DESPRE LEGĂTURA DINTRE DREPTATE, JUSTIŢIE, ETICĂ ŞI MORALĂ.
CÂTEVA ASPECTE CARE POT CONDUCE LA O DEZBATERE
PE ACEASTĂ TEMĂ

Ne confruntăm zilnic cu dileme, din cele mai diverse categorii: de muncă, de familie, de sănătate etc. Ne revoltăm, ne întrebăm, ne mirăm… şi până la urmă, ce este dreptatea? Mulţi o invocă, puţini o cunosc…

DEFINIŢIA DREPTĂŢII ESTE SATISFĂCĂTOARE,
ESTE SUFICIENTĂ, ESTE DESUETĂ?

1. Principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile, şi: echitate.

2. Justiţie.

3. Act de justiţie¹.

Ce definiţie oferă dicţionarul juridic: „Concept în temeiul căruia se aprobă sau se dezaprobă, pe baza unor criterii etice şi juridice, obiceiurile, faptele, comportamentul oamenilor şi legile existente într-o epocă dată, precum şi acţiunile popoarelor şi statelor”.

Pentru un novice, dreptate = lege. Nu-i greşit, dar este numai o parte a dreptăţii. Ca şi cum dreptatea constituie un întreg, iar legea, ca instrument de reglementare a dreptăţii, o felie din dreptate. Şi totuşi, legea nu întotdeauna reglementează dreptatea, aşa cum vom vedea în continuare, deoarece dreptatea este un principiu moral înainte de a fi un principiu juridic.

POATE FI DREPTATEA CLASIFICATĂ ÎN FUNCŢIE DE DOMENII
DE ACTIVITATE SAU EXISTĂ UN SINGUR FEL DE DREPTATE?

1. O primă clasificare ar fi în funcţie de scopul pe care îl are dreptatea. Avem în vedere:

Dreptatea distributivă

– este un concept al filosofiei moral-politice foarte vechi, pe care Aristotel îl descrie în Etica nicomahica astfel: este un drept care se orientează după regula pro-porţionalităţii².

– în contemporaneitate, conceptul de dreptate distributivă este utilizat pentru a desemna dreptatea socială³.

– scopul acestei categorii este de a distribui dreptatea pe două criterii: cel al meritului şi cel al egalităţii proporţionale.

– stabileşte dreptatea între raporturile a patru termeni: două lucruri şi două persoane; ex: candidatul bun va primi nota bună, candidatul slab nota slabă.

Dreptatea comutativă sau reciprocă

– se orientează după egalitatea matematică sau, cum spunea Aristotel, după regula numărului⁴ (ex: legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Aristotel precizează că activitatea economică este adevăratul domeniu al reciprocităţii, „ca schimb guvernat de principiul egalităţii” prin intermediul unităţii comune de măsură care este moneda.

– forma juridică specifică acestei activităţi de schimb economic, întemeiat pe reciprocitate, este, cum am spune astăzi în termenii dreptului civil, contractul sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ.

Dreptatea coercitivă

– are ca scop aducerea situaţiei în echilibrul raporturilor de egalitate şi se aplică ori de câte ori se constată producerea unui dezechilibru în raporturile de egalitate, astfel încât o persoană obţine un beneficiu în defavoarea alteia, ceea ce apare ca o nedreptate.

– dreptatea coercitivă presupune existenţa autorităţii statului, prin puterea judecătorească; judecătorul este intermediarul între cel care suportă nedreptatea şi cel care cauzează nedreptatea sau beneficiază de ea. Rezultă prin aceasta că dreptatea corectivă are dublu sens: unul de substanţă, caracteristic coerciţiei, şi unul de procedură, referitor la metoda de punere în aplicare a acţiunii de coerciţie (ex: codul penal / civil şi codul de procedură penală / civilă)

– Aristotel spune despre judecător că este un bărbat al mijlocului, de unde ar rezulta că dreptul este ceva mijlociu, cum este şi judecătorul⁵.

