col. dr. Ion PETRESCU

În felul său, imprevizibil, actualul preşedinte al Federaţiei Ruse a afirmat că perspectivele unui acord de pace în Ucraina s-ar diminua cu cât conflictul va continua.

Chiar dacă în Uniunea Europeană şi în America de Nord, Vladimir Putin a devenit inamicul public nr. 1, de data aceasta noul ţar are dreptate.

Cu cât Kievul amână reluarea negocierilor – anunţate pentru finalul lunii august, cel puţin la momentul redactării acestui comentariu -, cu atât mai mult din teritoriul Ucrainei trece manu militari sub controlul Rusiei.

Eroarea – involuntară sau mai degrabă abil introdusă într-un discurs al său – lui Putin este că Vestul, a se citi democraţiile europene şi aliaţii americani şi canadieni, ar dori să învingă Federaţia Rusă pe câmpul de luptă.

Nimic mai neadevărat, deoarece la Casa Albă nu există optica de la Kremlin. În plus, niciun stat membru al NATO nu are în vedere vreo acţiune militară ofensivă contra Rusiei de azi.

Pe de altă parte, afirmaţia lui Putin că intervenţia Moscovei în Ucraina a marcat o trecere către o „lume multipolară” din păcate nu reflectă adevărul, ci doar încearcă să deturneze atenţia de la interesul imperial de refacere a teritoriului fost sovietic, în interiorul graniţelor Federaţiei Ruse.

Într-un discurs mai degrabă nervos, care a fost adresat liderilor parlamentari de la Moscova, la mai bine de patru luni de la invazia Ucrainei de către Rusia, Putin a spus că Moscova este încă deschisă la ideea unor discuţii de pace.

Kievul însă vede negocierile de pace ca o modalitate de convingere a Fede-raţiei Ruse să îşi retragă trupele de ocupaţie de pe întreg teritoriul ucrainean, inclusiv din Crimeea, ceea ce este evident că nu va fi deloc acceptată de Moscova.

Cu un cinism mai rar, fostul cetăţean sovietic Vladimir Putin a afirmat că a auzit de multe ori Vestul susţinând că „vrea să lupte cu noi până la ultimul ucrainean. Aceasta este o tragedie pentru poporul ucrainean, dar se pare că totul se îndreaptă spre asta”.

Sigur că enervarea preşedintelui rus este generată de efectele tot mai vizibile ale sancţiunilor decise de statele democrate şi de continuarea afluirii spre Kiev a noi arme furnizate de SUA, Marea Britanie, Franţa şi alte state susţinătoare ale indepen-denţei Ucrainei.

Dar alocuţiunea menţionată a lui Putin a survenit înaintea plecării în Indonezia, la G20, la Summitul de la Bali, a lui Serghei Lavrov, moment precedat şi de o limitare a acţiunilor forţei expediţionare ruse în Ucraina doar la bombardamente asupra unor localităţi încă apărate de armata ucraineană, semne suficiente că se spera la un dialog al şefului diplomaţiei ruse cu omologul american, care, în cele din urmă, nu a avut loc.

Atât preşedintele rus, cât şi cel ucrainean au ajuns într-un impas.

Vladimir Vladimirovici Putin nu poate opri confruntarea militară, pentru ca să îşi retragă trupele acasă, fără a obţine recunoaşterea de către Kiev a apartenenţei peninsulei Crimeea la Federaţia Rusă şi desprinderea republicilor din Donbas, Doneţk şi Lugansk, de statul ucrainean.

Volodymyr Oleksandrovych Zelenskyy nu are bază legală, constituţională, ca să accepte ca peninsula Crimeea să fie recunoscută ca parte a Federaţiei Ruse, iar Donbasul, in integrum, desprins din teritoriul ucrainean.

Iar fără compromisuri reciproce confruntarea militară – numită de Kiev război, iar de Moscova operaţiune specială – va continua pe termen nedefinit.

Negociatorul-şef al Ucrainei, Mykhailo Podolyak, a indicat pe Twitter condiţiile pentru reluarea discuţiilor cu Moscova: „Încetarea focului. Retragerea trupelor Z. Întoarcerea cetăţenilor răpiţi. Extrădarea criminalilor de război. Mecanismul repa-raţiilor. Recunoaşterea drepturilor suverane ale Ucrainei.”

Ca propagandă a Kievului pentru populaţia ucraineană poate merge, dar, cu excepţia încetării focului, celelalte exigenţe nici măcar nu trezesc atenţia Moscovei.

Iar Rusia controlează deja un teritoriu ucrainean mai mare decât jumătate din suprafaţa oficială a României.

Invocarea, de către ucraineni, a eşuării încercărilor iniţiale ale trupelor de invazie ruse de a cuceri capitala, Kiev, şi al doilea oraş al Ucrainei, Harkiv, nu are o relevanţă practică.

