epoca iluziilor unei păci europene de durată a devenit un reper al unui trecut ce poate marca un viitor edificat cu înţelepciune geopolitică.

Şi ca o împlinire comună, pe timpul Summit-ului, cei mai apropiaţi parteneri ai NATO, Finlanda şi Suedia, au fost invitaţi să se alăture Alianţei, un impuls semnificativ pentru securitatea euro-atlantică şi un şah strategic la adversarul declarat al NATO, respectiv orgolioasa Federaţie Rusă.

Cum era şi de aşteptat, aliaţii au convenit în continuare asupra sprijinului pe termen lung pentru Ucraina, printr-un pachet de asistenţă globală consolidat, în traducere liberă menţinerea statalităţii ucrainene va fi sprijinită pe mai multe planuri, în mod constant şi substanţial, de ţările pentru care libertatea, independenţa, suve-ranitatea naţională şi dreptul de a spune NU invaziei imperiale răsăritene nu sunt simple vorbe în vânt.

A fost aprobat şi noul Concept Strategic al NATO, planul pentru o Alianţă solidă, într-o lume mai periculoasă şi mai competitivă.

Documentul – dat publicităţii, ca semn de transparenţă tradiţională a Aliaţilor – sintetizează opţiunile NATO în raportarea la terorism, războiul cibernetic şi cel hibrid, din perspectiva evoluţiilor acestor trei ameninţări de interes pentru opinia publică din spaţiul euro-atlantic.

Pentru prima dată, Conceptul Strategic identifică Rusia ca un adversar clar şi ia notă de provocările puse de China, la adresa stabilităţii nu numai asiatice.

Liderii statelor aliate au convenit şi asupra măsurilor de combatere a schim-bărilor climatice, inclusiv asupra ţintelor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, din arealul NATO.

În plus, la Summitul NATO a fost, de asemenea, lansat un nou Fond NATO de inovare, pentru a ajuta Alianţa să-şi consolideze avantajul tehnologic, comparativ cu puterile care se consideră în opoziţie faţă de NATO.

O altă premieră geopolitică, la Summitul NATO de la Madrid, a fost invitarea

la discuţii a partenerilor cheie din Indo-Pacific, respectiv Australia, Japonia, Noua Zeelandă şi Republica Coreea, state care împărtăşesc acelaşi ataşament faţă de liber-tatea necesară fiecărei naţiuni şi pentru democraţia menită a asigura dezvoltarea prin care buna guvernare să fie soluţia celor care menţin competiţia promotorilor progresului inevitabil şi apreciază calitatea serviciilor oferite cetăţenilor unui stat sau altul.

Aliaţii au reiterat determinarea NATO de a răspunde eficient la ameninţările şi provocările din Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Sahel.

De altfel, Jens Stoltenberg, secretarul general al Alianţei, avea dreptate când, la finalul întâlnirii multinaţionale de la Madrid, recunoştea că NATO se confruntă cu cea mai gravă situaţie de securitate din ultimele decenii, dar face faţă provocării cu unitate şi hotărâre.

Revenind la situaţia de pe Frontul de Est, prima certitudine este că Federaţia Rusă a declanşat o agresiune cu scopul nu doar de a ocupa un teritoriu ex-sovietic, ci pentru a supune statalitatea vecină şi a o îngloba în imperiul visat azi în Rusia.

Comparativ cu cele petrecute în veacul trecut, atât Hitler, cât şi Putin au de-clanşat războaie neprovocate, unul afişându-se cu svastica nazistă, celălalt pretextând că denazifică Ucraina, un enunţ contrazis de cei peste 7 milioane de oameni obligaţi să îşi părăsească ţara, de miile de civili morţi în bombardamente sălbatice, sau ca urmare a unor crime de război şi azi dezminţite la Moscova.

A doua certitudine este că mult invocata cultură a dialogului diplomatic, exigenţă aplicabilă şi în cazul adversităţii Rusiei contra Ucrainei, este enunţată la Roma şi Budapesta, dar respinsă, momentan, la Varşovia şi la Kiev.

Astfel, preşedintele ucrainean Volodymyr Oleksandrovych Zelenskyy a respins sugestiile ca tocmai Kievul să renunţe la anumite teritorii şi să facă concesii pentru a pune capăt războiului, afirmând că ideea miroase a încerca liniştirea Kremlinului precum s-a procedat cu Germania nazistă în 1938, în perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial.

Nu prea ţine comparaţia şefului statului fost sovietic ucrainean, pentru că această entitate a moştenit, de la decedata URSS / Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste, teritorii care nu i-au aparţinut de-a lungul timpului, precum Bucovina de Nord şi Bugeacul, unde şi azi Kievul menţine obligativitatea utilizării limbii ucrainene, în detrimentul, de exemplu, folosirii limbii române, de localnicii care nu au uitat frumuseţea versurilor lui Mihai Eminescu.