2. O altă clasificare ar fi după domeniul care o defineşte:

Dreptatea filosofică

Platon vede dreptatea ca pe o justiţie care garantează nu numai unitatea, dar cu aceasta şi forţa statului, însă, prin aceasta ea asigură, totodată, şi unitatea interioară şi eficienţa individului. În sufletul individual, la fel ca în alcătuirea statului, Platon distinge trei părţi:

a) partea raţională, aceea prin care sufletul raţionează şi domină impulsurile;

b) partea apetitivă, constituind principiul tuturor impulsurilor corporale;

c) partea volitivă, auxiliar al principiului raţional, care se indignează şi luptă pentru ceea ce raţiunea reţine ca fiind just. În omul individual, justiţia se va realiza doar atunci când fiecare parte a sufletului îşi va îndeplini în exclusivitate propria sa funcţie. De fapt, statul imită, în linii esenţiale, organizarea sufletului şi încearcă să o reproducă în sine. Statul trebuie să fie mai întâi o organizare armonioasă; apoi, la fel ca sufletul şi întocmai ca acesta, trebuie să fie nemuritor. Desigur, realizarea justiţiei în cazul individului şi al statului nu se face în două planuri strict paralele⁶.

– am văzut mai sus cum clasifică Aristotel dreptatea; definiţia pe care o dă filosoful dreptăţii este următoarea: „Dreptatea legală nu este deci numai o parte a virtuţii, ci ea este virtutea întreagă”, „dreptatea este virtutea per-fectă”⁷. De asemenea, Aristotel a postulat că dreptatea este mijlocul dintre câştig şi pagubă.

– filosoful chinez Confucius (551-479 î.Hr.) considera că dreptatea este una din virtuţile capitale ale credinciosului, alături de binefacere⁸.

– conform teoriei utilitariste a filosofului John Stuart Mill (1806-1873), dreptatea presupune două aspecte – o regulă de conduită, comună întregii umanităţi şi menită binelui umanităţii şi un sentiment care sancţionează regula şi care e dorinţa ca aceia care încalcă regula să sufere o pedeapsă.

Dreptatea teologică (religiile monoteiste avraamice)

În Vechiul Testament, dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că Legea lui Dumnezeu, fiind o expresie adevărată a naturii Lui, este la fel de perfectă cum este El. Psalmul 19: 7-9 exprimă acest lucru în felul următor: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; ……. judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu porunceşte doar ceea ce este drept, şi care prin urmare va avea un efect pozitiv asupra credinciosului dispus să asculte.

În pildele lui Solomon, cap. 10 – Binecuvântarea dreptăţii scrie că dreptatea va izbăvi din moarte (Prov. 10,2 ).

Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă, de asemenea, că acţiunile Lui sunt în con-cordanţă cu Legea pe care a stabilit-o. El se comportă în conformitate cu ceea ce aşteaptă de la alţii. El este traducerea în acţiune a pretenţiilor Lui.

În perioada regalităţii, în domniile lui Saul, David şi Solomon (1029-928 î.e.n.)⁹, suveranul era Unsul – reprezentantul divinităţii pe pământ, însă în calitate de slujitor, ceea ce presupune interdicţia de divinizare a persoanei regelui¹⁰. Ca reprezentant al Domnului, Regele avea datoria de a menţine ordinea cosmică, de a împărţi dreptatea, de a-i ocroti pe cei slabi şi săraci sau de a purta războaie, aidoma Creatorului şi Regelui Lumii¹¹.

Pentru creştini, Iosif şi Simeon sunt drepţi, deoarece cuvântul „drept” semnifică termenul „sfânt”. În Noul Testament găsim cuvântul dreptate în înţelesul de „sfinţenie”, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. În acest sens, Simeon este numit „drept si temător de Dumnezeu” (Lc. 2,25), deoarece asculta cuvântul lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Mt. 1,19). Cel care împlineşte dreptatea este drept, în timp ce sfinţenia este ţinta spre care năzuieşte fiecare drept.

Dacă în accepţiunea largă a termenului, dreptatea însumează toate virtuţile, sub aspect religios / moral / creştin, dreptatea primeşte înţelesul de sfinţenie. Căci cine dă în orice privinţă fiecăruia ceea ce i se cuvine evident că practică toate virtuţile, împlineşte ordinea morală, iar el însuşi se perfecţionează moral, îndreptându-se spre sfinţenie. Iisus Hristos spune în Evanghelia după Matei: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20). Pentru Sfântul Apostol Pavel a fi drept înseamnă a fi bineplăcut înaintea lui Dumnezeu (Ef. 5,10). Alături de vrednicie, dreptatea se identifică cu suma virtuţilor creştine, cu starea de sfinţenie şi puritate morală¹².

