Corneliu VLAD
Anul internaţional 2021 pare să se fi încheiat, într-un fel, ca un an neterminat. Şi nu pentru că ar fi trebuit să rezolve toate problemele care ne stau în cale, deziderat imposibil, ci pentru că nu a reuşit să prefigureze măcar o paradigmă a viitorului imediat al omenirii şi planetei. Optimiştii comentează că, în limba chineză cel puţin, risc înseamnă şi oportunitate.Iar în limba română, şi nu numai, plural la „viitor” nu există. Dar în proiecţii se profilează tot mai multe variante de viitor posibil. De unde această incertitudine? Sunt cel puţin trei determinante principale:
1. Lumea se schimbă tot mai vertiginos şi nu suntem (încă?) în măsură să ne însuşim şi să gestionăm în timp util noianul de transformări şi noutăţi care fac să credem că ne trezim în fiecare dimineaţă într-o nouă lume. De aici, tot mai multe întrebări, preocupări, îngri-jorări, căutări, de la o zi la alta.
2. Pandemia, primul rezultat planetar spectaculos al globalizării, din păcate însă cu semn intens negativ, care dezvoltă prefaceri esenţiale în toate orizonturile vieţii reale, de la nivel planetar, geopolitic şi politic, economic, social etc., până la viaţa zilnică a fiecărui pământean, este cea mai covârşitoare sfidare cu care s-a confruntat vreodată specia umană în întreaga sa istorie.
3. În mediul de incertitudine paroxistică al pandemiei, extremiştii globalizării, le putem spune aşa, au proclamat flagelul „fereastră de oportunitate” pentru ur-gentarea aplicării proiectelor lor prin formula sui generis de instituţionalizare numită Forumul Economic de la Davos, ceea ce a potenţat neliniştea generală.
La toate sfidările care s-au dezlănţuit în avalanşă, omenirea şi factorii ei responsabili (să le zicem totuşi astfel) au trecut de un prim moment de perplexitate pentru a iniţia replici ezitante şi neconcludente de contracarare, de la măsuri inefi-ciente la măsuri excesive, dar nici ele cu rezultate semnificative.
Spre blamul; nostru, al tuturor, dar în primul rând al celor direct răspunzători de soarta lumii şi calea ei de dezvoltare, solidarizarea internaţională în faţa pericolului comun s-a comportat lamentabil şi rezultatele eforturilor sunt pe măsură.
Într-o asemenea lume, cotropită de întrebări care se înmulţesc exponenţial, omenirea se afundă tot mai adânc în nelinişte, nesiguranţă, abulie sau furie şi pare tot mai neputincioasă şi mai dezorientată.
Viitorologii nu renunţă însă la scenarii posibile de evoluţie (sau involuţie?). Unul dintre ei chiar glumeşte resemnat că îndeletnicirea lor pare să ţină seama tot mai mult de fantezie decât de pragmatism, de artă şi nu de ştiinţă.
Iată de ce este util ca demersul prospectiv pentru 2022 să pornească, între altele, şi de la bilanţul anului de dinaintea lui. Politologul american James Lindsay jr., vicepreşedinte onorific al influentului Council for Foreign Relations din SUA, propune o listă de zece evenimente interna-ţionale semnificative ale anului 2021. Iată-le, în ordinea crescătoare a impactului lor:
1. crearea alianţei asiato-pacifice AUKUS;
2. crizele migraţiei;
3. programul nuclear al Iranului;
4. dereglarea lanţurilor mondiale de aprovizionare;
5. revenirea la putere a talibanilor în Afganistan;
6. războiul civil din Etiopia;
7. eroziunea regimurilor democratice;
8. prestaţia neconcludentă a Administraţiei Biden;
9. riposta ineficientă, prin vaccinuri, la Covid-19;
10. eforturile, în mare parte ineficiente, de gestionare a schimbărilor climatice.
(După cum se vede, criza din Ucraina nu se află printre primele zece mari provocări la adresa păcii şi securităţii mondiale.)
Un bilanţ, evident, deloc încurajator, deşi cel care l-a alcătuit ne consolează când afirmă că „un lucru bun se poate spune totuşi despre 2021: nu a fost la fel de tumultuos ca 2020, despre care s-a afirmat că este cel mai rău an din istorie”.
Extrapolând, un alt analist american, Joseph S. Nye jr., propune câteva trăsături dominate ale lumii anului 2021: sfârşitul ordinii liberale mondiale create în postbelic de SUA, prin ascensiunea Chinei, atrofierea instituţiilor internaţionale, sfidarea autoritaristă, şomaj şi inegalităţi în creştere, perturbarea colaborării şi comerţului între state, multiplicarea intervenţiilor militare şi a conflictelor violente.
Nici privită de la antipozi lumea de azi nu arată prea încurajator. Autorul australian Thomas Mucha prevede o concurenţă accentuată între superputeri, în principal între SUA şi China, care va fi dinamica geopolitică cea mai importantă în 2022, o ordine mondială mai competitivă, inegalităţi economice crescânde şi o disfunc-ţionalitate politică la scară mondială. Riscurile climatice vor potenţa migraţiile, con-flictele pentru resurse, penuriile alimentare şi energetice, creşterea extremismului.
Raportul anual RAMSES al institutului francez IFRI susţine că 2022 va fi, în sfârşit, un prim an de reacţie în faţa sfidărilor din ultimii câţiva ani. Marile epidemii din istorie au dus la schimbări profunde în organizarea politică şi socială a lumii, dar, pentru aceasta, astăzi sunt utile strategiile necesare. Trebuie definit un raport clar şi echilibrat independenţă – interdependenţă, în care „statele trebuie să fie în prima linie”.