Oricâte arme moderne ar livra o serie de state democratice Ucrainei este o iluzie retragerea trupelor de ocupaţie ale Moscovei din sudul şi estul statalităţii ucrai-nene, după cum nicio rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU nu ar influenţa determinarea lui Putin sau a succesorului său, de a retroceda Kievului teritoriile cucerite în acest an.

Ceea ce se putea negocia înainte de agresiunea militară imperială a Federaţiei Ruse, începută în 24 februarie 2022, nu mai poate fi acum pe agenda doritelor reluări ale discuţiilor diplomatice, pentru simplul motiv că harta reală, a delimitării trupelor ucrainene de cele ruse, este cu totul alta şi de la noile realităţi – politic şi juridic condamnabile – Moscova va porni în explorarea soluţiilor reciproc acceptabile, multe fiind evident dureroase şi de neacceptat, de către Kiev.

Terţi, mai mult sau mai puţin avizaţi, agită spectrul unui război nuclear, unul prin care Rusia ar putea face diferenţa strategică specifică pe Frontul de Est, dar care ar putea genera – deocamdată strict teoretic – o confruntare cu NATO.

Aceasta este o nouă poveste, de speriat cetăţenii europeni din comunitatea democratică a aliaţilor, pentru că, dincolo de apetitul lui Vladimir Putin pentru victoriile imagologice, actualul ţar de la Kremlin şi-a păstrat sângele rece, semn că ştie că totul are o limită, peste care, dacă trece, pur şi simplu statalitatea rusă este aneantizată, fără ca victoria să mai aparţină cuiva, pe o planetă copleşită de ravagiile utilizării armelor nucleare.

Chiar dacă peste Ocean se estimează că situaţia de la începutul verii anului 2022 este mai rea decât aceea din timpul Războiului Rece, Putin nu este deloc dezo-rientat, ci doar extrem de motivat să lase după el, urmaşului său, oricine ar fi acesta, o Federaţie Rusă care să includă, în graniţele sale, cât mai multe teritorii ex-sovietice.

Sigur că acum, din perspectiva istorică a ultimilor 22 de ani, trezeşte interes, fie şi parţial, ideea că Vladimir Vladimirovici Putin a fost mai degrabă expresia unei lovituri de stat bine mascată a KGB, decât o eroare, vorba vine, a fostului preşedinte Boris Nikolayevich Yeltsin.

Practic, un lider previzibil, ca Yeltsin, a fost urmat, pe tronul ţarilor, de un conducător imprevizibil, la nivelul percepţiei publice, respectiv Putin.

Unul care pune comunitatea statelor democratice în situaţii nici măcar anticipate, semn al deficienţelor reale – puţin recunoscute în spaţiul public -, al serviciilor de informaţii dezorientate, de pildă, de lista nenumăratelor boli pe care le-ar avea preşedintele rus, o listă mai degrabă aiuritoare, umflată de te miri cine, mai ales în tabloidele britanice, când de fapt chiar şi presupusa umflare a feţei şefului statului rus rămâne o sursă de afirmaţii hilare.

Scurgerile de informaţii – mai degrabă controlate, decât scăpate din neatenţie – semnalează şi ceea ce Kremlinul neoficial ar dori, dar oficial se abţine.

De pildă, preşedintele rus Vladimir Putin ar fi lansat o tiradă împotriva liderului chinez Xi Jinping, din cauza lipsei sale de sprijin, pe fondul războiului în curs de des-făşurare între Rusia şi Ucraina.

Rusia pare a fi frustrată de opţiunea Chinei de a nu oferi sprijin tehnologic şi financiar, sub rezerva sancţiunilor din partea SUA şi a altor state, care vizează paralizarea economiei Rusiei în urma invaziei Ucrainei.

Dacă este să dăm crezare canalului de informaţii Генерал СВР / General SVR, Putin şi-a exprimat nemulţumirea personală faţă de Xi Jinping „în termeni duri şi obsceni”, în timpul unei întâlniri recente.

Place sau nu la Moscova, China se teme că SUA şi aliaţii săi ar putea tăia această ţară asiatică de la accesul la tehnologia critică şi, de asemenea, ar putea viza sistemul său financiar.

Deocamdată, singurul efect probabil obţinut de ceea ce a difuzat canalul men-ţionat de telegrame este că preşedintele comunist chinez i-a însărcinat pe oficialii săi să elaboreze modalităţi prin care China poate oferi ajutor Rusiei fără a încălca sancţiunile, ceea ce sună frumos pentru Moscova, dar practic nu avem surse credibile care să confirme această ipoteză.