Sfântul Grigore cel Mare împarte virtuţile în 4: cumpătarea, prudenţa, tăria de caracter şi dreptatea (virtuţi cardinale), toate acestea fiind fundamentul faptelor bune. De aceea, pentru Toma, a fi virtuos înseamnă a respecta înţelepciunea lui Dumnezeu care ne învaţă despre cele 4 virtuţi, conform Pildelor lui Solomon (Prov. 8)¹³.

Dreptatea este unul dintre principiile de bază ale învăţăturilor Islamului şi este unul din numele lui Dumnezeu (Al-Adl). Orice este drept este parte a religiei Islamului. În Coran, dreptatea este văzută ca virtute de provenienţă divină, iar cel ce înfăptuieşte dreptatea este în asentimentul lui Dumnezeu (4,58 „Dumnezeu vă porunceşte… … să judecaţi după dreptate când judecaţi între oameni”); (4,135 „O, cei ce credeţi! Fiţi întotdeauna drepţi, mărturisind drept înaintea lui Dumnezeu chiar şi asupra voastră, a părinţilor voştri, a rudelor voastre… Nu urmaţi poftei, păgubind dreptatea…”); (5,8 „O, cei ce credeţi! Fiţi drepţi ca martori înaintea lui Dumnezeu, arătând dreptatea. Ura faţă de un popor să nu vă împingă la nedreptăţi. Fiţi drepţi! Dreptatea este mai aproape de pioşenie. Temeţi-vă de Dumnezeu!”)¹⁴.

Dreptatea juridică

Dacă Grecia antică a avut mari filosofi (Pitagora, Platon, Socrate, Aristotel, Epicur), Roma antică a dat posterităţii jurişti celebri (Caius Cassius Longinus, Salvius Iulianus, Sextus Pomponius, Gaius, Marcus Tullius Cicero şi filosof, Justinian). Termenul de justiţie provine de la latinescul jus, care înseamnă drept. Noţiunea de dreptate folosită de filosofi este transferată în drept sub conceptul de justiţie¹⁵.

Concepţia despre dreptate enunţată de Aristotel în Etica nicomahica a fost sursa de inspiraţie pentru dreptul roman, păstrându-se multă vreme semnificaţia şi valoarea sa doctrinară. În gândirea modernă – morală, politică şi juridică – această concepţie a lui Aristotel despre dreptate şi-a pierdut treptat influenţa, deşi ea se regăseşte, mai mult sau mai puţin camuflat, în mai toate codurile din sistemul de drept romano-germanic¹⁶, din care face parte şi sistemul de drept românesc.

În conformitate cu tipurile de relaţie socială se remarcă trei tipuri de justiţie:

• Justiţia distributivă, care reglementează raporturile de autoritate dintre auto-ritatea socială sau o autoritate / putere publică şi persoana, ca individualitate, în raport cu autoritatea. Această justiţie aparţine guvernanţilor, legislatorului, care distribuie avantaje sociale şi obligaţii comune. Printr-o astfel de justiţie, fiecare persoană revendică din partea societăţii o parte din beneficiul social, respectiv ceea ce trebuie să-i revină ca membru al societăţii.

• Justiţia comutativă, care reglementează relaţiile între persoanele private şi se fundamentează pe egalitatea dintre subiecte ca egalitate de poziţie juridică şi echivalenţă valorică a prestaţiilor şi a contraprestaţiilor.

• Justiţia legală, care reglementează raporturile între subiecte de drept privat şi autorităţi, constând astfel la supunerea faţă de ordinea comunitară (a da co-munităţii sociale ceea ce i se cuvine). Regula justiţiei legale îşi află expresia în lege¹⁷.

Toma din Aquino numeşte pe judecător dreptul însufleţit, prin care se înfăp-tuieşte dreptatea, iar pe principe păzitorul dreptului, adică autoritatea care asigură adoptarea legislaţiei prin care judecătorul înfăptuieşte dreptatea¹⁸.

Dreptatea socială

– se distinge de caritate, întrucât dreptatea socială este o datorie morală, a cărei respectare este impusă în mod legitim de către autoritatea statului, câtă vreme caritatea este o virtute morală voluntară faţă de ceilalţi membri ai societăţii;

– scopul dreptăţii sociale este de a reduce inechităţile sociale şi distribuirea beneficiilor şi costurilor, a riscurilor şi sarcinilor în mod egal, tuturor membrilor societăţii;

– la începutul cristalizării socialismului, s-a avansat teza conform căreia acesta este un sistem socio-politic având la bază construirea unei societăţi bazate pe egalitate şi dreptate socială; ulterior, socialismul a dobândit caracter ştiinţific prin tezele formulate de Friederich Engels şi Karl Marx pe principiul „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după munca depusă”¹⁹; dreptatea socială este promovată şi astăzi sub o formă impusă de realităţile societăţii contemporane, funcţie de forma de guvernământ a statelor, politicile sociale şi nevoile populaţiei, viziunea legiuitorului etc.

