Dr. Radu Sageata

Asociatia de Geopolitica Ion Conea

Cu o lungime de 2 850 km, Dunărea şi-a creat un bazin hidrografic de recepţie de 801 463 km2 extins pe teritoriul a 20 de state1, constituind astfel, fie şi simbolic, unul dintre elementele unificatoare, care asigură fundamentul noii arhitecturi geopolitice europene. Dunărea reprezintă principala axă navigabilă a Continentului, ce asigură conectivitatea Europei Centrale cu bazinul Mării Negre, iar prin sistemul de canale navigabile Dunăre – Main – Rin/Rhin şi Dunăre – Marea Neagră constituie o veritabilă axă navigabilă transcontinentală ce leagă Marea Neagră (portul Constanţa) de Marea Nordului (portul Rotterdam), definită la conferinţele paneuropene privind transportul (Creta, Grecia – 1994 şi Helsinki, Finlanda – 1997) ca alcătuind Coridorul VII paneuropean de transport (Fig. 1).

Fig.1. Axa navigabilă transeuropeană Dunăre – Main – Rin
1. Căi navigabile naturale,
2. Canale fluviale : A. Dunăre – Main – Rin, B. Dunăre – Marea Neagră,
3. Afluenţi importanţi / Ţărmuri,
4. Oraşe,
5. Capitale,
6. Frontiere.

Importanţa poziţiei geostrategice a României la capătul estic al magistralei fluviale Dunăre-Main-Rin este amplificată şi de rolul portului Constanţa, cel mai mare port maritim atât din Bazinul Pontic, cât şi dintre cele riverane bazinului dunărean, ce oferă conexiunea axei Dunăre-Main-Rin cu porturile pontice, ale Mediteranei de Est şi Orientului Apropiat şi, de aici, cu oricare port al lumii (Simileanu, Săgeată, 2009).