Între timp, Kremlinul a surprins opinia publică internă prin amânarea sine die a evenimentului Direct Line to Vladimir Putin, care a avut loc în iunie, timp de patru din ultimii cinci ani, excepţia fiind prima vară pandemică de Covid-19 din 2020, când a avut loc în decembrie.

Speculaţia că Vladimir Putin ar fi decis să nu se organizeze acest dialog al său, cu naţiunea rusă, nu are nicio legătură cu starea sa de sănătate, deoarece se ştie grija sa să dezmintă orice zvon credibil major, despre exercitarea puterii depline ca preşedinte al Federaţiei Ruse.

Prezidentul de la Moscova a evitat să fie pus în situaţii delicate, precum răspunsuri solicitate la întrebări incomode privind cauzele şi evoluţiile invaziei Rusiei în Ucraina.

Putin are prea multă ambiţie privind subjugarea unor foste republici sovietice, încât să mai admită să dea explicaţii unora dintre cetăţenii simpli ai Rusiei, fie aceştia şi jurnalişti profesionişti.

Cel mai probabil, ca în cazul precedent, acela al paradei militare de la 9 mai 2022, Putin aşteaptă să anunţe ceva pozitiv pentru conaţionalii săi, cum ar fi noi statalităţi inventate în sudul Ucrainei, dornice să intre apoi sub protecţia şi ulterior în componenţa Federaţiei Ruse.

Sigur că în instituţiile universitare de prestigiu, mai ales cele din Statele Unite şi din Marea Britanie, se caută învăţăminte, de interes general, din ceea ce am putea numi Războiul din anul 2022, pornind de la logica desfăşurării sale, pe parcursul acestui an, fără a avea siguranţa că va înceta în anul următor.

Prima observaţie, de bun simţ, este că Vladimir Putin şi-a dorit teritoriul URSS, în graniţele Federaţiei Ruse, indiferent de preţul pe care îl va avea de plătit populaţia pestriţă a Rusiei, cu ambiţii imperiale.

Pentru Putin nu contează câţi militari ai armatei Federaţiei Ruse au căzut pe câmpul de luptă din Ucraina, pierzându-şi viaţa datorită ambiţiilor unor bunicuţi de la Moscova, care trăiesc mental în ceea ce era real în veacul trecut.

Conform istoricului american Stephen Mark Kotkin, azi în vârstă de 63 de ani, pe o perioadă de aproximativ 450 de ani, Rusia s-a extins în exterior cu o rată de 100 până la 150 de kilometri pătraţi pe zi, cuprinzând în acest proces 184 de naţionalităţi sau grupuri etnice diferite.

Azi, în Ucraina, trupele ruse înaintează zilnic câte 1 la 3 kilometri, sau menţin poziţiile ocupate în estul şi sudul acestei ţări.

Una peste alta, preşedintele de azi al Rusiei este convins că frontierele actuale ale Federaţiei Ruse nu pot asigura securitatea statalităţii cu capitala la Moscova.

Pentru şeful statului rus NATO este ceva învechit, care ar trebui abolit şi care nu se va amesteca în treburile Kremlinului, atâta timp cât sunt vizate doar fostele state sovietice – o eroare de judecată, deoarece Alianţa Nord-Atlantică nu va tolera concretizarea ameninţării de cucerire concomitentă, în cel mult 48 de ore, în pofida existenţei acolo a grupurilor aliate de luptă, a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei.

Numai că, la Summitul NATO de la Madrid, s-a decis triplarea efectivelor aliate, astfel încât câte o brigadă aliată să funcţioneze în Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria.

În plus, preşedintele României are meritul de a fi sensibilizat aliaţii cu privire la pericolele care pândesc Republica Moldova şi Georgia, efectul demersului său fiind decizia statelor aliate de a sprijini adecvat cele două entităţi aflate în vizorul imperial al Kremlinului.

Spre surpriza Moscovei, printre schimbările anunţate la reuniunea de la Madrid este şi aceea că va fi o garnizoană permanentă a SUA în Polonia, creând pentru prima dată un punct de sprijin american de durată pe flancul estic al alianţei.

Preşedintele Joe Biden a mai spus că SUA vor trimite două escadrile suplimentare de avioane de luptă F-35 în Regatul Unit şi mai multe sisteme de apărare aeriană şi alte capacităţi defensive, în Germania şi Italia.

„Statele Unite îşi vor îmbunătăţi poziţia forţelor în Europa şi vor răspunde la schimbarea mediului de securitate, precum şi vor consolida securitatea noastră colectivă”, a spus Biden, în timpul unei întâlniri cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, la summitul anual al liderilor alianţei de la Madrid.

SUA se pregăteşte să păstreze 100.000 de soldaţi în Europa pentru „viitorul previzibil”, în creştere faţă de 80.000, câţi erau înainte de începerea războiului din Ucraina.