Desigur că studiul de faţă nu este nici cuprinzător, nici specializat pe un anume domeniu, ci am dorit să prezentăm câteva aspecte asupra termenului „dreptate” la intersecţia câtorva domenii socio-umane: filosofie, teologie, ştiinţe juridice.

ÎN LOC DE EPILOG:
DESPRE DREPTATEA LUI DUMNEZEU ŞI JUDECATA OMULUI

Cu fiecare Sfântă Evanghelie pe care noi o auzim la Sfânta Liturghie, Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă pe toţi la bunătate unii cu alţii. Cu cât suntem noi mai buni cu cei din jurul nostru, cu atât mai mult şi Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa covâr-şitoare faţă de noi. Dumnezeu ne copleşeşte cu iubirea Sa de fiecare dată. Lumina soarelui care ne-nconjoară, aerul care ne însoţeşte din abundenţă şi toate câte avem şi de care ne folosim zi de zi pentru existenţa noastră sunt darurile lui Dumnezeu, pe care ni le oferă fără ca noi să le merităm datorită vredniciei şi a unei jertfe deosebite din partea noastră.

Prin toate aceste binecuvântări şi daruri Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare şi comunicare între noi. Aşa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim şi noi cu cei din jurul nostru. Păcatele pe care noi le facem mereu cu ştiinţă sau din neştiinţă sunt ca nişte datorii, credite pe care noi le facem în faţa lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este fără de păcate. Avem mai puţine sau mai multe, mai mici sau mai mari, dar important că avem şi, de multe ori, abia le mai ducem în sufletul nostru împovărat.

Cu fiecare spovedanie sinceră, Dumnezeu prin pocăinţa noastră sinceră, adică regretul şi părerea de rău pentru ele, (po)căinţa, şi rugăciunea înlăcrimată, aduce de fiecare dată iertarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de noi. La această bunătate a Lui Dumnezeu trebuie să răspundem şi noi tot cu bunătate faţă de cei de lângă noi. Dacă noi nu reuşim să facem acest lucru, Dumnezeu ne va judeca cu asprime, va face dreptate cu noi şi ne va pune să plătim tot ceea ce suntem datori în faţa Lui. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citeşte în fiecare an, în Duminica a 11-a după Rusalii (Matei cap. 18, 23-25).

Evanghelia este plină de învăţături foarte folositoare şi de mare actualitate: În primul rând învăţăm că această viaţă pământească este o şcoală în care noi ne pregătim pentru marele examen de la finalul vieţii noastre pe care-l prezidează Însuşi Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu este şi personală, dar şi colectivă sau publică. Odată cu moartea omului are loc judecata particulară în care sunt cercetate toate faptele noastre să-vârşite, atât cele bune, cât şi cele rele, dar, în acelaşi timp, vom fi examinaţi şi pentru prilejurile şi ocaziile, când puteam să facem un bine cuiva şi nu l-am făcut. Aceste ocazii de săvârşire a unui bine sunt socotite ca fiind mari păcate înaintea lui Dumnezeu.

Ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu în ceruri avem nevoie de această evaluare de care nimeni nu poate scăpa. Dacă în această viaţă pământească noi am avut milă faţă de cei din jurul nostru şi Dumnezeu va avea multă milă cu noi. Dar dacă am fost severi şi aspri, poate chiar nedrepţi, cu cei care ne-au greşit într-un fel sau altul şi Dumnezeu va avea cu noi aceeaşi severitate. Această învăţătură o des-prindem tocmai din această Evanghelie citită la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Spune aşa Evanghelia: „De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi (un fel de monede din aur sau argint masiv). Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său (adică Dumnezeu) a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari (o monedă foarte mică şi fără valoare mare). Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti toată datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.” (Matei 18, 23-35).