Ca o confirmare a interesului transportatorilor faţă de poziţia geostrategică a României este şi faptul că pe teritoriul său trec două dintre cele mai importante coridoare de transport rutier paneuropean: unul est-vest (prin Dresda – Praga – Bratislava – Viena – Budapesta – Bucureşti – Constanţa – Salonic – Istanbul), celălalt nord-sud (prin Helsinki – Moscova – Odessa – Chişinău – Bucureşti – Dimitrovgrad – Alexandroupolis).
Datorită poziţiei bazinului său hidrografic, suprapus unor regiuni naturale foarte diferite, care însă leagă într-un curs unitar Europa Vestică cu cea Centrală şi de Sud-Est, până la Marea Neagră, Dunărea a căpătat încă din antichitate o mare importanţă pentru continentul european. Astfel, în anii 514-512 î.Chr., împăratul persan Darius I ajunge la Istros, urmărindu-i pe sciţii nomazi, apoi Alexandru cel Mare, în anul 334 î.Chr., trece Fluviul pentru a-i ataca pe daci, iar în 105 d.Chr., împăratul Traian dispune, în acelaşi scop, construirea podului de la Drobeta şi un drum, în Defileu, pe malul drept al Dunării, ale căror vestigii se văd şi astăzi (Popp, 1988). Pentru Imperiul Roman, Dunărea a reprezentat o frontieră relativ stabilă pe parcursul timpului, faţă de „lumea barbară”. Mai târziu, multe popoare migratoare au mers în lungul Fluviului şi, după tatonări în timp, treceau sau nu pe malul opus. De asemenea, Dunărea a devenit, din cele mai vechi timpuri, cea mai importantă arteră navigabilă a Europei (Deică, Săgeată, 2005).
Pentru români, Dunărea a avut, de asemenea, rol de hotar natural, constituind o stavilă în calea expansiunii otomane. Ea este în acelaşi timp, o frontieră etnică, între domeniul est-romanic (reprezentat de români) şi cel slav sud-dunărean (reprezentat de bulgari, sârbi, croaţi şi sloveni), dar şi o frontieră culturală, între culturile central-europene şi cele balcanico-orientale (Săgeată, 2009). Importanţa sa geostrategică deosebită pentru România derivă şi din faptul că teritoriul său este străbătut de sectorul inferior al Fluviului (1 075 km, 38% din lungimea sa totală), respectiv de sectorul său cel mai important ca debit şi navigaţie. Astfel, încă din secolul al XIX-lea, voievozii moldoveni şi cei munteni au reuşit să atragă simpatia împăratului Napoleon al III-lea al Franţei (1808-1873) şi a reginei Victoria a Angliei (1819-1901), care-i numeau „principi dunăreni” şi sprijineau unificarea tuturor teritoriilor locuite de români într-un stat puternic la gurile Dunării, care să poată face faţă cu succes expansiunii ruseşti către strâmtorile Bosfor şi Dardanele (Cazacu, 1999).
Din punct de vedere geopolitic, Dunărea a îndeplinit un triplu rol (Rădulescu, 1941):
– cale navigabilă, încă de pe vremea romanilor;
– hotar care desparte Europa balcanică de Europa centrală şi estică. Dunărea, a constituit de-a lungul timpului, cu excepţia unor împrejurări favorabile, limita nordică pentru imperiile roman, bizantin şi otoman. Pe de altă parte, nu a funcţionat niciodată ca barieră pentru românii situaţi de o parte şi alta a sa, dovadă fiind numeroasele comunităţi de români situate la sud de Dunăre;
– element de polarizare urbană. Dunărea a condus la apariţia, încă de pe vremea romanilor, a unei veritabile centuri urbane cu rol structurant la nivel macrospaţial (Orşova – Tekija, Drobeta-Turnu Severin – Kladovo, Calafat – Vidin, Bechet – Oreahovo, Turnu Măgurele – Nikopole/Nikopol, Zimnicea – Sviştov, Giurgiu – Ruse, Olteniţa – Tutrakan, Călăraşi – Silistra, Feteşti – Cernavodă, Brăila – Galaţi – Măcin – Reni şi Tulcea – Ismail).
În noile conjuncturi geoeconomice şi geostrategice deschise de mizele transportului hidrocarburilor caspice către Europa centrală şi occidentală, Bazinul pontic alături de axa navigabilă transeuropeană Dunăre – Main – Rin şi sistemul de canale navigabile Dunăre – Marea Neagră (Fig. 3) a căpătat o importanţă de prim ordin (Neguţ et al., 2004; Benea, 2009). Aceasta rezultă din cel puţin două aspecte: pe de o parte datorită preţului redus al transportului pe calea apei, iar pe de altă parte datorită riscului politic minim, statele dunărene, cu excepţia Serbiei, Ucrainei şi a Republicii Moldova, fiind membre ale Uniunii Europene. La acestea se adaugă raţiunile derivate din supraaglomerarea strâmtorilor ponto-egeene (Bosfor şi Dardanele) care determină implicit creşterea incidenţei accidentelor navale şi a frecvenţei şi intensităţii poluării în zona adiacentă acestora, o zonă de intensă concentrare a activităţilor umane şi economice (Săgeată, 2012).