Concomitent, Occidentul nu dă doi bani pe propaganda Moscovei, dar, pe plan mediatic o evocă, ceea ce, în mod indirect, contribuie la multiplicarea mesajelor apo-caliptice ale Kremlinului, uitându-se detaliul că bătrânelul Putin este doar moşneguţul care ceruse o pătură kaki, să-şi încălzească genunchii, pe timpul paradei militare de la 9 mai 2022, din Piaţa Roşie, din Moscova.

Remilitarizarea Rusiei nu a avut efectul scontat de Vladimir Putin, care a văzut eşecul forţei expediţionare ruse, de circa 200.000 de militari trimişi în Ucraina, din cei 900.000, cât are oficial armata Federaţiei Ruse.

Şi după dezastrul din Ucraina este o problemă dacă şi menţiunea oficială, aceea privind nouă sute de mii de militari ruşi, este una reală sau umflată cu pompa propagandei Ministerului rus al Apărării.

Cu circa două sau trei divizii pierdute pe câmpul de luptă, cu alţi zeci de mii de răniţi întorşi ca atare acasă, majoritatea în Extremul Orient rusesc, Moscova pare că nu îşi face griji privind resursele umane necesare continuării războiului cu Ucraina, care a anunţat că are 700.000 de bărbaţi şi femei chemaţi să îşi apere ţara cu armele în mâini, fără a avea succesele scontate în defensiva din estul şi sudul statului ucrainean.

Nota bene: retragerea trupelor ruse de pe Insula Şerpilor nu este un gest de bunăvoinţă al Moscovei, nici urmarea bombardamentelor ucrainene, ci expresia prudenţei Statului Major rus, aceea de a nu menţine militari la o distanţă mică, de 45 kilometri de litoralul românesc, unde vor sosi şi staţiona 5.000 de militari americani.

Ucraina a anunţat că ar reîncepe negocierile cu Rusia pe la finele lunii august, după o serie de contraofensive ale armatei ucrainene împotriva invadatorilor ruşi.

Grupul naţionalist care îl sprijină pe preşedintele Volodymyr Oleksandrovych Zelenskyy probabil că ar vrea:

1. Încetarea totală a focului pe Frontul de Est.
2. Retragerea trupelor ruse din sudul Ucrainei, inclusiv de pe litoralul nordic al Mării Azov.
3. Reîntoarcerea pe teritoriul Federaţiei Ruse a trupelor care au acţionat în estul Ucrainei şi în vestul Donbasului.
4. Preluarea administrării aşa numitelor republici separatiste din estul Donbasului.
5. Acceptarea de către Moscova a unei ulterioare discutări a viitorului peninsulei Crimeea, probabil după o perioadă de circa 15-20 de ani.
6. Recunoaşterea de către Rusia a graniţelor Ucrainei, aşa cum erau acestea la momentul decesului URSS.

Grupul de putere care îl susţine pe preşedintele Vladimir Vladimirovici Putin pare să vizeze:

1. Acceptarea încetării focului pe Frontul de Est.
2. Rămânerea trupelor ruse pe aliniamentele ocupate la momentul declarării armistiţiului.
3. Recunoaşterea de către Kiev a republicilor separatiste ce vor fi create cu capi-talele la Kherson şi Zaporozhye.
4. Recunoaşterea de către Ucraina, a independenţei republicilor separatiste populare Donetsk şi Lugansk, cu noile lor graniţe extinse spre vest.
5. Recunoaşterea, la Kiev, a apartenenţei peninsulei Crimeea la Federaţia Rusă.

Per total, scopurile Kievului şi Moscovei sunt diametral opuse, ceea ce sugerează ipoteza că numai o surpriză geopolitică mai poate dinamita prejudecăţile care fac acum imposibilă starea de pace pe Frontul de Est.

Şi s-ar putea ca dosarul acestei surprize să fie de pe acum pe biroul preşedin-telui Statelor Unite ale Americii, fie şi pentru faptul că superputerea lumii, care este un jucător geopolitic în Marea Baltică, a optat pentru a avea un rol sporit şi în Marea Neagră, din raţiuni multiple.

Iar la Marea Neagră, ca măsură disuasivă suplimentară, România ar trebui să aplice ceea ce a votat Parlamentul ţării – dreptul Forţelor Armate Române de a avea 120.000 de militari.

În mod cert, Summitul NATO de la Madrid a stabilizat busola geopolitică a spaţiului euro-atlantic şi a avertizat serios Federaţia Rusă că vremea aventurilor militariste se va încheia chiar mai devreme decât vroia Kremlinul, alternativa fiind sinonimă cu aneantizarea viitorului celor care au promovat dreptul forţei imperiale contra forţei dreptului internaţional.

2 iulie 2022