Din relatarea acestei Evanghelii ne impresionează foarte mult atitudinea şi bunătatea lui Dumnezeu care iartă totul: oricât de multe şi mari ar fi păcatele noastre. Acelui datornic cu zece mii de talanţi (şi să nu uităm că un talant, ca monedă, cântărea 50 kg de aur sau de argint; era o mare valoare) Dumnezeu îi iartă toată datoria. Nu-i eşalonează restanţele sau datoriile, ci, pur şi simplu, le şterge cu totul. Să ne punem în locul acelui datornic care era adus cu mare frică şi groază în faţa stăpânului care a cerut să fie arestat, iar întreaga lui familie să fie vândută pentru a achita o parte din datorii. Ce zbucium în sufletul lui, câtă durere la gândul că toată familia lui va fi dezmembrată şi risipită şi că s-a terminat definitiv cu libertatea! Ce bine era în libertate şi ce greu îi va fi acum la temniţă! Deşi nu era sigur că stăpânul îi va da o şansă de amânare a plăţii, totuşi încearcă să-L înduplece ca să-i permită doar o perioadă de timp, ca să strângă bani pentru a plăti imensa datorie. Încercarea lui a avut mare succes.

Oricât de păcătoşi am fi, şi noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noştri ca să plătim păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi şi cu „inima înfrântă şi smerită”; să avem hotărârea fermă de a nu mai greşi, dar, în acelaşi timp, să fim şi noi îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dumnezeu nu-i amână restanţele mari, ci le iartă pe loc şi, totodată, îi dăruieşte, pe deasupra, şi libertatea. Iertarea şi libertatea nu pot fi preţuite, deoarece sunt cele mai valoroase, ca viaţa, ca veşnicia în rai. După această iertare şi bucurie a libertăţii, acel om, ca recunoştinţă, manifestă faţă de cel de lângă el ură şi dispreţ. Dumnezeu nu doarme, El vede, aude şi ştie totul despre noi. Dumnezeu este bun, dar poate fi şi drept dacă noi îl supărăm. Dumnezeu i-a dat o mare şansă: iertarea totală ca el să poată intra în raiul libertăţii.

Evanghelia nu ţine doar de trecut; cele relatate nu fac parte din povestea unui om, ci poate fi chiar povestea vieţii noastre personale. Noi înşine putem fi în locul acelei persoane cu mari datorii. Păcatele noastre depăşesc cei zece mii de talanţi, pentru că gândurile rele şi vorbele rele tot păcate sunt. Cu toate că noi am primit prin spovedanie dezlegare, iertare totală, deşi nu merităm, totuşi Dumnezeu, în bunătatea Lui, ni le-a dăruit. Plecăm de la Biserică, uneori chiar din scaunul de spovedanie, şi manifestăm multă ură, adversitate şi duşmănie. La ce ne-a folosit oare mersul la Biserică şi ce am înţeles din spovedania făcută? Să ne trezim măcar acum la bunătate, iertare şi înţelegere, să fim toleranţi şi îngăduitori unii cu alţii. Căci mare, bun şi iertător este Dumnezeu!…

Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei, aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia şi constatarea că poate că, dacă am încerca noi să iubim mai mult în loc de a judeca, am fi mult mai fericiţi, sau cu adevărat fericiţi. Însă noi încercăm cu tot dinadinsul să găsim orice greşeală la aproapele nostru, ca să-l judecăm (şi chiar să-l sancţionăm sau pedepsim) cu asprime apoi. Ne uităm la înfăţişare de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume, găsind tot felul de argumente care să ne scuze răutatea ce ni se ascunde în inimi. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba noastră este să iubim. Nu trebuie noi să ştim de ce acel om se îmbracă cumva şi se comportă diferit faţă de noi. Numai pentru că cineva nu se îmbracă sau nu se comportă cum am vrea noi să o facă nu înseamnă că avem dreptul de a ne pronunţa în mod pripit şi de a ne simţi apoi satisfăcuţi că am zis un mare adevăr. Cred că judecăm atunci când nu putem iubi. Este greu uneori să ne abţinem să nu judecăm, dar putem încerca să o facem. Putem să ne rugăm pentru acea persoană în loc să o judecăm. Am fi cu mult mai câştigaţi în ochii lui Dumnezeu.