Sistemul internaţional este multipolar, eterogen (politic şi ideologic), global şi complex, afirmă politologul francez Thierry de Montbrial. În acest cadru cu geometrie variabilă, superputerile „încearcă să-şi consolideze zonele lor de influenţă şi să creeze blocuri ca în timpul Războiului Rece. Sistemul internaţional – apreciază el – rămâne încă destul de fluid sau, dacă se preferă imaginea, vâscos. El poate evolua în diverse direcţii, iar parcursul lui se va revela treptat”.
În Rusia, analistul Fiodor Lukianov, director ştiinţific al Clubului Internaţional de Dezbateri „Valdai”, crede că ar trebui să mulţumim anului 2021, pentru că, spune el, a adus claritate în privinţa viitoarei politici mondiale. O claritate stranie, căci nu ne-a arătat ce se va întâmpla, am aflat însă mai clar ce nu se va întâmpla. Bunăoară, pandemia, care a izbucnit cu aproape doi ani în urmă, provocând un şoc din cauza schimbărilor fulgerătoare din viaţa noastră, nu a urmat o traiectorie în forma literei V, cum sperau economiştii, adică după o prăbuşire bruscă o revenire fulgerătoare. Pandemia se va încăpăţâna să stăruie cu efectele ei imprevizibile şi viitorul rămâne la fel de incert.
Prognozele sunt sumbre nu numai pentru sectorul economic, ci şi domeniile geopolitic, politic, social.
Încordarea între superputeri se accentuează şi acutizează, nemulţumirea împotriva guvernanţilor de pretutindeni va creşte până la manifestări extremiste, nivelul de viaţă se va înrăutăţi şi în ţările bogate, nu doar în cele deja sărace. Chiar dacă virusul va dispărea la un moment dat şi viaţa ar trebui să reintre în tiparele ei obişnuite. Iar de vină nu este pandemia în sine. Ea este doar revelatorul, cataliza-torul unor procese care au început încă la începutul acestui secol, procese care s-au derulat, însă, latent şi destul de lent. Dar potenţialul schimbărilor, mai concret contradicţiile interne ale sistemului mondial, socio-politic şi politic, s-a acumulat treptat şi constant şi pandemia nu a făcut decât să le aducă în prim plan, în forme dintre cele mai acute.
O altă revelaţie preocupantă a anului 2021 este constatarea că sistemul instituţiilor internaţionale, creat la mijlocul secolului trecut, şi-a epuizat resursele. Perioada lui de glorie s-a încheiat. Lumea are nevoie de o nouă ordine mondială şi un nou echilibru internaţional, dar calea de urmat este departe de a se desluşi.
Suntem cu toţii de acord că instituţiile cu vocaţie universală au încetat să mai corespundă contextului mondial, dar asupra necesităţii de a pune un alt sistem în mişcare consensul e încă departe. Mai ales pentru faptul că statele încep să se bazeze doar pe ele, să acţioneze pornind de la propriile nevoi, fără să acorde o prea mare atenţie cerinţelor şi intereselor celorlalţi. Egoism sau comportament firesc, raţional? Oricum, supravieţuirea statului într-un mediu imprevizibil şi păstrarea propriei stabilităţi şi a echilibrului constituie principala misiune a oricărui guvern, responsabilitatea lui în faţa propriilor săi cetăţeni.
O altă mare sfidare este tendinţa tot mai evidentă şi în ţările dezvoltate, şi în celelalte, de erodare a democraţiei şi derapajul către guvernări autoritariste, extremiste. Pretutindeni, virusul a oferit autorităţilor un instrument convenabil de reglementare a proceselor sociale şi chiar de manipulare a lor, încât deţinătorii puterii sunt tot mai tentaţi să permanentizeze o asemenea stare, inclusiv în statele cu o tradiţie democratică consacrată. Mai ales pentru că oamenii simpli de pretu-tindeni par să se fi adaptat, în mare măsură, la noile circumstanţe. Lockdown-urile, vaccinurile, restricţiile de tot felul, inclusiv cele mai absurde şi inutile – care deşi agită o parte a populaţiei, în general, intră treptat în comportamente şi obişnuite, aproape că au devenit ceva firesc al vieţii fiecăruia.
Pentru partea de lume în care se află România, viitorul va fi definit de răspunsul la o suită de întrebări edificatoare, între care: în ce măsură se vor implica Statele Unite în problemele regiunii, cum va replica Rusia, ce va face China, cum va ieşi UE din impasul în care stăruie, care va fi politica europeană a noului guvern de la Berlin, cine va fi viitorul preşedinte al Franţei etc.
În torentul de scenarii pesimiste şi preocupante ale momentului, există totuşi şi proiecţii mai luminoase. Cea mai mare bancă americană, JP Morgan, apreciază că „după aproape doi ani de haos provocat de Covid-19, 2022 va marca o revenire la normalitate şi o vindecare completă a rănilor economice cauzate de criza de sănătate”. Se spune că, în general, bancherii ştiu întotdeauna ce trebuie să facă şi că, spune o glumă a lui Voltaire, dacă un bancher se aruncă pe fereastră, e bine să te iei după el. Ar fi bine dacă măcar în această situaţie bancherii ar avea dreptate.
Coments