Forţele ruse care încercuiau, ca o potcoavă, capitala ucraineană – nu avem încă răspunsul real la interogaţia de ce nu au încercuit-o total – s-au retras la ordin, iar luptele pentru zona Harkiv au avut rolul de a menţine ocupate unele unităţi ucrainene, care, altfel, ar fi putut fi utilizate în Donbas.

Şi ca iluziile unora, din Moscova, să fie tot mai clare, Serghei Mironov, de la partidul Rusia Justă, l-a încurajat pe Putin să înfiinţeze o agenţie specială, pentru a facilita integrarea teritoriilor ucrainene ocupate în Rusia – idee despre care preşe-dintele rus a afirmat că o va evalua.

Drama liderilor actuali de la Kiev, morală, politică şi istorică, este generată de faptul că Moscova a precizat că se aşteaptă ca Ucraina să se plece în faţa situaţiei existente pe teren, o referire la alte câştiguri de teren, pe care le-a făcut de când trupele ruse au intrat în Ucraina, pe 24 februarie.

În primele etape ale conflictului, Rusia a câştigat controlul asupra regiunii de sud Herson şi a unei părţi din vecina Zaporizhzhia.

Este posibil ca Moscova să încerce în cele din urmă să taie accesul Ucrainei la litoralul Mării Negre şi trupele ruse să ajungă, după cucerirea Odesei, până la graniţa cu România.

Dacă acest lucru ar reuşi, s-ar da o lovitură zdrobitoare economiei ucrainene şi, de asemenea, s-ar crea un coridor către regiunea separatistă a Moldovei, Trans-nistria, care găzduieşte o bază militară rusă.

Putin este încremenit în convingerea sa că statele europene democrate folosesc confruntarea din Ucraina pentru a încerca să izoleze şi să slăbească Rusia.

Totuşi, nu ţările aliate au intrat cu trupe pe teritoriul ucrainean, ci Federaţia Rusă a invadat Ucraina.

Rusia a declanşat agresiunea, a încurajat separatismul din Donbas, a folosit terorişti pentru eliminarea preşedintelui Ucrainei.

Iar conflictul de pe Frontul de Est, place sau nu, unora sau altora, nu se poate încheia cu victoria unui stat combatant contra celuilalt.

Aceasta pentru că una dintre ţările implicate în conflict este puternic şi în modalităţi multiple sprijinită de statele democrate, în timp ce imperiul agresor are la dispoziţie şantajul nuclear.

Chiar preşedintele Joe Biden a afirmat că invazia Ucrainei de către preşedin-tele rus Vladimir Putin „nu se va încheia cu o înfrângere a Ucrainei”.

Desigur, dar nici cu o înfrângere a Rusiei de către Ucraina, pentru că aceasta ar însemna recursul Moscovei la armele nucleare.

Sigur că „Putin a crezut că ar putea rupe alianţa transatlantică – după cum menţiona Biden – şi a încercat să ne slăbească. Se aştepta la hotărârea noastră de a ne fractura. Dar primeşte exact ceea ce nu şi-a dorit. El dorea finlandizarea NATO. El a primit NATO-izarea Finlandei.” Evident şi a Suediei.

Sună frumos ce declara preşedintele Biden: „Vom rămâne cu Ucraina şi toată alianţa va rămâne cu Ucraina, atâta timp cât este nevoie pentru a ne asigura, de fapt, că nu sunt învinşi”.

A nu fi învinşi ucrainenii înseamnă să îşi păstreze statalitatea, dar cu ce graniţe – aceasta este o altă discuţie.

Pentru statele democrate europene, dar şi pentru SUA şi Canada, Rusia, a precizat Joe Biden, „nu poate, de fapt, să învingă Ucraina şi să treacă dincolo de Ucraina. Aceasta este o poziţie critică, critică pentru lume.”

Bine. Şi atunci cât va dura războiul? Până când coagularea euro-atlantică va ajuta Ucraina să nu fie cucerită? Cum ar putea arăta victoria la Kiev, dar la Moscova? Care ar fi compromisurile inevitabile reciproce?

Răspunsurile vor fi oferite de amânatele negocieri diplomatice.

Până atunci, place sau nu lui Putin, omologul său american a declarat: „Lucrăm cu Spania pentru a creşte numărul distrugătoarelor marinei militare americane în Rota, stabilim un cartier general permanent în Polonia, punem o echipă de luptă de nivel brigadă rotativă suplimentară în România, sporim prezenţa noastră în Marea Baltică şi trimitem încă două escadrile de F-35 în Marea Britanie.”

În traducere liberă, o defensivă fără precedent a NATO, la graniţa de est a Alianţei Nord-Atlantice.