Pe de altă parte, în contextul geopolitic creat după 1989, problemele complexe de mediu pe care le ridică Bazinul dunărean au căpătat o dimensiune paneuropeană intrând constant în atenţia Uniunii Europene (EU Council, 2011).
Actualul context geopolitic regional este puternic marcat de conflictul ruso-ucrainean care, prin agresiunea Federației Ruse începută pe 24 februarie 2022, s-a extins de la cele două regiuni separatiste din estul Ucrainei (Donețk și Lugansk), la întregul teritoriu ucrainean (Fig. 4). În acest context, forțele armatei ruse au lovit și ținte militare și civile situate la doar 124 km nord de frontiera româno-ucraineană (în orașul Ivano-Frankivsk), precum și în orașul port Odesa (207 km distanță de Tulcea). De asemenea, insula Șerpilor (Zmiinâi), situată la numai 45 km de țărmul românesc al Mării Negre și de gurile Dunării a fost ocupată de armata rusă încă din prima zi a invaziei sale militare, ceea ce înseamnă că Moscova va putea să controleze accesul în Marea Neagră pe la Sulina și implicit să supravegheze flancul estic al NATO.
Dacă în amonte de Galați, Dunărea a devenit un pilon esențial al integrării europene, statut conferit de primirea în structurile europene și euro-atlantice a majorității statelor situate în bazinul său superior și mijlociu, între aliniamentul Galați-Reni și Golful Musura aceasta tinde să devină o axă de instabilitate pe fondul tendințelor Kremlinului de a schimba prin forță armată frontierele și de avea din nou control asupra gurilor de vărsare ale Fluviului. Din acest punct de vedere, unul dintre scenariile de evoluție ale conflictului ruso-ucrainean (denumit „scenariul costier”) vizează cucerirea de către Federația Rusă a întregii părți sudice a Ucrainei, riverană Mării Negre și de a face în acest fel joncțiunea între regiunile separatiste Donețk și Lugansk (a căror independență a fost proclamată unilateral și recunoscută de Moscova), Crimeea (anexată ilegal, tot prin forță, de către Rusia în 2014) și Transnistria, teritoriu separatist pro-rus aflat de iure în componența Republicii Moldova. Probabilitea acestui scenariu se bazează și pe structura etno-lingvistică a zonei vizate pentru anexare, aceasta fiind dominată de populație vorbitoare de limbă rusă, care în 2014 cu prilejul anexării Crimeii, și-a manifestat sprijinul pentru Federația Rusă2 (Fig. 2). Miza geostrategică a ocupării și anexării de căre Rusia a acestui teritoriu este amplificată de faptul că regiunile Herson și Zaporojia situate în bazinul inferior al Niprului constituie sursa de alimentare cu apă dulce a peninsulei Crimeea.

Fig. 2. „Scenariul costier” de anexare a sudului Ucrainei la Federația Rusă, prin care
Rusia ajunge la gurile Dunării, având frontieră cu România.

Un alt scenariu vizează înlocuirea prin forță de către Federația Rusă a actualului guvern pro-occidental de la Kiev și cu unul loial Moscovei și extinderea astfel a controlului rusesc pe întregul țărm nordic al Mării Negre, inclusiv pe brațul Chilia și la gurile Dunării, repectiv la frontiera estică a NATO. Aceasta ar putea conduce, între altele, la reactivarea importanței geostrategice a Canalului Dunăre – Marea Neagră.
Invazia militară rusă din Ucraina, în profund dispreț față de normele elementare de drept internațional, a declanșat o cascadă de evenimente dificil de anticipat pe termen mediu și lung. Perpetuarea prezenței militare ruse în Ucraina și ocuparea prin forță a unor orașe ucrainene ar crea condițiile transformării acestei operațiuni militare într-un război de guerillă urbană cu pierderi umane și materiale uriașe de ambele părți. Pe de altă parte, sancțiunile economice și financiare impuse Rusiei de către comunitatea internațională, corelate cu situația economică și așa dificilă din Federația Rusă și cu costurile ridicate impuse de operațiunle armate din Ucraina ar putea destabiliza economic și politic Federația Rusă, cu consecințe dramatice asupra păcii și stabilității regionale și internaționale. La aceasta se adaugă, nu în ultimul rând, dimensiunea umanitară a conflictului: numai în primele trei zile de la declanșarea sa, peste 200 000 de refugiați din Ucraina au bătut la porțile Uniunii Europene (dintre care peste 40 000 la frontierele României), situația riscând să degenereze într-o criză umanitară de mari proporții. Costurile economice generate de prăbușirea economiei ucrainene și de sistarea relațiilor economice cu Federația Rusă sunt de asemenea greu de estimat pe termen mediu și lung la scară regională și internațională.
Cooperarea prin intermediul Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării, precum şi prin sistemul de euroregiuni transfrontaliere aferent bazinului dunărean, completează cadrul de cooperare regională din bazinul Dunărean, umbrit în prezent de puternicele clivaje NATO-Rusia datorită nerespectării de către Moscova a normelor de drept internațional prin agresiunea armată împotriva Ucrainei.