Oamenii care au tendinţa mereu să judece pe ceilalţi se confruntă ei înşişi cu un lucru grav: mândria. Atunci când vezi greşelile altuia şi nu te poţi abţine să nu judeci, tu eşti problema, nu persoana de lângă tine!…

Am citit cu ceva timp în urmă mărturia unei tinere din America, ce m-a im-presionat prin sinceritatea cu care şi-a deschis inima. Ea a spus că a crescut cu mentalitatea că tinerele creştine trebuie să poarte numai fuste, iar ea a încercat să îndeplinească acest lucru purtând doar fustă. A început să observe că se simţea mai presus faţă de celelalte fete prin atitudinea ei, şi atunci a început să judece. În inima ei a început să gândească rău împotriva celorlalte fete creştine care se îmbrăcau şi în pantaloni şi a continuat aşa până într-o zi când şi-a dat seama că problema nu erau acele fete care purtau şi pantaloni, ci problema era ea, care purta doar fuste şi le judeca pe acele fete care nu purtau. Atunci a început în inima ei să se căiască de acest păcat sub care a căzut fără să-şi dea seama, încercând cu tot dinadinsul să-şi schimbe acest mod de a gândi. Deşi i-a fost greu, a încercat şi ea să înceapă să poarte şi pantaloni pentru a vedea că nu o fustă te face mai plăcută înaintea lui Dumnezeu. Acea tânără a afirmat că, deşi Dumnezeu a eliberat-o de păcatul judecăţii, încă mai are probleme în a-i judeca pe ceilalţi. O felicit pe acea tânără pentru că a avut curajul să spună un adevăr!…

Astfel am ajuns la concluzia că cei care judecă sunt problema, nu cei care sunt judecaţi. De multe ori ne este teamă să facem un lucru pentru că vom fi judecaţi, deşi avem în inima noastră încredinţarea că Dumnezeu este de partea noastră. Oamenii întotdeauna vor judeca, fie că vom face bine sau rău. Întotdeauna va fi cineva căruia să nu-i convină felul în care ne-am îmbrăcat, ceea ce am spus sau ce am făcut. Însă aceasta nu contează deloc. Ceea ce contează este că există Cineva care nu ne va judeca niciodată! Ce bine este să ştiu că Domnul Iisus Hristos este de partea mea, că mă susţine în ceea ce fac atâta timp cât Îl întreb pe El. Şi asta şi fac. Dragul meu, nu-ţi fie teamă de gura celorlalţi. Dacă tu ştii că Dumnezeu este de partea ta, atunci nu-ţi fie teamă de oştirea care ar putea veni împotriva ta. S-ar putea să rămâi chiar singur uneori în lucrurile pentru care lupţi, dar să ştii că Dumnezeu este cu tine. Crede şi speră. Nu te lăsa înfrânt de judecata lumii. Ei vin, privesc şi apoi te judecă cu nepăsare, după care pleacă şi nu se mai întorc niciodată. Nu contează ce spun oamenii despre tine, contează numai ce spune Dumnezeu. Şi El, între multe altele zise să „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, căci toată judecata a dat-o El (numai) Fiului!…”

Note sau referinţe bibliografice

1. Adam Popescu, Teoria dreptului, Bucureşti, 1999.

2. Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, Studiu istoric-canonic, Sibiu, 1969.

3. Braunstein Florence, Jean Franţois Pepin, Marile doctrine filosofice, politice, religioase, economice, Ed. Antet, 1997.

4. Cairns Earle, Creştinismul de-a lungul secolelor, Bucureşti, 1992.

5. Craiovan Ion, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Bucureşti, Ed. All Beck, 2001.

6. Florea Ion, Drept Canonic Ortodox, Bucureşti, 1990.

7. Georgescu Florin, Societate şi religie, Bucureşti, 1982.

8. Goruneanu Radu M. şi alţii, Ideea de drept şi procesul ei de formaţiune, Bucureşti,1994.

9. Humă Ioan, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1993.

10. Jean Carbonier, Sociologie juridică, Paris, 1997.

11. Mihai Gh.C. şi Motica R.I., Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Bucureşti, 1997.

12. Morrissan Cecile, Cruciadele, Bucureşti, Editura Meridiane, 1998.

13. Pr. prof. dr. Nicolae V. Dura – http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/dreptul-religia- normele-juridice-normele-religios-morale-69944.html

14. Rudolf von Ihering, Esprit du droit romain, trad. din fr., Bucureşti, 1982.

15 Văllimărescu Alexandru, Pragmatismul juridic, Bucureşti, 1998.

16. Văllimărescu Alexandru, Studiu asupra raporturilor dreptului cu alte discipline, Bucureşti, 1999.

17. Văllimărescu Alexandru, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999.

18. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.

19. Vonica Romul Petru, Introducere generală în drept, Bucureşti, 2000.

20. Curs de Drept bisericesc, Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Bucureşti.

Read more…