Şi pentru că de ani buni, în doctrina militară a Rusiei, NATO era desemnată inamicul Moscovei, liderii aliaţi au adoptat un nou „concept strategic”, care a calificat Rusia drept „cea mai semnificativă şi directă ameninţare la adresa securităţii Aliaţilor şi la adresa păcii şi stabilităţii în zona euro-atlantică.”

Oficialii americani au lucrat, de asemenea, pentru a atenua preocupările Turciei cu privire la devenirea Finlandei şi a Suediei state membre ale NATO.

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdoğan a fost supărat de ceea ce a susţinut că este sprijinul Helsinki şi Stockholm pentru militanţii kurzi şi embargourile asupra armelor asupra Ankara.

În cele din urmă, Erdogan s-a retras de la blocarea cererilor de aderare ale Finlandei şi Suediei, deoarece administraţia Biden şi-a exprimat sprijinul pentru ca Turcia să cumpere avioane de luptă F-16 şi kituri de modernizare în valoare de aproximativ 6 miliarde de dolari, de la Lockheed Martin.

Sigur că – aşa cum era şi normal, dar nu şi convingător – oficialii americani au negat orice legătură între potenţiala vânzare de arme şi extinderea NATO.

Pe de altă parte Erdogan, cu luminile şi umbrele sale, merită apreciat pentru inteligenţa cu care a pledat pentru interesul naţional al ţării sale şi a obţinut ceea ce în sinea sa şi-a dorit.

Revenind la dezirabilele negocieri este de menţionat faptul că deşi la Washington D.C. s-a menţionat că nu este rolul Statelor Unite să împingă Ucraina să discute un acord cu Rusia, administraţia Biden a considerat că acest demers este lucrul corect de făcut.

Vom vedea dacă şi când preşedintele ucrainean Volodymyr Oleksandrovych Zelenskyy va decide o înţelegere negociată cu preşedintele Vladimir Vladimirovici Putin.

Dar la Kiev se consideră că în această vară nu este momentul pentru reluarea tratativelor diplomatice.

Sigur că acum se poate afirma, cum o fac americanii, că Ucraina a făcut o treabă mult mai bună în apărarea în faţa invadatorilor ruşi decât credea oricine că este posibil.

Iar, mai nou, militarii ucraineni au trecut la contraofensive locale – utile, dar nu majore.

În Europa, inclusiv în România, terţi erau în extaz, că forţele invadatoare ruse au intrat într-o pauză operativă, dar chiar preşedintele Vladimir Putin a avertizat că operaţiunile militare ale Rusiei în Ucraina abia au început, în timp ce guvernatorul din Lugansk, Gaidai, a spus: „Nu există nicio pauză operaţională şi nu există nicio scădere a bombardamentelor – ei aruncă din ce în ce mai multe unităţi noi în luptă”.

Situaţia de pe Frontul de Est menţine o dramă pentru naţiunea ucraineană, o reală îngrijorare în arealul european al statelor democrate şi a devenit un reper profesional, la raportul de dimineaţă al generalilor de la Pentagon.

Aceasta pentru că tocmai coloana vertebrală a Forţelor Aliate din Europa este alcătuită din trupele americane – nucleul vital al celor 3,2 milioane de militari aliaţi, gata să apere libertatea ţărilor lor.

Agresorul Ucrainei este armata cu indicativul Z, cu prejudecăţile sovietice şi apucăturile Armatei Roşii, din veacul trecut.

Armata Ucrainei are 700.000 de cetăţeni în uniforme militare, dar şi un deficit în dotarea cu tehnică de luptă modernă.

Într-o formă sau alta, ambele forţe militare sunt supuse unei decimări, care ar putea fi oprită măcar printr-o încetare a focului.

Şi ca să nu se îndoiască cineva, coşmarul va continua, din moment ce serviciul de informaţii militare britanice a precizat că Rusia mută forţe de rezervă, din toată ţara, mai aproape de graniţa cu Ucraina, pentru viitoare ofensive.

Dar europenii aşteaptă ofensiva diplomaţiei, în primul rând a Departamentului de Stat al SUA, de care ţine cont Ministerul rus de Externe.

A spune adevărul despre realităţile confruntărilor militare din estul şi sudul Ucrainei, unde una este dorinţa Kievului şi alta putinţa apărătorilor ucraineni şi a oferi evaluări sincere ale războiului dintre două state foste sovietice ar fi un loc bun de început pentru convingerea opiniei publice că nu este manipulată, ci doar obiectiv informată.

Nu de prejudecăţi ducem lipsă, ci de observaţii obiective, complexe, ale luptelor de pe Frontul de Est, cu un aliniament care va continua să se deplaseze, într-o direcţie, sau alta, pe tot parcursul acestui an.

9 iulie 2022